Porumbelul mincinos şi prefigurarea Bisericii

Primind porunca de a predica pocăinţa cetăţii Ninive, Iona (porumbel) încearcă să fugă la marginea pământului, departe de Domnul (1,3). Şi astfel că el vrea să ajungă la Tarsis, care se presupune că ar fi pe ţărmul Spaniei de azi (vezi articolul Corăbiile Tarsisului). Motivul fugii lui Iona nu este frica de oamenii păcătoşi, nici neîncrederea în puterea lui Dumnezeu de care toţi oamenii se temeau cu frică mare (1,10). Iona pleacă din faţa lui Dumnezeu pentru nestatornicia Acestuia. El ştie că Dumnezeu este îndurat şi milostiv, îndelung-răbdător şi mult-milosârd, Căruia Îi pare rău de răutăţi (4,3) şi că, din acest motiv, El nu-şi va împlini prezicerile de rău (3,10) faţă de niniviteni. Iona fuge din pricina ruşinii de a fi un profet mincinos.

Ca şi oarecând Ilie, cel ce l-a înviat de la o moarte prematură, Iona preţuieşte mai mult dreptatea lui Dumnezeu decât iubirea lui de oameni. El nu-L cunoaşte pe Dumnezeu ca Părinte iubitor, ci doar ca pe Cel atotputernic, Creatorul lumii (1,9). Nu înţelege şi se mânie pe Dumnezeu (4,1). Deşi are conştiinţa Domnului Dumnezeului cerului (1,9), Iona îndrăzneşte să se supere împotriva Lui. Dar nici un fulger nu se coboară din cer pentru a-l face scrum. Ci dimpotrivă, Dumnezeu face să răsară un vrej care să-i ţină umbră şi să mai potolească mânia lui Iona (4,6). Dumnezeu cel iubitor caută să câştige fiecare om şi prin pedagogia Lui caută înţelegerea şi deschiderea inimii omului.

Profeţia lui Iona cu privire la Ninive a fost una falsă; însă prin viaţa lui, Iona Îl prefigurează pe Hristos şi Biserica Sa.

În primul rând se observă marea iubire a lui Dumnezeu care îl lasă pe om să fugă de El, îi permite un spaţiu în care Dumnezeu se face că nu există. Ca şi în cazul fiului risipitor, Iona se întoarce mai întărit din ispita lui, se întoarce la cunoaşterea iubirii celei mari a lui Dumnezeu (4,11). Aruncat în mare şi înghiţit de chit, Iona suferă ca şi cum ar fi trecut prin moarte. Încercările care îi vin, necazurile şi durerile sunt pregustare a morţii ca fugă de Dumnezeu, dar din care se izbăveşte prin întoarcerea la Dumnezeu. Ele sunt prilej de purificare şi de ridicare la o înţelegere superioară celei anterioare. Şi astfel că Dumnezeu îl izbăveşte pe Iona şi-l învie după o moarte de trei zile: Mă coborâsem până la temeliile munţilor, zăvoarele pământului erau trase asupra mea pentru totdeauna (2,7).

Însuşi Mântuitorul a folosit acest semn al lui Iona pentru vestirea patimilor Sale. Se observă din textul de mai sus şi analogia cu mormântul Lui săpat în munte şi pecetluit peste piatra ce zăvora mormântul.

Dar poate că cea mai importantă învăţătură ce se desprinde din cartea lui Iona este faptul că Dumnezeu este iubire care face totul pentru a-l câştiga pe om. El renunţă la dreptatea Sa pentru ca omul să trăiască. Îi este milă de om, dar şi de animal. El nu a creat totul spre dispariţie ci spre viaţă şi fiinţare. În acest sens se arată puterea pocăinţei şi iertarea păcatelor.

Deşi în Vechiul Testament erau numeroase jertfe pentru iertare, niciuna nu aducea curăţia. Şi cum răsplata păcatului este moartea, oamenii nu puteau înţelege iubirea lui Dumnezeu. Orice om se considera nevrednic de proximitatea lui Dumnezeu. Nu-L puteau accepta şi ca Dumnezeu iubitor. El e atotputernic, e drept, e măreţ! Cum ar putea fi şi iubitor faţă de nişte sluji, faţă de creatura Sa?! Cum s-ar mai împăca dreptatea cu iubirea Lui? Aceasta nu a înţeles Iov… până la întruparea lui Hristos.

Vezi şi: Iona sau gâlceava omului cu Dumnezeu

sau  Cartea lui Iona