Dimensiunea plenară a faptei bune

Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie. – Marcu 10,21

Spre revolta fariseilor, Hristos era de cele mai multe ori înconjurat de oameni păcătoşi. Fie că ei erau vameşi sau desfrânate, Hristos nu ezită a intra în contact cu ei. De fapt Hristos intră în contact cu fiecare om, fie el păcătos sau fariseu, pe care îl ceartă, mângâie sau învaţă, în funcţie de ceea ce are nevoie fiecare în vederea mântuirii.

Luând în considerare faptul că de cele mai multe ori oamenii cu care Hristos era în contact erau fie păcătoşi care purtau povara păcatelor, fie „drepţi” sau culţi care erau însă făţarnici, Hristos se bucură când întâlneşte acest dregător bogat şi priveşte la el „cu dragoste”. Acest semn de afecţiune remarcat doar de către Sfântul Evanghelist Marcu surprinde bucuria Mântuitorului la întâlnirea unui om drept, bogat în fapte bune spre propria mântuire şi nu pentru slava celorlalţi. Prin vederea acestui tânăr bogat Mântuitorul este surprins de bucurie.

Dar prin cerinţa Lui aparent absurdă, orice nădejde de mântuire a ucenicilor lui Iisus se destramă. Ei nu înţeleg (vr. 26). Cine se mai poate mântui, dacă nu acest tânăr care nu a cunoscut păcatul şi care nu a fost subjugat de mândrie, care a împlinit toată Legea din tinereţile sale?

Dar „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (vr. 27).

Desigur, există aspectul bogăţiei materiale de care era ataşat tânărul. Dar ucenicii s-au mirat că toate faptele Legii nu au valoare fără urmarea îndemnului de mai sus. Aceasta se întâmplă pentru că faptele Legii reprezintă pe plan duhovnicesc ceea ce bogăţia reprezintă în plan social. Tânărul acumula bogăţii pentru sine, fie ele materiale, fie înfăptuirea de fapte bune prin raportarea pasivă la aproapele său („să nu” faci răul), care poate determina considerarea aproapelui ca sursă a păcatului, ca ispită şi motiv de cădere. Astfel, Hristos vrea să-l  ridice la dimensiunea socială, plenară a faptei bune ca raportare activă la aproapele, nu prin separarea şi „evitarea” contactului (fie el negativ, păcătos) cu el, ci prin interacţiunea plină de iubire faţă de el („să faci” binele). Tânărul trebuie să îşi considere ca fapte bune desăvârşite cele care se „vând”, care sunt înfăptuite faţă de cel care este sărac în fapte bune, urmând de fapt prin aceasta lui Hristos, cel care a venit să mântuiască păcătoşii.

Doar printr-o raportare activă, pozitivă în viaţa aproapelui, omul poate înţelege adevărata interacţiune care există ca o „comoară” în cer.

2 thoughts on “Dimensiunea plenară a faptei bune”

  1. Mie mi se pare destul de clara afirmatia Mantuitorului: „Mai greu ii este camilei sa intre prin ureachea acului, decat bogatului sa ajunga in Imparatia cerurilor”. Nu inteleg de ce Biserica continua sa afirme (sau sa musamalizeze, mai degraba)faptul ca bogatia este un impediment destul de clar la mantuire. Cred ca ar fi destul de interesant de analizat si dimensiunea filantropica pe care ar trebui s-o dezvolte comunitatea crestinilor sau daca trebuie ori nu ca Biserica sa initieze acte de caritate. Problema e destul de actuala și, sa recunoastem, este una dintre tarele relatiei Biserica-societate.

    1. @seby
      Nu prea am înțeles ce vrei să spui prin “Nu inteleg de ce Biserica continua sa afirme (sau sa musamalizeze, mai degraba)faptul ca bogatia este un impediment destul de clar la mantuire.” Poate vrei explici putin.
      Biserica, așa cum o cunoaștem noi astăzi, este destul de “handicapată” pe plan social. Aceasta s-a întâmplat fie din cauza comunismului care a încercat să o izgonească din societate, fie din cauza unei atitudini de misticism care a afectat înțelegerea normală a mântuirii ca act de comuniune (vezi chiar art. de azi http://www.ziarullumina.ro/articole;1805;1;66297;0;Trairea-mistica-liturgica-si-misticismul-individualist.html).
      La Mt. 25, Mântuitorul prezintă milostenia, ca exprimare a iubirii, singurul criteriu al judecății de apoi. Chiar și fecioria (vezi pilda fecioarelor), ca virtute supremă în plan personal, nu are nici o valoare fără ulei (Duhul Sfânt), care se dobândește prin cumpărarea de la ceilalți, adică prin faptele bune cu care “plătim”. Fie că se face în mod individual, fie că este vorba de opere caritabile organizate, milostenia este un sine qua non pentru mântuire, ca raportare iubitoare la aproapele. Cred că cel mai bun exemplu este Sfântul Vasile cel Mare care, deși a fost pustnic și a dorit mereu liniștea, s-a implicat activ în viața socială, el fiind, de exemplu, primul care a înființat spitalul ca instituție organizată de acordare a sprijinului medical, care până atunci era rezervat doar bogaților. Implicarea activă în viața socială este absolut necesară pentru mântuire, iar iluzia unei experiențe misticoide izolate care ar fi capabilă de mântuire este mai degrabă o infectare a Ortodoxiei. Christos Yannaras, care a susținut de curând câteva conferințe în țară, a vorbit și despe această aparentă ortodoxie mistică ce se dobândește în plan personal (exemplificând prin colecția filocalică alcătuită de Nicodim Aghioritul), față de adevărată experiență hristică ce nu poate fi dobândită decât în comuniunea liturgică a Bisericii.

Comments are closed.