Canonul reprezintă legătura permanentă de Taina Spovedaniei

În condițiile în care lumea modernă încearcă să șteargă noțiunile de păcat și pocăință, ele sunt uneori greu de înțeles, chiar pentru creștinii practicanți.

Pocăința a fost punctul de plecare în predica Sfântului Ioan Botezătorul, a Mântuitorului, a Sfinților Apostoli: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.” Observând că pocăința este chintesența tuturor poruncilor, Sfântul Grigorie Palama spune: „Așa, cum Dumnezeu, când i-a creat pe primii oameni și i-a pus în Rai, le-a dat nu multe, ci o singură poruncă, pe care au și încălcat-o, după cădere, le-a dat din nou oamenilor o singură poruncă, și anume pocăința.” Vorbind tot despre pocăință, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui Dumnezeu următoarele cuvinte: „Spovedește-te, plângi, căiește-te, împlinește această singură poruncă și Eu, Dumnezeul tău, Care sunt iubitor de oameni, și le voi dărui pe toate celelalte!”

Se poate ca cineva să se spovedească fără a avea pocăință, dar cel care se pocăiește se spovedește în adevăratul sens al cuvântului. Cu privire la relația dintre pocăință și spovedanie, Arhimandritul Simeon Kraiopoulos spune: „Căința îl face pe om primitor al iertării pe care i-o dăruiește Dumnezeu, dar iertarea se dă prin Biserică”. De aceea, este necesar ca fiecare creștin să meargă să se spovedească în mod regulat, dar și ori de câte ori a făcut un păcat care l-ar opri de la primirea Sfintei Împărtășanii.

Fiecare creștin trebuie să își formeze o legătură cu preotul duhovnic, astfel încât credinciosul să se prezinte în mod regulat la scaunul de spovedanie (chiar la fiecare 3-4 săptămâni), dar și ori de câte ori se întâmplă ispite mai mari care necesită o atenție imediată. Preotul duhovnic nu trebuie contactat la fiecare greșeală mică, atât din motive practice, ce țin de timpul și spațiul necesar unei spovedanii corecte, dar și pentru că urmărind mereu doar păcate mici, creștinul poate deveni scrupulos, uitând de adevărata răutate care îl depărtează cu adevărat de Dumnezeu și de aproapele.

În timpul dintre spovedanii, legătura cu preotul duhovnic se ține mai ales prin împlinirea canonului. Acesta reprezintă manifestarea văzută a ascultării față de duhovnic. Canonul nu este o pedeapsă primită pentru anumite păcate făcute. Atunci când se dă ca urmare a unor păcate mai mari, el este un remediu, având ca scop trezirea conștiinței pentru înțelegerea gravității păcatului și restaurarea păcătosului în vederea primirii Tainei Sfintei Împărtășanii. În rest, fiecare credincios ar trebui să aibă un minim canon de rugăciune și metanii care să îl țină în legătură cu duhovnicul. Acesta este individual, el trebuind discutat cu duhovnicul, atunci când credinciosul se străduiește, dar nu îl  poate împlini. Nu trebuie cerut un canon mai mare doar pentru că se pare că poate fi purtat, ci trebuie păstrat un canon potrivit, care poate fi efectuat mereu. Această legătură permanentă care se face prin canon cu preotul duhovnic și prin el cu Taina Spovedaniei permite credinciosului să se apropie mai des și de Sfânta Împărtășanie. Mitropolitul Serafin Joantă spune că „cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată.” Aceasta se întâmplă pentru că atât prin Sfânta Împărtășanie, cât și prin rugăciunile pe care le presupune canonul se face o iertare continuă a păcatelor.

Pocăința, împreună cu canonul ca legătură a ei cu Taina Bisericii, trebuie să fie realitatea cotidiană a fiecărui credincios care caută Împărăția Cerurilor.