Dumnezeu nu are nevoie de cele ale omului

Zis-am Domnului: “Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuie”. – Psalm 15,2

Zeci de religii și sute sau chiar mii de confesiuni și grupări religioase susțin că dețin adevărul cu privire la Dumnezeu. În această mare de idei și concepții de multe ori furtunoasă este greu pentru o anumită persoană să-L găsească cu adevărat pe Dumnezeu și să-L înțeleagă. Cum Dumnezeu este „sensibil” și discret, El nu se impune. Mai întâi omul trebuie să-și dea seama puțin cu privire la El pentru ca apoi Dumnezeu să i se descopere și să fie înțeles mai bine. Așa cum întâi trebuie să recunoști o  persoană pentru a i te adresa și a intra în comuniune cu ea, aflând mai multe despre ea pe parcurs, tot la fel trebuie ca mai întâi să-L recunoști puțin pe Dumnezeu, să-ți faci o idee despre El, deosebindu-L de mulțimea iluziilor diferitelor zeități sau dumnezei care pot fi plăsmuiți de mintea umană, pentru ca mai apoi să poți intra în comuniune desăvârșită cu El.

 Se observă din versetul de mai sus că psalmistul L-a recunoscut pe Dumnezeu și L-a acceptat pentru faptul că Lui nu îi trebuie bunătățile omului. Cel mai probabil, Regele David nu din egoism a spus aceasta, el nevrând să se despartă de bogățiile sale, ci David Îl căuta cu adevărat pe Dumnezeu. El a știut că cel căruia îi lipsește ceva nu este Dumnezeu. Cel care are nevoie de ceva din partea omului nu poate fi Dumnezeu. Dumnezeul cel adevărat nu-i cere nimic omului. El nu-i cere să fie drept, El nu-i cere rugăciuni. El nu-i cere nici măcar frică sau laudă sau iubire. Dumnezeu nu are nevoie de nimic din toate acestea. El nu depinde de ceva. Dacă dumnezeul tău îți cere ceva, atunci mai gândește-te, poate că el nu este cu adevărat Dumnezeu.

Deși există anumite cerințe în Biserică, ele nu sunt pentru Dumnezeu. Creștinul nu merge la Biserică pentru că îi cere Dumnezeu aceasta. El nu îl ajută pe aproapele pentru că asta i-ar cere Hristos. El nu se roagă sau postește pentru că așa trebuie. Dacă este vreun creștin care simte așa ceva, el mai trebuie să crească. Acestea sunt cerințe pentru un copil, fie el duhovnicesc. În schimb, toate acestea și altele nu sunt decât manifestarea normală și naturală a celui care l-a descoperit pe Dumnezeu, a celui care a început să-L înțeleagă pe Dumnezeu, singurul care nu are nevoie de nimic. Creștinul face ceea ce face nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că el însuși are nevoie de ele; nu pentru că i le cere cineva, ci pentru că ele sunt o expresie naturală a propriei vieți.

Pe drumul dintre a trebui și a fi, cerința este doar pregătirea premergătoare devenirii.