Iona sau gâlceava omului cu Dumnezeu

ionaSe spune despre Iona că era evreu. Şi ca orice evreu adevărat, el se închina Domnului Dumnezeului cerului, nu unor zeităţi inferioare ca celelalte popoare, ci Însăşi Domnului dumnezeilor. Astfel că Domnul Se descoperă lui şi-i vorbeşte şi-i porunceşte. Dar Iona nu vrea să-L asculte, ci fugind de El, nimereşte într-o furtună pe mare…

Aşa cum se întâmplă şi astăzi, mulţi nu-L ascultă pe Dumnezeu pentru că pur şi simplu s-ar limita la măreţie, s-ar conforma la bine. Sau ce ar însemna un drum fără obstacole!? Nu că Dumnezeu ar vrea cuiva răul, dar de ce să nu dispreţuim fericirea binelui!? Astfel că omul se împotmoleşte şi se luptă cu furtuna necazurilor. Apoi apar sfaturile tuturor despre toate: talk-showuri, horoscoape, mame omizi, etc., toată gura presei pentru a rezolva toate necazurile. Vrute şi nevrute, fiecare cu ideea lui, fiecare cu originalitatea lui, fiecare susţinându-şi dumnezeul sus şi tare. Dar omul nostru ştie, aproape intuitiv, că doar Domnul Dumnezeul cerului, Cel ce a făcut marea şi uscatul e singura scăpare din furtuna necazurilor: predarea în mâna Lui. Părăsit de ceilalţi ca având stigmatele răutăţii, omul e izolat de restul societăţii; înghiţit fiind de regrete, e hotărât să îndrepteze lucrurile. Astfel că Dumnezeu iarăşi îl ridică, cu misiunea de a spune şi celorlalţi calea îndreptării, chiar cu riscul ridicolului. Mirare însă, lumea e încă receptivă la adevăr şi capabilă de schimbare.

Dar Iona nu trebuia să expună calea îndreptării, ci să profeţească distrugerea lumii. Cetate uriaşă pentru acele timpuri, cu peste o sută douăzeci de mii de mii de oameni, lui Iona îi ia trei zile pentru a o străbate, ameninţând: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! Şi aceşti oameni care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, care nu ştiau cei bine şi cei rău, se trezesc ca din beţie şi-şi recunosc vinovăţia: şi-au primit sentinţa justă. Şi de la rege până la ultimul dobitoc, au renunţat la mâncare şi confort pentru a încerca marea cu degetul: să mişte imuabilul, să atingă intangibilul. În locul grevei populare au ales umilinţa şi rugămintea iertării unei pedepse juste.

Şi lucru stăin pentru raţiune: Dumnezeu Îşi schimbă decizia. Nu ştim dacă normele europene ar permite aşa ceva: ca judecătorul să se transforme într-un tânăr amorezat, gata să se întoarcă la iubita infidelă.

În fine, Iona, marele profet, a fost un mare mincinos. Oricum e mare. Tocmai din această cauză Iona fugise din prima de misiunea sa: pentru că el Îl cunoştea pe Dumnezeu, Îi cunoştea grabnica lui schimbare pentru pocăinţa omului. De aceea dreptul îşi permite să se certe cu Dumnezeu pentru umilinţa îndurată, pentru profeţia eronată. Supărându-se pe Dumnezeu şi mustrându-L pe faţă, Iona însă nu-L ignoră, ci îşi aşteaptă dreptatea. Creatura Îl ia la rost pe Creator. Şi culmea: Acesta nu Se supără, ci se tot chinuie să-i explice raţiunea Sa. Nu spune că Iona nu are dreptate pentru furia sa, ci că este altceva mai înalt, că dragostea biruieşte dreptatea. El, Dumnezeu atotputernic, în desăvârşirea Lui, în suficienţa Lui, se comportă ca omul pe care vrea să-l convingă, ca omul pe care-l vrea ca El. Şi nu se lasă până ce omul nu va deveni ca El, chiar dacă va trebui şi să moară pentru asta.

Despre Iona nu prea mai ştim altele. Se spune că s-ar fi retras la mama lui văduvă, în Sarepta din Sidon. Aici moare, dar e înviat la rugăciunile maicii sale de prorocul Ilie, care îi ajută să depăşească şi criza celor trei ani şi jumătate de secetă. Prin aceasta se vede că Dumnezeu toate le rânduieşte ca cei ce vor să-L înţeleagă să depăşească greutăţile, mai mult sau mai puţin în mod natural.

* Lectura Cărţii lui Iona, uşoară şi scurtă, e plină de mesaje cu aplicabilitate contemporană.

Vezi şi: Porumbelul mincinos şi prefigurarea Bisericii

4 thoughts on “Iona sau gâlceava omului cu Dumnezeu”

  1. In desavarsirea Lui da, dar in suficienta Lui? Dumnezeu e in primul rand iubire si cum poate vreodata aceasta sa fie suficienta daca nu are limite?

    1. Într-adevăr, iubirea nu poate avea limite. De fapt Dumnezeu nu poate avea limite, toate însuşile lui Dumnezeu fiind nelimitate şi însăşi a vorbi despre ele este o limitare. Înţelegerea lor putând fi doar parţială, noi vorbim despre acestea ca oameni.
      Prin natura Lui, Dumnezeu nu are nevoie de ceva, pentru că El umple totul. Fiind tripersonal, şi dragostea este satisfăcută la modul suprem prin dăruire totală a unei persoane alteia, fiecare primind în mod absolut, fiecare dăruindu-Se absolut, cu toată perfecţiunea Sa. Nu există ceva mai presus de această dragoste. Aşadar, din nevoie, Dumnezeu nu trebuia să creeze nimic, dar prin dragoste, El poate face totul. Astfel că omul este rod al dragostei, menit pentru dragoste, şi aceasta la modul suprem. De aceea omul este menit să fie Dumnezeu, pentru a-şi putea împărtăşi şi el dragostea Celui vrednic de ea, fără imperfecţiuni şi la modul absolut.

Comments are closed.