Putin despre spovedanie sau despre “neortodoxia” ortodoxa

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda­niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi tre­buie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict tera­peutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de op­timismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Po­căinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” şi nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfin­ţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptă­mână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la canti­tatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îm­bu­nă­tă­ţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, şi re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­şire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează ase­menea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vredni­cie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său , în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să­vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greşeală ar fi să fugi de această Pâinecând n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăco­mia, za­vistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des­cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis­tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Precizare: Textul acesta a fost scris de Pr. Petru Pruteanu in cadrul unui articol mai larg ce se refera la Sfanta Impartasanie. Click pentru detalii.

Update: Rugaciunea de la Spovedanie

5 thoughts on “Putin despre spovedanie sau despre “neortodoxia” ortodoxa”

  1. In legatura cu articolul precedent, cred ca formularea in stil catolic “eu, nevrednicul preot” poate fi iertata atat timp cat preotul care o rosteste o face din ascultarea fata de mai marii lui care au editat molitvelnicul, si nu asumandu-si un rol de stapan asupra credinciosului care se marturiseste. Trebuie sa intelegi ca nu toti preotii se cred stapanitori si directori ai credinciosilor si totusi, nu-si fac un proces de constiinta cand rostesc aceste cuvinte, negresind de altfel cu nimic. Cand se va face schimbarea cuvenita in molitvelnic, lucrurile se vor indrepta oare? Sincer, nu prea cred! Atitudinea de smerenie si fratietate sau de mandrie si stapanire va ramane aceeasi, in functie de fiecare preot.

    In legatura cu articolul de mai sus, dupa ce l-am citit cu mai multa atentie…
    1. Stiai ca sunt oameni in lume care duc o viata asemanatoare cu a calugarilor si care simt nevoia de a fi sub “staretie”. Stiai ca multi, cand gasesc un preot care se dedica cu totul lui Dumnezeu, i se spovedesc ca unui staret si se comporta ca atare cu el? Ce sa faca preotul atunci? Sa-i alunge de la el?

    2. Sunt de acord cu tine privitor la rugaciunile personale sau ale preotului pentru iertarea pacatelor. Facute cu pocainta aduc iertarea pacatelor celor ce se roaga, dar este nevoie de Taina Spovedaniei pentru a primi harul ce intareste pe om spre a putea incepe o viata noua, fara patimi. Desi Dumnezeu, in marea lui milostivire, iarta pacatele celor ce se roaga cu pocainta(mai multa sau mai putina, in functie de putinta fiecaruia), totusi fara harul primit la Spovedanie, credinciosul va cadea iarasi mult mai usor in pacatele si patimile care il stapanesc(sa nu uitam nici de puterea pe care o capata diavolul asupra celor ce pacatuiesc). Am putea spune ca prin pacat omul se leaga singur cu niste legaturi, care sunt dezlegate de Dumnezeu, unele mai mici, prin rugaciunile personale si altele mai mari(pacatele de moarte), prin Taina Spovedaniei.
    2. Ai spus ca este necesara Spovedania doar pentru pacatele de moarte, printre care se numara la loc “de cinste”, mandria. Acum cred ca se stie foarte bine ca aceasta patima este ultima care dispare, si fiecare dintre noi savarsim acest pacat in divesele lui forme aproape zi de zi, daca nu si mai des. Ceea ce ar insemna ca, fiind pacat de moarte, trebuie sa ne spovedim mai tot timpul. Mania, lenevirea, minciuna sunt alte pacate opritoare de la dumnezeiasca Impartasanie si totusi le savarsim zilnic. Ce este de facut atunci? Caci stim cu totii ce spune Sf. Ap Pavel, despre cei ce, fara sa se cerceteze pe ei insisi, s-au apropiat cu nevrednicie de Sfintele Taine. Eu zic sa ne spovedim! Nu pentru a ne considera pe noi insine vrednici, Doamne fereste, ci pentru a nu fi necuviinciosi cu Sfintenia Sfinteniilor, pentru a nu ne agonisi moarte in loc de viata! Caci ii este foarte usor omului din zilele noastre sa cada in imprastiere si nesimtire duhovniceasca. Mult mai usor decat celor din primele veacuri. A scazut credinta si evlavia in zilele noastre, de aceea mai multa cercetare de sine trebuie. Inselarea ne pandeste la tot pasul. De aceea “frica si cutremurul” sa ne straduim sa le avem mai intai in inimi, pentru ca din ele sa se poata naste dragostea pentru Hristos. Sigur ca dragostea lui Dumnezeu este telul final, dar nu putem sa ajungem la ea fara frica si multa evlavie. Ce sa-i faci? Asta e masura acestor vremuri pe care le traim.

    3. Dupa cum spuneam, rugaciunile personale si ale altora pentru iertarea pacatelor sunt de mare folos, dar ele trebuie sa fie nedespartite de Tainele Bisericii (Spovedanie, Maslu, Euharistie). Prin Sfintele Taine(care nu sunt doar 7 la numar) primim harul Preasfintei Treimi care ne curateste, ne sfinteste si …ne indumnezeieste. Dar daca am primi acest har numai prim rugaciunile personale, atunci ar ramane de prisos Sfintele Taine, nu-i asa?

    4. Dar Sfintele Taine pot fi savarsite numai de preoti, ca cei ce au primit, prin hirotonie, aceasta slujire, ca “iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu”. Caci, asemeneae ierarhie ceresti, exista si o ierarhie pe pamant. Iar daca vom spune ca orice credincios, in virtutea preotiei universale (concept gresit inteles de multi), poate savarsi taina Spovedaniei, atunci ce nevoie mai este de preoti. Iar daca unii ca acestia vor savarsi slujiri cuvenite protilor, atunci nu mai vorbim de o ierarhie, ci deja facem loc unei anarhii. Pentru ca “slujirile sunt impartite, dar acelasi Duh”. Preotul nu este stapan peste credinciosi, ci frate mai mare, caruia i se cuvine cinstea cuvenita, in virtutea randuielii pe care a primit-o prin hirotonie de la Dumnezeu. Cum sa nu respectam pe preoti daca mai intai Insusi Dumnezeu i-a incununat cu cinste? Dar daca un preot nu-l slujeste pe Dumnezeu, atunci sa nu-l ascultam. Daca din diverse si bine ticluite motive, un preot ne invat ca NU AVEM NEVOIE DE DUHOVNICI ca sa ne spune cum sa traim, ci ne este acelasi lucru daca ne ingropam in carti, atunci trebuie sa cercetam cu ce duh spune aceasta. Cu Duhul lui Dumnezeu? Biserica este comunitate si comuniune…personala, nu prin carti. Cartile sunt bune, dar nu in detrimentul comuniunii personale. Asta este ispita intelectualului. Fuge de persoane in care poate gasi Persoanele de o Fiinta si alearga la carti. Tipic masonic. Exista si o alta ispita, a celor mai putini intelectuali, care spun: “ce am eu nevoie sa citesc carti? Voi afla tot ce-mi trebuie prin experienta! Unii ca acestia ajung repede invatatori ai altora, nestiind mai nimic, ferm convinsi ca experienta lor duhovniceasca este infailibila si net superioara experientei Parintilor pe care ar putea-o culege din cartile sfinte. Iar cand ajung chiar profesori, citesc s ei zece carti ca sa aiba de unde cita si ii dau inainte cu “parerile” lor teologice, care din pacate, bine intetionate sau nu, sunt NEAVIZATE. Si nu-i vorba ca nu au o forma potrivita, problema este ca nu conving. Partea trista este ca multe vin de la persoane care, potrivit statutului lor, ar trebui sa fie capabile sa convinga. In fine, revenind…staretia e staretie, iar Spovedania e Spovedanie! Sunt de acord! Dar ele exista sau nu, se intrepatrund sau nu, cred eu, mai ales in functie de cel care se marturiseste, nu in primul rand de cel care primeste marturisirea. Asa ca preotul, se face tuturor toate, slujind pe frati ori cu staretia, ori cu duhovnicia, dupa cum este de folos fiecaruia.

    Ma opresc acum ca trebuie sa plec. Sper sa mai discutam. Vreau sa intelegem aceste lucruri IN ADEVAR. Nu e floare la ureche, dar, cel putin eu, am nevoie.. Numai bine! 🙂

    1. În legatură cu articolul precedent… cred într-adevăr că preotul trebuie să facă ceea ce este mai bine pentru mântuirea credincioşilor. Desigur că el foloseşte actualele cărţi de cult, acestea nefiind un impediment major pentru mântuirea sa sau a credincioşilor. Însă de multe ori, textele deortosite schimbă şi sensurile iniţiale, iar de multe ori se modifică atât de mult textul, încât nici înţelesul nu mai este acelaşi.
      1 – de cele mai multe ori aşa se întâmplă: preoţii refuză o responsabilitate atât de mare şi sfătuiesc mergerea la alt preot. Poate că de multe ori se face din lenevie, sar pur şi simplu din lipsa de timp. Şi, ca să repet ceea ce spunea Mitropolitul ANtonie, atunci când vor lipsi îndrumătorii din lume, Însuşi Hristos ne va povăţui (el se referea în special la rugăciunea inimii, aspect important în îndrumarea stăreţească).
      2 – într-adevăr, prin păcat omul se leagă cu nişte legături care se dezleagă doar prin participarea la jertfa Mântuitorului, Cel ce a rupt legătura dintre păcat şi moarte. Prin participarea la Hristos, noi primim dezlegarea de consecinţa păcatului. Nu este nici o vrednicie, nu este nici un merit. Hristos ne-a mântuit în dar. Noi trebuie să ne unim cu El tocmai pentru a putea primi şi izbăvirea câştigată de El. Şi deşi de obicei este de ajuns Doamne iartă-mă pentru ca Hristos să mă ierte de păcat, sunt păcate cu consecinţe devastatoare pentru viaţa duhovnicească, care nu ne permit apropierea de Hristos, care pur şi simplu reprezintă neînţelegerea mântuirii în Hristos. Pentru astfel de păcate trebuie spovedania ca repunere în drepturi, ca iertarea primită de Petru după lepădare. Fără aceasta nu înseamnă că omul nu ar fi iertat, dar el însuşi nu s-ar vedea iertat, nu ar primi împăcarea lui Hristos.
      2bis – Textul este un fragment dintr-un articol scris de Ierom Petru Pruteanu. Şi deşi sunt întru totul de acord cu el, cred că trebuie menţionat acest lucru. Meritul este al lui. Păcatele pe care le precizezi şi care trebuie spovedite se referă mai mult la acele atitudini care există şi care de fapt te desparte efectiv de Hristos. Bineînţeles că mândria este primul păcat care apare şi ultimul care dispare. Dar ceea ce trebuie spovedit este atitudinea mândră cu privire la ceilalţi, atitudinea mândră faţă de Sfintele Taine, sau orice altceva care este efectiv despărţitor de Hristos. Mereu ne mândrim, dar nu mereu suntem în genunchi în faţa duhovnicului; în schimb suntem mereu în faţa lui Hristos. Duhovnciul trebuie cercetat ori de câte ori avem nevoie. Asta nu înseamnă că trebuie să avem nevoie în fiecare zi, sau o dată pe săptămână sau la anumite soroace. Până la urmă este şi un fapt fizic, duhovnicul nu ar putea să spovedească toată parohia în fiecare săptămână sau chiar mai rar. De aceea trebuie dreaptă socotinţă.
      3 – aşa cum revelaţia este în trepte (Ev. 1,1), şi harul se împărtăşeşte gradat şi mai ales de cel care îl primeşte. Cu cât eşti mai pregătit să primeşti harul, cu atât mai mult va lucra Hristos în tine. În acest sens trebuie văzută pregătirea pentru taine, tocmai pentru a putea înţelegi şi primi mai mult pe Duhul Sfânt lucrător în noi.
      4 – slujitori ai tainelor lui Dumnezeu sunt creştinii. slujirile de care vorbeşte Sf. Ap. Pavel nu erau dedicate preoţiei, ci creştinilor: prooroci, învăţători, vorbitori în limbi, etc. Aceasta nu ţine de harul primit la preoţie, ci de acelaşi Duh care slujeşte toate întru toţi, fie ei preoţi sau mireni. Preotul este în primul rând jertfitor. El slujeşte euharistia. Alte taine pot fi făcute şi de simpli creştini. Oricine poate boteza. Mărturisiţi-vă unii altora, etc. Comuniunea de care se vorbeşte nu trebuie să fie un jug pentru creştini. Nu trebuie să ţinem regulile şi să uităm de Hristos care lucrează prin noi. El, Sfintele Sfinţilor, lucrează prin oameni păcătoşi.
      Să nu-L alungăm pe Hristos în spatele unor ritualuri golite de sens, în spatele unor cuvinte sau persoane. Hristos este viu, lucrător în Biserica Sa.

  2. “Oare toti sunt Apostoli, oare toti sunt prooroci?…” Vezi ca nu e cum spui tu. Mantuitorul le-a spus Apostolilor, nu tuturor crestinilor “Luati Duh Sfant, carora veti ierta….”. Si Apostolilor le-a spus ” Mergand, invatati…botezand…”. Si “sa cheme preotii bisericii…si ungandu-l cu undelemn…” Sunt deja trei taine pana acum. Deci inceteaza te rog sa mai spui ca toti credinciosii pot savarsi toate tainele cu exceptia Dumnezeiestii Euharistii. Daca la Botez sunt cazuri exceptionale, atunci da, orice crestin botezat poate boteza, dar daca cel botezat traieste, atunci i se va face randuiala completa cu Taina Mirungerii de catre Preot(si asta nu e imprumutata de la catolici de cateva sute de ani).
    De versetul” marturisiti-va unii altora pacatele” te agati cum o face un protestant. Isi permite sa fie indaratnic doar pentru ca are un verset in brate. Ar fi o idee buna sa te gandesti practic la ce s-ar intampla daca aceasta practica ar lua avant. Ar fi o nebunie. De ce? Pentru ca, asa cum spunea Pr. Stefan de la Schitul Lacu, privitor la postul de sambata: “Nu mai avem noi masura crestinilor din primele veacuri”. Dar adu-ti aminte ca si Sfantul Ioan Hrisostom spunea asta catre crestinii de atunci, cu toate ca erau la distanta de 3 secole.(Omilii la Matei).

    “Comuniunea de care se vorbeşte nu trebuie să fie un jug pentru creştini.” Pai de ce nu spui de la bun inceput ca, de fapt, tu esti dezamagit de preoti, in asa hal, incat nu te sfiesti sa-i arunci pe toti in aceeasi oala si, in acelasi timp, sa exagerezi pana la caderea in protestantism, invatatura despre preotia universala. “Comuniunea de care se vorbeste” o avem toti in Biserica prin faptul ca suntem madulare ale trupului Bisericii, al carui cap este Hristos. Si asta pe bune, nu te aburesc. E cat se poate de real si adevarat. De unde si pana unde vorbesti tu de comuniune ca “jug”, asta imi scapa! Exacerbarea conceptului de “libertate” e o boala, nu sanatate duhovniceasca, dupa cum aparent crezi tu! Uitam ca numai Dumnezeu are liberatea absoluta si, ce este cel mai important, ca nu vom reusi in vecii vecilor, sa ne depasim statutul de “creatura”. Deoarece liberatea absoluta este incompatibila cu statutul de creatura. Cu totii trebuie sa luam “jugul” lui Hristos. Iar daca simti ca vreun preot iti pune alt jug, atunci nu te tine nimeni cu forta la el. Pleaca! Fugi! Dar pastreaza-ti sufletul ortodox. SI pentru asta, doar un articol despre cand si cum sa ne impartasim NU ESTE de ajuns. Pentru caderea din ortodoxie…ESTE…cu varf si indesat!

  3. Uitasem sa-ti spun ceva…Apropo de impartirea pe care o faci in pacate usoare si pacate grele..E genuin catolica. Orice pacat ne desparte de Hristos. Sau uitam ca “Cine priveste cu pofta la o femeie”, este vinovat de adulter (carte groasa, neagra, cu Cruce pe coperta). Sau ce? Daca merg pe strada si intorc capul dupa una inseamna ca am facut un pacat mic? Mantuitorul ma contrazice.. Vorbesti de stari patimase… Daca o duci intr-o mandrie continua, sau daca te mandresti de zece ori pe zi cu intermitenta, nu-i tot aia. Dar hai ca deja strecuram tantarul si dam in altele..

    1. Împărţirea pe care o fac are mai degrabă la bază împărţirea făcută de Sf. Ap. Ioan în prima sa epistola. Orice păcat desparte de Hristos, într-o măsură mai mare sau mai mică. Hristos aminteşte evreilor că păcatul merge până la gândul păcătos, pentru a nu se considera vrednici, deşi sunt putrezi pe dinăuntru. Ideea nu este împărţirea în păcate în mari şi mici. Dar nici să ajungem să punem egal între păcatul cu gândul şi cel cu fapta. Trebuie să avem mereu conştiinţa că suntem păcătoşi, dar să şi vedem iertarea dată de Hristos.

Comments are closed.