Mănăstirea ajută la dezvoltarea vieţii duhovniceşti în societate

Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici
Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici

Părinte Stareţ, cum se raportează mănăstirea şi călugării din mănăstire la problemele oamenilor şi ale societăţii în general?

Mănăstirea noastră, prin amplasarea pe care are şi un aspect de mănăstire misionară. Pelerinii se confruntă cu grijile lumii şi nu poţi să stai indiferent la ceea ce se întâmplă în lume şi la grijile lumii. Duhul care este în lume şi lucrurile care se întâmplă în lume ne afectează şi pe noi, ele se transmit şi nouă. Încercăm să facem faţă la toate acestea şi la diferite solicitări care vin din partea oamenilor. Este un lucru foarte firesc şi duhovnicesc. Dacă nu te doare şi pe tine durerea celuilalt atunci nu eşti un bun creştin. Un bun creştin este acela care participă la durerea celuilalt, îl compătimeşte pe celălalt, este afectat de ceea ce se întâmplă celuilalt.

Într-o lume care pune accentul tot mai mult pe exteriorizare, cum poate omul să mai trăiască o viaţă duhovnicească?

Tot timpul viaţa duhovnicească a fost împotriva duhului lumii, deşi nu a lumii ca atare. Duhul lumii tinde spre ceva care te trage în jos, într-un mod negativ, pe când viaţa duhovnicească te înalţă, ajută la creşterea şi desăvârşirea omului. De aceea viaţa duhovnicească este grea pentru că barierele şi bruiajele vrăjmaşului care ne sustrag de la trăirea adevărată într-o parte şi alta sunt permanente. Sunt experienţe pe care noi le observăm în viaţa de zi cu zi.

Duhul lumii este rău şi foarte mulţi se împărtăşesc şi încep să se asemene cu el. Prin viaţa duhovnicească eşti permanent împotriva duhului lumii, în sens opus, spre Dumnezeu. Nu poţi să slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, iar direcţia spre Dumnezeu este cea bună. Direcţia lumii este alta, spre cel rău. Acest lucru depinde foarte mult de ce viziune, de percepţia duhovnicească pe care o avem. Dacă ea este alterată, atunci vedem totul alterat, se formează o imagine distorsionată. Acest lucru este foarte dureros, anume că nu vezi ceea ce eşti. Ne amintim de Socrate care spune că „Eu ştiu că nu ştiu nimic!” Cunoaşterea adevărată apare atunci când îţi dai seama de faptul că ea este infinită. Cu cât ştii mai mult cu atât îţi dai seama că nu ştii nimic, că eşti de abia la începutul cunoaşterii. Aşa cum spunea P. Stăniloae citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul că „Desăvârşirea celor desăvârşiţi este nedesăvârşire!” Acest lucru este foarte clar. Noi tindem spre desăvârşire, încercăm să ne apropiem, dar lucrurile sunt foarte grele şi foarte mari. Viaţa duhovnicească se împlineşte atunci când suferi foarte mult, când rabzi foarte mult. Ea se simte cu adevărat în suferinţă. Suferinţa şi răbdarea te duc la o percepţie reală a lucrurilor şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Numai acestea. Răbdarea, suferinţa, iubirea înseamnă sfinţenie! De aceea şi Mântuitorul ne învaţă să avem răbdare, dragoste, smerenie, nu dreptate: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”