Final Fantasy, sau despre copiii adventului

final-fantasy0Ca aproape orice film de desene animate, şi Final Fantasy se adresează în special copiilor, deşi modul de prezentare, ideile redate şi tipul acţiunii se potrivesc mai degrabă tinerilor şi adulţilor. Şi ca majoritatea creaţiilor nipone, şi Final Fantasy are ca idee centrală problema răului “from within”, din adâncul fiinţei, rău de nedespărţit de natura umană. O creaţie fantastică, bine creată, izvor al acestor umile rânduri.

Concepţia că răul nu poate avea altă fiinţă decât propriul gând este o prezenţă permanentă în gândirea Ţării Soarelui Răsare. Astfel, răul pune stăpânire pe fiinţa umană şi o poate face rea, din bună, o poate degrada. De fapt, fiinţa umană nu poate fi decât bună, nu poate fi decât normală. Ceea ce este rău nu poate exista prin sine prin simplul fapt că nu are fiinţă proprie. Doar omul, şi numai individual, poate deveni rău prin voinţă. Astfel că răul nu poate exista niciodată ca eternitate pentru că se distruge prin stingerea fiinţei. Dacă binele există prin însăşi natura lucrurilor, el putând fi doar eclipsat de temporalitatea răului, putem înţelege de ce finalitatea nu poate fi decât de partea binelui, nu poate fi decât un “happy ending”, ending ce se stinge în eternitate.

Astfel, răul “from within” nu poate exista decât ca posibilitate a manifestării liberului arbitru uman, şi nu ca ceva ce şi-ar avea fiinţă în dualitatea firii umane. De aceea nu există dualitate a fiinţei umane, ci doar fiinţa umană şi… negarea ei.

2 thoughts on “Final Fantasy, sau despre copiii adventului”

  1. Da, dualitatea tinde sa fie quite an issue. E nevoie de antrenament pentru a distinge pana unde merge fiinta umana si de unde incepe negarea ei, pentru ca uneori nu contrasteaza atat de bine, ba chiar se intrepatrund. Si compromisul intemeiat pe asa zisa natura duala a devenit ceva frecvent.

    E un articol util, un articol care poarta butoni si cravata, dar care vorbeste in mod inedit si sincer. Numai ca optimismul ermetic de care dai dovada este atat de comforting incat e incomod. Adica cititorul e privat de bucuria de a-si plange soarta.

    Oricum, priveaza in continuare:)

  2. Nu cred că este vorba de un optimism, ci pur şi simplu de înţelegerea naturii umane ca fiinţă în devenire. Când vom înţelege faptul că noi nu existăm cu adevărat, că vom fi doar când ne vom uni cu Cel ce este, atunci ne vom putea plânge soarta de trestie ce cugetă, de pendularea între fiinţă şi nefiinţă. Abia atunci ne vom frânge mândria şi Îi vom putea cere, Îl vom ruga, Î ne vom tângui de condiţia noastră şi El Se va întoarce şi Se va îndura şi ne va milui. Şi această miluire a Lui e mai mare decât toate, caci nimeni nu poate fi în preajma Lui fără să fie El, fără să fie Hristos.

Comments are closed.