Prorocul Ilie

1sfantulilie1Simbol al proorocilor, Ilie este poate cea mai importantă personalitate a Vechiului Testament, alături de Moise.

Avându-L ca centru al existenţei pe Dumnezeu, Ilie se consideră ultimul om credincios într-o lume necurată şi păgână. Pedeapsa secetei de trei ani şi şase luni vine ca mijloc al trezirii poporului dintr-o viaţă similară celei contemporane: ateistă dar superstiţioasă, moralistă dar păcătoasă. În astfel de timpuri, Ilie trăieşte în pustiu, hrănit fiind de corb cu pâine şi carne, urmând ca apoi să petreacă la o vaduvă, care, pentru credinţa sa, nu numai că nu va suferi din cauza foametei, dar îşi va vedea copilul înviat. Astfel că împrejurările potrivnice devin mod de manifestare directă a lui Dumnezeu în creaţie. Ploaia dătătoare de viaţă nu va reveni decât după recunoaşterea lui Dumnezeu şi omorârea preoţilor mincinoşi, ca simbol al vieţii păcătoase şi a minţii tulburate.

Având cheile cerului, hrănit fiind de păsări în pustiu, făcând minuni şi înviind morţi, ucigând 450 de preoţi păgâni, Ilie se înfricoşează şi fuge de mânia Izabelei, regina de neam străin a lui Israel. Se spune că semeţindu-se pentru faptele minunate săvârşite de Dumnezeu prin el, Ilie a avut prilej de smerenie adâncă, smerenie ce i-a permis însă vederea lui Dumnezeu nu în furtună, nu în cutremur, nu în foc, ci ca freamăt de adiere lină, ca pace şi linişte sufletească.

Râvna lui Ilie s-a materializat în carul de foc ce l-a ridicat la cer, după ce a trecut prin Iordan ca Moise prin Marea Roşie.

Liberate şi Poruncă

Poate prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne o poartă prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gândire şi de acţiune.

Savatie Baştovoi

Dacă dorinţa e a trupului, raţiunea a sufletului, libertatea e ceea ce dă unitatea fiinţei umane. Libertatea fiind determinantul ontologic al fiinţei umane, ceea ce o poate dezbina prin alegerea între existenţă şi nimic, Dumnezeu dă o poruncă pentru ca omul să-şi poată manifesta liberatea în mod absolut, ca şi Dumnezeu, să poată alege între fiinţare sau dihotomizare şi neant. Dumnezeu, fiindu-şi singur izvor al vieţii, are posibilitatea de a nu fi. De aceea principala caracteristică a fiinţei divine este aceea de a fiinţa, toate celelalte atribute izvorând din aceasta. Aşadar omul trebuie să-şi manifeste libertatea tocmai pentru a se asemăna cu Dumnezeu. Omul nu se poate asemăna cu Dumnezeu fără această posibilitate de a renunţă la propria existenţă. Dacă nu putea să se întoarcă în inexistenţă datorită naturii lui create pentru existenţă, omul are posibilitatea să renunţe la viaţă, să-şi nege existenţă.

Dacă dorinţa era prin fire morală, raţiunea se îndrepta prin esenţă la cunoaşterea lui Dumnezeu, libertatea poate deturna aceste puteri ontologice omeneşti spre anormalitate şi nihilism. E piatra pe care nu o poate ridica Dumnezeu, e omul ca Dumnezeu.

Şi ştim cu toţii care a fost alegerea noastră! Şi încă mai este…

Restaurate prin Iisus Hristos, acţiunea şi gândirea revin pe făgaşul lor normal. Acum ne recunoaştem micimea şi folosim porunca în locul libertaţii ca manifestare deplină a ei.

Cincizecimea sau Rusaliile

Iisus Hristos este Omul! Este singurul om vrednic de acest nume. Este singurul om ce şi-a îndeplinit menirea. Este singurul Om-Dumnezeu. El a arătat drumul omului, a arătat scopul omului, a arătat viaţa omului! Omul nu se poate numi om dacă nu e Hristos! Omul nu e om în afara lui Hristos!

Hristos a împlinit tot ce era de împlinit şi stă pe tronul Tatălui. Acum omul trebuie să-i urmeză, să refacă drumul Lui pentru a ajunge la slava Lui. Toate acestea se fac în Duhul. El ne uneşte cu Hristos, El ne dă puterea Lui, El ne dă iubirea Tatălui. În Duhul Îl chemăm pe Hristos, îi împlinim voia şi răbdăm totul pentru El. Toate le facem în Duhul pentru a fi Hristoşi; şi spunem  mereu: Vino Doamne, Iisuse!

Căci de când Hristos a plecat de la noi aşteptăm întoarcerea Lui! Ştim că nu suntem compleţi în afara Lui, că totul e în zadar fără El, că toate sunt deşertăciune fără El. Fără El nu suntem! De aceea Îl căutăm mereu. Nu ne vom odihi până nu ne vom sălăşlui în El, până nu ne vom împlini în El. Dar nu suntem singuri, pentru că alt Mângâietor avem care ne ghidează şi ne conduce. El e cel ce ne conduce în diversitatea firii omeneşti spre unitatea înţelegerii divine. El îndrumă fiinţa umană în esenţa ei, spre ţârmul infinit al îndumnezeirii. Nu întâmplător nu există conducător aparent al Bisericii create de El, pentru că Însuşi o conduce.

Duhul Sfânt – sau ce a adus creştinismul lumii

Soarele mă-orbeşte şi-i cad în genunchi,

Luna mă-nspăimântă până în rărunchi.

Marea mă înghite în al nefiinţei calm,

Tot ce mă-nconjoară mă subjugă-n van.

 

Frânturi de mitologie ne povestesc legende cu minotauri furioşi, zei capricioşi şi iele nebune. Unde întorceai capul ba o vedeai pe Medusa, ba te împiedicai te Procust, ba trebuia să te jertfeşti lui Poseidon. Nu era loc să nu fie bântuit de vreo nimfă, să nu fie posedat de vreun duh, în fine, să nu-i dea tribut Persefonei. În cer sau în apă, în codru sau pustiu, totul era o cursă pentru fiinţa umană, pe care şi o picătură de apă o poate ucide, dacă e să-l încuviinţăm pe Blaise Pascal.

Până acum…

Dacă Hristos S-a izbăvit de moarte, Duhul Sfânt ne face părtaşi la Înviere. Dacă Hristos S-a înălţat, Duhul ne face fii ai lui Dumnezeu. Dacă Hristos este Dumnezeu, Duhul ne-a făcut Hristoşi. Nu e ceva ce acem şi să nu fi primi prin Duhul. Toate ne sunt date prin El. El ne conduce şi ne întăreşte şi ne înţelepţeşte. El este Cel ce ne-a izbăvit de frică, El a alungat răul şi a instalat pacea. El e arvuna vieţii viitoare. El e scopul vieţii noastre!

Totul are sens doar în Duhul Sfânt!

“Does God exist?”

Un clip amuzant prezentat mai jos expune frumos sofismul ateist conform căruia dacă există răul în lume, iar Dumnezeu a creat totul, înseamnă că Dumnezeu nu există. În cel mai rău caz înseamnă că e rău, nu că nu există. Mai amuzant e faptul că prin aceasta se vede imposibilitatea fiinţei umane să conceapă ceva ca fiind rău prin sine. De aceea răul este ilogic, injustiţia e de neînţeles pentru cel “în a cărui inimă e există iubirea lui Dumnezeu.”

Mulţumesc Ştefan Manea pentru prezentul clip.

Au fost martiri, au fost… şi încă or să mai fie

valeriu-gafencu-martirMartiriul este forma supremă de dragoste prin faptul că presupune iertarea celor care fac nedreptăţi. De la forma cea mai simplă, până la jertfa supremă (moartea), martiriul are ca rol curăţirea omului şi ştergerea tuturor păcatelor.

Exemplul martiriului suprem se află în jertfa pe cruce a Mântuitorului. El s-a jertfit pentru noi pentru ca noi să îi urmăm exemplul. Este ironic…dar este real. Dumnezeu l-a făcut pe om după toate calităţile Sale, însă la o scară infimă. Apoi s-a facut şi El om pentru a vedea cum este să fii infim şi, mai presus de toate S-a lăsat judecat de om (în dogmatică, toată această lucrare este numita chenoză – deşertare de slavă). El ne dă un exemplu ce trebuie urmat.

Cu toate că a fost judecat de evrei, după legile evreieşti, el a fost condamnat de toată omenirea. Unii spun că evreii sunt de vină, alţii spun că şi romanii (pentru că evreii nu aveau putere atunci); însă Biblia ne spune foarte clar că a fost judecat de evreii care însă nu puteau să îl omoare, de aceea l-au “forţat” pe Ponţiu Pilat să îl condamne şi să îl execute. În fine… spun că această condamnare este o stare general valabilă. Oare câţi oameni nu au fost condamnaţi pe nedrept? Oare câţi oameni nu au avut de suferit din cauza “justiţiei”? De câte ori justiţia nu a fost oarbă? Asta vrea să arate în mare şi jertfa Mântuitorului: că legea este omenească şi prin urmare limitată şi cu greşeli. Toţi trebuie să ne supunem ei şi să suferim martiriul când va sosi momentul.

Un exemplu în acest sens este şi Sf. Gheroghe care a suferit martiriul pentru Hristos şi a ales să se supună legii omeneşti nedrepte pentru a primi mântuirea.

Sursa: bogdan.ulea.ro