Ne-necesitatea minunii

Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? – Luca 9,54

Văzând că nişte ostaşi îi porunceşte să se coboare de pe munte pentru a cerceta un rege păcătos, Ilie se foloseşte de dreptul său de om al lui Dumnezeu (IV Rg. 1,10,12) şi omoară cincizeci şi unu de suflete. Şi aceasta de două ori. Păstrarea neştirbită a sufletului curat îi conferă lui Ilie posibilitatea de a-şi impune voia înaintea lui Dumnezeu. Ilie încă nu cunoştea că Dumnezeu este de fapt iubire care caută iubirea omului şi nu nimicirea acestuia.

Hristos, împlinirea revelaţiei lui Ilie, nu răspunde la provocarea ucenicilor. Iacov şi Ioan încă nu ştiau că Iisus nu e doar omul lui Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu. Ei au văzut minuni mari ca cele înfăptuite de Ilie, dar încă nu înţelegeau mântuirea adusă de Hristos (Lc. 9,55).

Mai târziu, în propovăduirea sa, Ioan învie mulţi oameni pentru ca puterea lui Hristos să fie cunoscută. Însă atunci când este provocat să facă minuni, Ioan precizează: Nu m-a trimis Hristos să înviez morţii, ci să învăţ pe cei rătăciţi.

Astfel se înţelege ceea ce spune şi Sfântul Nicolae Cabasila: minunile le făcea Hristos pentru a se încredinţa poporul că El este Dumnezeu; dar ele nu erau absolut necesare pentru mântuire. La fel vedem că Sfântul Ioan ţine la caracterul practic şi smerit al minunii ca act supranatural îndeplinit din voia lui Dumnezeu atunci când El consideră că este nevoie. Ioan îşi urmează Învăţătorul Care, la ispitirea din pustiul Carantaniei, nu l-a învins pe diavol prin minuni, ci prin smerenie şi cuvânt.

Învăţătura lui Hristos este tocmai acest cuvânt. Înţelegerea lui ne dă posibilitatea de unirea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Toate s-au făcut prin Cuvânt şi doar prin Cuvânt ne putem mântui, căci Cuvântul este viaţa.

Vezi şi Ioan – de la ucenicul mult iubit, la apostolul chinuit

3 thoughts on “Ne-necesitatea minunii”

  1. Cu adevarat Dumnezeu nu are nevoie sa faca minuni. Adica, eu cred ca Dumnezeu foloseste minunile in ultima instanta. El vrea ca noi sa-L primim in modul cel mai firesc, in asa fel incat sa-L traim ca ceva ontologic noua si nu din exterior.

    1. Creştinul = omul firesc. Într-adevăr nimic mai firesc nu este sau ar trebui să fie creştinul. Dar mereu îl alungăm pe Hristos şi i-ar devenim nefireşti, vrem semne şi minuni şi decrete de iertare. Ne place mai mult un Dumnezeu supranatural pe care să nu-L înţelegem dar să-L adorăm, să i ne supunem şi să-L slujim. Vrem să ascultăm de un stăpân. Nu vrem ca Dumnezeu să ne fie în inimă, în locul cel mai tainic. Atunci am avea responsabilitate. Atunci am descoperi că El este şi este iubire şi n-am avea cuvânt de apărare când renunţăm la El. E mai uşor să te împotrivim unui dumnezeu atotputernic şi tiranic, decât unui Dumnezeu care te iubeşte şi face totul pentru tine.

  2. Asa este. Din pacate ne place un Dumnezeu “Despot” tocmai ca sa avem pe Cine da vina ca ne ratam existential!

Comments are closed.