Postul, timp de cercetare de sine

Postul reprezintă o perioadă în care Îl căutăm mai intens pe Dumnezeu, un timp în care vrem să ne hrănim mai ales cu hrană duhovnicească. Astfel că în acest post pregătitor pentru Naşterea Domnului, creştinul trebuie să se sârguiască mai mult pentru primirea lui Hristos. Iar spovedania este unul dintre cele mai importante mijloace în această pregătire.

Păcatul împreună cu consecinţele lui, boala şi moartea, sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti. Ele au apărut ca încercare a omului de a fi fără Dumnezeu şi în afara Lui, în egoism şi însingurare faţă de Cel ce l-a chemat din dragoste la fiinţare.

Niciodată creştinul nu este părăsit de iubirea lui Dumnezeu. Nu este moment în care El să fie departe de om, pentru că pur şi simplu în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fp. 17,28). El nu ne uită şi nu-şi întoarce niciodată faţa de la om. Iar cel ce piere, nu se pierde decât pentru că singur se desprinde şi se desparte şi-L alungă pe Dumnezeu.

Marea taină a spovedaniei rezidă din faptul că omul se vede păcătos. Vede că face lucruri anormale şi vrea să se întoarcă la Hristos. Vrea să respingă răul ce îl desparte de viaţă, de Dumnezeu. În loc să fugă din faţa Celui ce cunoaşte toate, ca oarecând Adam, omul vine şi I se descoperă lui Dumnezeu. I se arată lui cu toată neputinţa sa, recunoscându-L doar pe Dumnezeu ca singurul capabil să Îl vindece. În acest sens observăm că sfinţii, pe măsură ce avansează pe treptele sfinţeniei, se considerau pe sine mai păcătoşi, pentru că ei nu se raportau la ceilalţi, ci la Singurul, Unul Sfânt, Dumnezeu.

Mergând spre scaunul de spovedanie, trebuie ca mai întâi să ne cercetăm cugetul. Să ne amintim de faptele rele făcute de la spovedania precedentă, notându-le eventual pe o hârtie. Acestea nu trebuie expuse prea detaliat, căutând explicaţii sau scuze, ci ele trebuie prezentate succint, pe scurt, recunoscându-ne ca singurii vinovaţi. Poate că uneori am primit îndemnuri sau ajutor în săvârşirea păcatului, dar doar printr-o recunoaştere sinceră a deplinei responsabilităţi în alegerea răului, omul se poate curăţi deplin de voinţa sa slabă. Acuzarea altuia pentru propria greşeală nu duce decât la eschivare, fugă de responsabilitate şi închiderea faţă de Dumnezeu, Cel ce vede inima ce L-a părăsit prin încuviinţarea păcatului. Dumnezeu nu vrea decât o recunoaştere sinceră a neputinţelor pentru ca, recunoscându-L pe El ca singur salvator, să vină şi să le vindece.

Scopul spovedaniei este îndreptarea, iar prin îngenuncherea în faţa duhovnicului, omul îşi recunoaşte căderea. Prin plecarea capului, omul îşi recunoaşte vina. Poziţia trupului reflectă acceptarea sentinţei. Dar capul plecat sabia nu-l taie, iar Dumnezeu, deşi nu aprobă niciodată păcatul, îl iartă celui ce îi cere aceasta. Dumnezeu îl iartă pe cel ce se pocăieşte sincer, pe cel ce vrea să se schimbe pentru a trăi.

Creştinul merge la preotul mărturisitor ca la un frate aflat şi el pe calea mântuirii. El cunoaşte neputinţa omenească, şi deşi nu o aprobă, o înţelege. El nu este neapărat nu judecător sau moralist, pentru că de multe ori creştinul înţelege ce a greşit, ştiind de multe ori şi ce trebuie să facă sau nu. De aceea, cel ce mărturiseşte este mai ales un rugător, un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru întărirea celui căzut în păcat. El este un înainte-mergător ce îndreaptă căile omului pentru ca acesta să-L poată primi pe Hristos. De aceea duhovnicul caută să se micşoreze pe sine, lăsându-L pe Hristos să lucreze în sufletul credinciosului.

Creştinul nu trebuie să caute duhovnici renumiţi. Aceştia pot fi consultaţi cu diferite ocazii speciale, de răscruce din viaţă. Dar cel mai mult folos avem de la un duhovnic apropiat, care trăieşte în acelaşi mediu, în aceeaşi comunitate şi ştie mai bine încercările şi nevoile obştii sale.

Scopul ultim al spovedaniei este unirea cu Hristos. Prin curăţirea sufletului de pârloagă, sămânţa Evangheliei va prinde rădăcini bune. Legată indisolubil de spovedanie este Taina Sfintei Euharistii, unirea mistică cu trupul şi sângele lui Hristos. Iertat de păcate, credinciosul are sufletul pregătit pentru unirea cu Hristos. Spovedania nu dă o vrednici spre împărtăşire, ci întăreşte duhul smereniei, al golirii de sine pentru a-I permite lui Hristos să plinească şi să desăvârşească.

Aşteptându-şi rândul, creştinul trebuie să păstreze liniştea şi să se reculeagă. El nu trebuie să-şi împărtăşească neputinţele cu alte persoane care l-ar putea judeca sau desconsidera, aceasta fiind destul de uşor. De asemenea, credinciosul nu trebuie să divulge secretul spovedaniei. Sfaturile primite sunt personale şi particulare, potrivite pentru un moment sau împrejurare dată. Ele sunt diferite pentru persoane diferite, deşi s-ar părea că împrejurările ar fi asemănătoare.

Aşa cum oamenii sunt diferiţi, şi preoţii sunt diferiţi, fiecare având calităţi şi defecte. Dar prin fiecare Dumnezeu lucrează şi dezleagă păcatele pentru cel care cere aceasta.

Modul de administrare a spovedaniei este la nevoie. Nu există soroace anume pentru aceasta, ci creştinul merge la duhovnic atunci când se simte împovărat de păcate. Deşi în unele mănăstiri se practică spovedania zilnică sau chiar de mai multe ori pe zi, aceasta nu este posibil în cadrul unei parohii, unde preotul are mai multe responsabilităţi. Trebuie menţionat că fiecare rugăciune de pocăinţă şterge din păcate. Este o putere în mine care mă sileşte să fac răul pe care nu-l voiesc (Ro. 8,20), dar ceea ce contează este că nu vreau răul, ci Îl vreau pe Dumnezeu. De aceea spovedania se face mai ales în scopul împărtăşirii, atunci când unele păcate ar împiedica aceasta. Pentru cei mai sârguincioşi, se poate practica spovedania regulată la două-trei săptămâni, cu împărtăşire liberă în acest răstimp. Oricum aceasta trebuie discutat cu duhovnicul, pentru a evita neorânduiala în Biserică.

Cu privire la copii, aceştia se spovedesc de la aproximativ şapte ani pentru a fi învăţaţi de mici cu responsabilitatea propriilor lor acţiuni. Până la această vârstă ei se pot şi este recomandat să se împărtăşească la fiecare liturghie la care participă.