Păcatul suprem

Doamne, în strâmtorare mi-am adus aminte de Tine, întru puţină strâmtorare a fost certarea Ta către noi. – Isaia 26,16

Acest text face parte dintr-un fragment mai larg, denumit Rugăciunea lui Isaia. Pentru profunzimea şi frumuseţea lui, aceste cuvinte ale lui Isaia au fost îndrăgite de la început de primii creştini, fiind rostite ca rugăciuni de seară sau de dimineaţă. În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, această rugăciune era inclusă în slujba utreniei, săvârşită în biserici dimineaţa. Fragmente din ea s-au folosit la alcătuirea unor cântări din slujbele ortodoxe.

Prin cuvintele de mai sus, Isaia, şi prin el fiecare om, îşi recunoaşte atitudinea lui de uitare a lui Dumnezeu. Cel ce a creat lumea şi o susţine, Cel ce este în toţi şi în toate, Cel e totul, devine ceva marginal, de care uiţi, de care nu-ţi aduci aminte. Poate că din această cauză musulmanii consideră uitarea ca fiind cel mai mare păcat faţă de Dumnezeu.

Uitarea este o caracteristică a firii umane limitate, ea aflându-se în strânsă legătură cu dezvoltarea persoanei umane. Pe de o parte, uitarea se împotriveşte schimbării şi progresului prin caracterul ei lacunar, dar în acelaşi timp, ea permite acceptarea unei noi vieţi. Uitarea aruncă pe Cel ce este în nefiinţă. Singurul motiv, înţeles şi scop al lumii dispare. De aceea, când uită de Dumnezeu, omul nu-şi găseşte sensul, nu-şi descoperă valoarea, nu-şi înţelege rostul. Uitarea este trecerea omului în nefiinţă.

Dar omul trăieşte în trup, în alternanţa noapte-zi. El încă nu a păşit în veşnicia în care acţiunea este statică, irepetabilă, într-un prezent continuu. Omul are posibilitatea să guste nefiinţa prin strâmtorare. El nu moare imediat pentru fiecare păcat pe care îl face, oricare ar fi el, deşi plata fiecăruia este moartea. În schimb, în această lume, omul gustă din roadele căderii, ale uitării lui Dumnezeu, pentru a se putea întoarce, pentru a se putea prezenta înaintea Lui. Astfel, omul foloseşte acum uitarea pentru a lăsa în urmă păcatul pe care l-a făcut, alegerea lui ilogică şi nenaturală pentru a se putea întoarce definitiv şi total la Dumnezeu. În acest mod, omul gustă puţin din roadele amare ale păcatului, ale uitării de Dumnezeu, pentru a-şi putea îndrepta întreaga atenţie spre Cel ce este, Singurul care îi poate oferi împlinirea şi desăvârşirea.