Ma doare sufletul. Am scris asta pentru ca nu stiu cum sa incep. Asa ca incep simplu: ma doare sufletul. Sufletul, ca si trupul, are si el dureri, manifestate altfel, care lasa un alt fel de cicatrice asupra omului care se alcatuieste din cele doua.
Primul paragraf nu are sens, daca nu explic in continuare despre ce vorbesc. Un mare intelept, unul foarte cunoscut(desi eu nu ii voi spune numele, intr-o stupida incercare de plagiat) spunea ca scopul omului in viata e dobandirea Duhului Sfant. Cred ca, dupa atata amar de vreme am decodificat intelepciunea lui, am inteles adancul tainei pe care,(dupa cum stiu toti), l-a zguduit. Si totul se rezuma la un singur cuvant. Iubire. Trupul ma doare, dar daca iubesc pot sa rad. Sunt perfect sanatos, dar daca nu iubesc sunt ca un caine maidanez, trecand strazile fara sens, fara scop, fara suflare de viata in mine. Fac lucrurile mecanic, uit sa privesc in jurul meu, singurul scop decelabil e sa adulmec de la departare bucata de paine care sa ma mai tina in viata un pic, pana cand voi adulmeca iarasi, in jalnica foame. Sunt ca frunza in bataia vantului. Dar nu ca frunza vie, verde, stravezie, care sfideaza vantul si se impotriveste bataii lui. Ca o frunza in ultimul moment din viata, tragic smulsa din caminul ei de-o vara, dupa o lupta in care se credea invingatoare, cu nostalgia ciripitului de pasarele. A trait frunza o vara si vantul cel neviu i-a destramat visul la nemurirea si puterea de a o infaptui.
Eu personal sunt mort. Eu sunt la randul meu atat de viu. Pentru ca azi eu uit, dar maine voi iubi si azi iubesc dar maine voi uita.
Si pot fi viu numai asa: iubind de-a pururea!
In vant voi arunca eu frunza mea
Lupta-va si va-nvinge abisul, genunea
De-a fi neviu. Iubire grea!
Felicitari! Dumnezeu in viata ta!
Ma doare sufletul. Am scris asta pentru ca nu stiu cum sa incep. Asa ca incep simplu: ma doare sufletul. Sufletul, ca si trupul, are si el dureri, manifestate altfel, care lasa un alt fel de cicatrice asupra omului care se alcatuieste din cele doua.
Primul paragraf nu are sens, daca nu explic in continuare despre ce vorbesc. Un mare intelept, unul foarte cunoscut(desi eu nu ii voi spune numele, intr-o stupida incercare de plagiat) spunea ca scopul omului in viata e dobandirea Duhului Sfant. Cred ca, dupa atata amar de vreme am decodificat intelepciunea lui, am inteles adancul tainei pe care,(dupa cum stiu toti), l-a zguduit. Si totul se rezuma la un singur cuvant. Iubire. Trupul ma doare, dar daca iubesc pot sa rad. Sunt perfect sanatos, dar daca nu iubesc sunt ca un caine maidanez, trecand strazile fara sens, fara scop, fara suflare de viata in mine. Fac lucrurile mecanic, uit sa privesc in jurul meu, singurul scop decelabil e sa adulmec de la departare bucata de paine care sa ma mai tina in viata un pic, pana cand voi adulmeca iarasi, in jalnica foame. Sunt ca frunza in bataia vantului. Dar nu ca frunza vie, verde, stravezie, care sfideaza vantul si se impotriveste bataii lui. Ca o frunza in ultimul moment din viata, tragic smulsa din caminul ei de-o vara, dupa o lupta in care se credea invingatoare, cu nostalgia ciripitului de pasarele. A trait frunza o vara si vantul cel neviu i-a destramat visul la nemurirea si puterea de a o infaptui.
Eu personal sunt mort. Eu sunt la randul meu atat de viu. Pentru ca azi eu uit, dar maine voi iubi si azi iubesc dar maine voi uita.
Si pot fi viu numai asa: iubind de-a pururea!
In vant voi arunca eu frunza mea
Lupta-va si va-nvinge abisul, genunea
De-a fi neviu. Iubire grea!