Podoabele și machiajul în Biserică

Closca cu puii de aur
Closca cu puii de aur

La fel ca și bogăția, podoabele sau bijuteriile sunt asociate în Sfânta Scriptură cu darurile primite de la Dumnezeu. Grija lui Dumnezeu față de poporul său este ilustrată uneori ca o metaforă a împodobirii: „«Ţi-am dat veşminte brodate, încălţăminte de piele fină, o legătură de vison pentru cap şi o mantie de mătase. Te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi salbe la gât. Ţi-am dat inel în nas şi cercei în urechi şi pe cap ţi-am pus o coroană minunată. Aşa ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase şi de ţesături brodate; te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi untdelemn, şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la vrednicia de regină. Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat», zice Domnul Dumnezeu.” (Iez. 16,10-14)

În descrierea femeii ideale pe care o face înțeleptul Solomon, se menționează garderoba ei impresionantă: „Ea îşi face învelitori; hainele ei sunt de vison şi de porfiră” (Prov. 31,22). Bijuteriile sunt folosite și ca daruri de nuntă, Avraam dăruindu-i nurorii sale Rebeca inel de aur de pus în nas și două brățări de aur (cf. Fc. 24,22,30,47).

În același timp, pierderea podoabelor sau a bogățiilor apare în Sfânta Scriptură ca pedeapsă pentru mândrie sau ca o consecință naturală a unei vieții dezordonate, păcătoase (cf. Is. 3,16-26). De aceea, atunci când omul revine de la trăirea păcătoasă, întorcându-se la casa Tatălui, el primește îmbrăcămintea cea bună, inel pe deget și încălțăminte în picioare (cf. Lc. 15,22).

În perioade ale decadenței, accesoriile frumuseții și ale bogăției se fac prilej de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte acid atunci când critică o purtare prea fastuoasă, mai ales dacă este vorba de cadrul cultului divin: „Tu însă, ca și cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, așa te împodobești din cap până în picioare!” El vede în aceasta un motiv al decăderii bărbaților: „Din pricina aceasta miile si miile de păcate, din pricina aceasta bărbații ajung niște desfrânați, pentru că voi, femeile, nu-i faceți să trăiască creștinește, nu-i faceți să filosofeze, ci-i învățați să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate.”

Piți cu puii de tinichea

Sfântul Petru recomandă ca „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic.” (I Pt. 3,3-6) Apostolul nu interzice purtarea oricăror podoabe, ci previne asupra importanței prea mari care se poate da unor lucruri fără prea mare valoare spirituală. De aceea el recomandă modestia în comportament și îmbrăcăminte.

Cât privește mai ales mersul la biserică, femeia trebuie să aibă o ținută decentă, care să nu atragă prea mult atenția. Astfel fiecare se va putea concentra la rugăciune. Podoabele purtate nu trebuie să contrasteze prea mult cu sărăcia oamenilor din jur, atrăgând invidie sau clevetire. Crucea se va purta doar la gât, nu ca podoabă la cercei, inele sau brățări.

Cu privire la machiaj, rolul primordial al acestuia este de a acoperi defectele din naștere sau dobândite în oarecare fel. Mai ales la biserică, el nu trebuie să fie folosit într-un mod extravagant sau ispititor. Deși poate lipsi cu desăvârșire, se impune ca măcar buzele sau nu fie pictate. În biserică sărutăm icoanele, dreapta preotului, Sfântul Potir după ce ne împărtășim și nu trebuie să rămână urme necuviincioase în urmă. Sunt unii preoți care pe bună dreptate nu primesc la Sfânta Împărtășanie femei care se machiază. În acest context trebuie mai degrabă să luăm aminte la cuvinte lui Tertulian care recomandă: „pictați-vă ochii cu sfiiciune, și gura cu tăcere; agățați-vă de urechi Cuvântul lui Dumnezeu; la gât puneți-vă jugul lui Hristos; Îmbrăcați-vă cu perlele neprihănirii, inul subțire al sfințeniei, purpura modestiei. Astfel înfrumusețate, veți avea pe Dumnezeu ca iubit.”

Deși aceste lucruri au fost menționate mai ales cu privire la femei, ele sunt valabile și pentru unii bărbați.

2 thoughts on “Podoabele și machiajul în Biserică”

  1. Nu e un punct de vedere tocmai corect pentru ca lasa loc de “mici ingaduinte”.
    Fara a deveni fanatici, parerea mea este ca ar fi bine daca machiajul ar lipsi cu desavarsire din rutina zilnica a femeilor crestine – ingaduit celor care au trecut prin anumite traumatisme care i-au desfigurat, aici intrand in discutie machiajul medical de care ai spus.
    Dar in ce priveste machiajul discret, finut, care nu iese in evidenta… Chiar daca are o parte pozitiva pentru ca nu atrage atentia, totusi este o manifestare a mandriei (de a arata mai bine, de a fi admirati) si de aceea nu e deloc folositor.
    Femeilor care abia incep sa se apropie de biserica, ca sa nu se indeparteze, e bine sa li se dea sfatul sa se machieze discret. La un moment dat, pe masura ce avanseaza in credinta si afla din ce in ce mai multe lucruri, isi vor da seama si singure ca e mai bine deloc decat “finut”.

  2. Îngăduința nu este pentru mine, ci pentru tine!
    Atunci când înțeleg corect raportarea mea la Hristos și, mai important, pot să o și îndeplinesc, atunci totul este bine. Dar raportarea mea la Hristos nu trebuie să fie impusă celuilalt. Sunt unele lucruri care pur și simplu nu se pot accepta, altele care se tolerează, altele care trebuiesc îndeplinite. Cred că cele despre care vorbim se încadrează în categoria de mijloc.
    Deși reprezintă imaginea omului, ceea ce se vede, nu neapărat și ceea ce este, îmbrăcămintea, podoabele și eventual machiajul nu trebuie să împiedice comunicarea și comuniunea cu celălalt. Unii oameni se îmbracă numai în negru, poate chiar neîngrijit. Alții folosesc haine luminate și diferite podoabe. Nu există un singur mod de a te îmbrăca sau purta. Trebuie să fii însă liber de ele. Sunt unii mai legați de hainele lor cernite sau de lipsa culorilor de pe obraji uitând că mântuirea se face de fapt prin apropierea reală de celălalt, prin prețuirea și, mai ales, prin iubirea lui. Lucruri pe care el le ignoră sau de care este dezgustat îl pot face distant față de celălalt. Ceea ce părea la început bun și smerit, ascunde o trufie greu de depășit și, uneori, chiar de observat.
    Contează mult raportarea la un lucru sau atitudine. Ceea ce pentru mine nu este folositor sau chiar dăunător, pentru celălalt poate să aibă o valoare negativă minimă, neinfluențându-i mântuirea. Mai ales în niște lucruri atât de nesemnificative care privesc acoperirea trupului.

Comments are closed.