Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie

Sursa: IeromPetru

Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare mai potrivită. Întrebarea vine de o persoană care ştie, probabil, că în unele Biserici Ortodoxe locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi.

Am hotărât să public răspunsul aici, pentru a se folosi mai mulţi. Şi vreau să se înţeleagă că e vorba despre un răspuns pentru forum şi nu de un studiu ştiinţific, după toate rigorile academice. De asemenea vreau să se înţeleagă că nu e vorba despre o abordare duhovnicească sau dogmatică a Spovedaniei, ci una strict liturgică.

Cred că ar fi bine să facem o scurtă istorie a rânduielii Spovedaniei:

1. Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop, iar mai târziu preot) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri, lucrurile nu sunt clare. Un singur lucru este clar, că au existat două tipuri de spovedanie, care foarte târziu “au fuzionat”, rezultând practica Spovedaniei de astăzi:

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari, când episcopul hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în anumite situaţii (!), acestă mărturisire se făcea public. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, chiar şi nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici acum însă nu exista o rugăciune sau formulă “de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte depsre “puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre “harul de a lega şi a dezlega”, cum ar fi corect din punct de vedere ortodox. Este implicat şi factorul psihologic, care să-l liniştească pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci (vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună “Dumnezeu să te ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală (la slavi şi români) a formulei de dezlegare. Deci formula actuală nu este integral împrumutată de la latini. Prima parte a ei este de origine pur ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu “să-l ierte şi să-i lase păcatele” penitentului, dar şi el însuşi “îl iartă şi-l dezleagă” pe acesta, în virtutea “puterii date lui”. Ar trebui să facem nişte observaţii cu privire la această formulă:

a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică, atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o rugăciune, în care (doar) cerem iertarea de la Dumnezeu, nu o proclamăm sau declarăm.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: “şi eu nevrednicul preot…”, care contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privin în context. Din punct de vedere ortodox, preotul oficiază Tainele “in persona Ecclesiae”, pe când dpdv romano-catolic – “in persona Christi”. Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic dogmatic.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămănându-se la formula: “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte [prin mine], fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”.

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): “Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând nicio grijă despre vinile mărturisite!”. Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre “vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei de Alba Iulia, într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sun formă de adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhion-ului (şi nici n-am avut timp să le caut pe toate câte le am), dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul: “Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pamânt păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: “cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor”.

8 thoughts on “Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie”

  1. In ce sens poate fi o rugaciune mai potrivita decat alta intr-un anumit cadru? Greu de spus, tinand cont ca intr-o rugaciune poti sa ceri ceva, sa multumesti pentru ceva sau sa aduci slava lui Dumnezeu pentru toate. Cu alte cuvinte ii vorbim lui Dumnezeu asa cum vorbim intre noi. Dar…fiecare vorbeste in limba lui. Unul vorbeste in engleza, altul intr-un dialect african, unul din mandrie, altul din smerenie, altul din ascultare. Oare nu-i asculta Dumnezeu pe toti? Oare Dumnezeu nu-l va asculta pe preotul care va rosti, ca in molitfelnic, “epicleza” tainei spovedaniei? Sigur ca multi preoti vor rosti(vai! NEINTELEPTII!), din simplitate si smerenie, cuvintele exact ca in molitfelnic(“…iar EU, nevrednicul preot…), pe cand altii, poate vor cauta alte rugaciuni mai deosebite, cu exprimare mai “smerita” (ce INTELEPTI!), ca doar prostii si neavizatii de la edituri sunt rataciti… Insa Dumnezeu ii aude si asculta pe toti la fel.
    Consider ca nu este nici o diferenta de continut intre:
    “Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule /fiică … şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Iar eu nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh“ (Molitvelnicul ortodox)
    si
    “Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pamânt păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: “cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor”; diferenta rezida in forma.
    Al doilea text este formult intr-o maniera mai “smerita”, dar, de fapt, nu spune altceva decat primul (ce-I drept cititorul se umileste si se smereste, dar desi e constient ca pe pamant el nu poate ierta pacatele – poate doar in cer  -, totusi “indrazneste” sa asculte in cele din urma de cuvintele Mantuitorului…). S-a obisnuit in spatiul orthodox sa nu se mai acorde importanta cuvenita cuvintelot:” în numele Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh”, ci sa fie considerate apanajul bolborosit al semnului Sf. Cruci facut cu mana sau cel mult o formula de incheiere a multor rugaciuni, in genul “Amin.”(care,la fel, e spus mai mult din inertie). Daca esti atent vei observa in primul text ca preotul , cu puterea ce-i este data, iarta si dezleaga pacatele in numele Sfintei Treimi. El, preotul a fost investit la hirotonie, cu puterea de a ierta si a dezlega/lega pacatele. Trebuie avut grija atunci cand judecam acest lucru, deoarece catolicii tind sa spuna ca preotul iarta pacatele “in persona Christi”, ca delegat al lui Hristos, care a ramas, undeva departe, in cer. Iar in mediul orthodox se sfideaza cealalta extrema, mai ales prin exprimari de genul ”preotul isi imprumuta mainile lui Hristos”, ca si cum preotul ar fi un fel de papusa pe care Hristos o manupuleza abil prin niste sfori nevazute. Legatura dintre preot si Hristos in cadrul Sfintelor Taine este ea insasi o taina, caci cum ar putea fi altfel? Lucrarea ce se face intre harul Sfintei Treimi si libertatea preotului este o taina pe care Pr. Dumitru Staniloae o pune sub semnul-simbol al perihorezei. Dar de ce au unii sufletul cuprins de teama ca unii preoti, daca nu chiar toti, vor profita de niste cuvinte pentru a se arata superiori lor? “Vai! Popa asta are impresia ca imi poate ierta el mie pacatele! Habar nu are saracul ca si eu am preotia…universala! Auzi, de parca ar avea el vreo putere! Deh, el e doar un slujitor care nu-si stie masura! Hristos face totul! Puteri mari, reponsabilitati mari! Adica… nici o putere…reponsabilitati mari….cum era? Parca asa…Oare?” ..

    Dar hai sa luam alta Taina.. Botezul. “Mergand (voi), invatati(voi) toate neamurile, botezandu-le(voi) IN NUMELE SFINTEI TREIMI”….si…” cei ce va primesc pe VOI, pe MINE ma primesc”. Crezi ca Dumnezeu, il socoteste pe preot asa de neinsemnat in lucrarea sfintitoare, pe cat il socotesti tu? Oare nu toti ar trebui sa avem mintea lui Hristos? In continuare discutia ar trece in hotarele “ascultarii”… de aceea ma voi opri deocamdata.. Astept indreptarea celor spuse de mine..

    Observatii:
    Exprimari de genul: “Studiind manuscrisele liturgice(care?), putem spune că…nu…nici un…” nu fac cinste unui profesor ca Ierom Pruteanu, deoarece este bine cunoscuta relativitatea informatiilor ce pot fi extrase din manuscrise, avand in vedere ca unele se pastreaza trunchiat, iar altele deloc. Iar eliminarea interdisciplinaritatii in cadrul unui studiu legat de Taina Sf. Spovedanii este, de asemenea, reprosabil, pentru ca nu poti lasa nuantele dogmatice si duhovnicesti la o parte, pentru a se face referire numai “din perspectiva liturgica”. Desi a studiat la Iasi, Moscova si Kiev, stilul de exprimare teologica al parintelui profesor, poarta totusi din greu amprenta teologiei occidentale secularizate.
    Ar mai fi diferentierea transanta pe care o face parintele intre “putere” si “ har”, argumentabila prin prisma unei apartenete “latine” a primului termen, si “rasaritene-ortodoxe” a celui de-al doilea… Hai sa fim seriosi! E déjà destul de aiurea sa citesti un text ce contine afirmatii cu caracter axiomatic si stiintific, dupa ce, in introducere, insusi autorul “se spala pe maini” de responsabilitatea unui studiu stiintific, dupa normele academice. Daca nu ar fi fost profesor universitar, poate ca “smerenia”(citeste “comoditatea, lacunele informationale”) ar fi fost mai usor de acceptat… Dar cine sunt eu sa judec sluga altuia! Fiecare face cat vrea, cat crede ca poate, si totusi Dumnezeu nu se uita la “fata” omului! Si bine face!

    Alex, doar pentru ca e un om duhovnicesc si tie iti place, asta nu il face nici infailibil nici indreptar al ortodoxiei.

    1. Incep prin a spune ca mi-am permis a ingrosa spusele tale care mi s-au parut in mod evident eronate (primele trei) si alte idei pe care voi incerca sa le analizez.
      Credeam ca intrebarea cu care incepi este mai degraba retorica! Daca toate rugaciunile ar fi la fel si s-ar putea rosti in acelasi timp, de ce oare avem un cult liturgic atat de diversificat, cu rugaciuni specifice, pentru timpuri si scopuri specifice. Este cunoscut ca Parintii au vorbit de trei feluri de rugaciuni importante, fiecare cu timpul si imprejurarile de rostire specifice. Nu se face Liturghia oriunde si oricum. Si celelalte taine se fac in contexte diferite, pentru stari sau lucruri diferite.
      Sincer, cred si sper sa fie o scapare de a ta faptul ca ai inceput cu aceste cuvinte pe care nu le pot intelege, nu le pot concepe venind de la cineva cu o pregatire specifica. Ori poate ai vrut sa spui altceva?!
      Cu privire la limba celui ce se roaga, este mare diferenta intre formularea specifica limbii uzitate de o anumita persoana si starea in care acea persoana se afla. Nu spune Dumnezeu ca nu mai primea rugaciunile evreilor pentru ca erau plini de pacate? Oare El a primit jertfa lui Cain? Cum sa-l asculte Dumnezeu pe om, cand omul nu se adreseaza Lui?! Cum poti sa pui egal intre mandrie si smerenie, intre cel ce vrea voia proprie si cel ce se lasa in voia lui Dumnezeu ( caci asta esta rugaciunea smerita)?! Si mai mult: ce inseamna rugaciunea din ascultare? Poate vrei sa spui din dragoste: din iubire ma rog pentru cel din nevoie, pentru cel ce imi cere ajutorul. Poate fi o lege a iubirii?! poate fi cineva fortat sa iubeasca. Pai daca e fortat, cum mai e asta iubire?!
      Sau poate te referi la ascultare ca participare activa la o actiune ce isi are izvorul in altul, dar gaseste rezonanta in fiinta ta! Nu poate sluga sa raspunda impotriva, nu poate robul sa-si decida rostul. Dar prin ascultare, omul primeste sfatul celui mai mare, sfat al unui frate catre altul, caci Invatatorul este unul singur. In acest sens, Daniel Ciobotea spunea odata ca nu avem nevoie de duhovnici care sa ne invete ce sa facem si ce nu, pentru ca de multe ori citim despre asta in carti si la Sfintii Parinti. Avem insa nevoie de duhovnici rugatori, de oameni care sa se roage pentru noi, pentru a ne da putere de schimbare a vietii, de metanoie. Si observam ca si El l-a avut duhovnic pe P. Cleopa, om simplu fata de studiile complexe ale actualului patriarh, dar puternic in rugaciune, primitor al cererilor sale.
      nu spune altceva decat primul – cred ca nu ai reusit sa ajungi sa citesti punctul 4… Una e sa spui ca “eu preot … te iert si te dezleg” si alta inseamna “Domnul … (prin mine) sa te ierte”. Diferenta e ca de la cer la pamant!
      Problema “marionetei” cred ca este mult exagerbata la unii crestini prin eronata intelegere a ascultarii. Trebuie sa fac ceea ce mi-a zis duhovnicul, preotul, etc. intocmai. Dar de la plantarea unui copac cu radacinile in aer (neuitand de catre cine a fost indeplinita aceasta ascultare si la porunca cui) si pana la a generaliza acest lucru este cale lunga (poate mai scurta pentru cei ce se cred Antonie cel Mare in viata, persoane avide pentru un numar mare de ucenici, dar lipsite de capacitatea discernamantului duhovnicesc). Preotul – SLUJITOR al lui Hristos, isi imprumuta mainile pentru lucrarea specifica Lui: binecuvantarea. In rest, aproape toata slujirea lui este din partea credinciosilor. El se pune inaintea lor tocmai pentru a da voce cererilor lor. Aceasta este preotul slujitor. Pana acum nu am auzit niciodata de preotul-director, dar cred ca realitatea a prezentat specia inainte de denumirea ei.
      In sens larg, asa cum fiecare este chipul lui Hristos, chemat la desavarsirea in El, prin fapta buna ne facem mainile lui Hristos in viata celuilalt, pentru fratii si surorile Lui.
      Cat priveste teologia occidentala secularizata, cred ca scopul articolului a fost tocmai inlaturarea atitudinii occidentale din liturgica noastra.
      Despre ultima evidentiere vreau sa spun doar ca atunci cand cineva isi expune parerea, devine robul celor ce o asculta prin faptul ca ei sunt judecatorii informatiilor prezentate. Acestea, prin caracterul lor de adevar sau falsitate fac cinste sau nu persoanei respective, in masura capacitatii ei de a cerceta lucrurile. Caci judecata lui Dumnezeu nu este un calapod in care toti sunt executati ca pe patul lui Procust, ci ea este individualizata, dupa in/capacitatile persoanei sau insusirile faptelor judecate. Deci, pana la urma, si Dumnezeu se uita la chipul omului!
      Inchei prin a spune ca textul prezentat este ceea ce eu insumi as fi spus, ceea ce eu consider ca este adevarat. Nu l-as fi publicat daca nu as fi avut convingerea ca exprima invatatura Bisericii, daca as fi crezut ca este stricat. Poate ar fi comentarii de forma, dar aceasta tine de cel ce le-a formulat, de exprimarea personala si de sursele folosite. Sunt sigur ca poate fi imbunatatit, dar esenta prezentata ramane o judecata de valoare cu privire la practica Bisericii.

  2. Hai sa ne intelegem…desi nu e nimic greu de inteles..In legatura cu prima corectare, ma refeream la “un anumit cadru”, in cazul de fata Spovedania si la faptul ca nu e atat de important nici textul si nici starea celui ce citeste, pentru iertarea pacatelor celui ce se pocaieste. Aceasta am spus-o ca raspuns la acrivia intentionata cu care era judecat textul din molitvelnicul ortodox. In sensul ca Dumnezeu nu se impiedica nici de o virgula pusa incorect, nici de acel “eu, nevrednicul preot”… In plus, in al doilea text apare un “prin mine” pus in paranteze… de-a dreptul penibil..adica ce? cititorul nu-si mai incape in piele de “smerenie”? Sa spuna raspicat, sus si tare: PRIN MINE! pentru ca asta e realitatea.

    E evident ca ai o problema cu ascultarea…nu-i nimic…nu esti obligat sa faci ascultare de nimeni. dar sa stii ca ascultarea pe care o negociezi sau o “discuti” cu ratiunea nu mai este ascultare…..asta ca sa nu-ti faci cumva sperante false… In plus, de ascultarea din iubire ai auzit? Deoarece din spusele tale ascultarea=obligatie care nu e compatibila de fel cu iubirea… Dar te mai intreb, tot atat ai fi de razvratit daca duhovnicul tau nu ar fi un preotel incepator, ci insusi Sf. Antonie cel Mare? Daca raspunsul este da, atunci poate ti se aprinde vreun beculet rosu si sesizezi pericolul in care te afli..

    Cred ca ti-ar fi de folos sa-i mai lasi pe Pruteanu si Ciobotea(un superficial si un mason), si sa citesti din Sfintii Parinti. Multe raspunsuri la intrebarile tale isi au acolo salasul. Asta daca ai intrebari si nu crezi ca ratiunea si spiritul tau incredibil de observatie le-a rezolvat deja pe toate… Sper sa nu te invartoseze si mai tare stilul meu acid, pentru care imi cer deja scuze… Spor la rugaciune…numai Dumnezeu ne mai poate lumina acum!

    1. Diferenta esentiala, de care poate de multe ori nu ne dam seama ea cea dintre conceptia catolica si ortodoxa. Asa cum s-a intamplat in ultimele secole, cand am preluat din occidentul catolic stilul si uneori interpretarea vietii crestine, si relatia dintre ierarhie si credincios s-a modificat. Dupa caderea Constantinopolului, prerogativele imperiale trec cu incetul la episcopi, deveniti astfel si “domni”- stapani. Daca la catolici exista o adevarata armata sacerdotala, cu totul detasata de crestinii simpli, in ortodoxie s-a pastrat relatia frateasca intre crestini, fie ei hirotoniti sau nu. Activitatea preotului din comunitate este schitata in mod artistic in scurta nuvela a lui (pr.) Ioan Slavici “Popa Tanda”(si nici el nu cred ca a folosit acest termen in mod peiorativ). In ortodoxie, asa cum spune si D. Staniloae, preotul “e un frate aflat pe drumul mantuirii, frate ce savarseste liturghia si slujbele si indruma pe credinciosi. Asa cum exprima si majoritatea rugaciunilor din timpul liturghiei, Hristos este Cel ce savarseste jertfa: “Fa aceasta cinstiti trupul … sangele Tau”. Nu exista “eu, nevrednic preot, transform acestea …” Asa cum spunea si Kuraev, Hristos este mostenirea noastra, nu Biblia, nici traditia, nici un loctiitor al Lui. El insusi e viu si lucrator in trupul Lui, Biserica. De aceea toti suntem in comuniune cu intreaga biserica prin Duhul Sfant. Toti respiram prin El si incercam sa ne impartasim cat mai mult din El, tocmai pentru a-I putea trai plinatatea. Alungarea lui Hristos din viata noastra in spatele unor cuvinte sau persoane e un minus pentru crestinul ce ar trebui sa fie una cu Hristos. Il alungam in cer si apoi ne intrebam daca ne mai aude?!
      Fa diferenta de staretism care nu s-a practicat niciodata in lume, iar in monahism este minoritar.
      Cat priveste atacul la persoane, fara argumentare sau precizare a greselii nu ar nimic de a face crestinismul ortodox.
      Mai vorbim.

  3. Se poate ca tu sa ai dreptate si eu sa gresesc. Asa ca fa cum crezi ca e mai bine.. Nu sunt in masura sa te invat.. Ce am avut de spus, am spus. Iti doresc numai bine!

    1. Cred ca se “bagatelizeaza” foarte usor relatia noastra cu Hristos, reducandu-se la legi si legisoare, la momente pe care le vrem pline de har si altele lipsite de El, uneori tocmai pentru a putea sa facem pacatul cu constiinta impacata. E usor sa zic ca “am facut ce mi s-a spus si n-a mers”. De aceea eu gandesc o ascultare constienta, in care poti accepta sau refuza activ, tocmai pentru a-ti manifesta exercitiul de vointa, dar si relatia cu Hristos, Care este in primul rand persoana iubitoare si nu despot legiuitor. Tendinta actuala este aceea a unui despotism duhovnicesc. Nu spun ca nu exista sau ca nu e buna staretia; dar ea trebuie facuta de oamenii capabili de aceasta. Si cum spuneam in alte randuri, staretia (impreuna cu pustnicia si nebunia pentru Hristos) cere chemarea directa de catre Dumnezeu.
      Sa nu uitam ca scopul este unirea cu Hristos, acceptarea Lui in viata noastra pentru ca El sa lucreze in noi. Metoda folosita depinde de imprejurare, depinde de persoana. Mitropolitul Antonie spunea ca chiar de vor lipsi oamenii care sa ne indrume, Insusi Dumnezeu se va cobora si ne va fi indrumator. Sa-L acceptam pe Dumnezeu lucrator in viata noastra, in inima si in mintea noastra.

  4. Apropo de ascultare, Stareţul Efrem Katunakiotul face distincţie între ascultarea oarbă, neînţeleaptă, a începătorului şi ascultarea cu discernământ, întemeiată pe dreapta socoteală a monahului sporit:
    „Ai văzut ce spune Sfântul Ioan Scărarul? A mers Stareţul la un începător şi i-a spus: – Cântă un cântec lumesc! – Să fie binecuvântat, a spus acela şi a cântat. Apoi a mers la altul care era de zece-cincisprezece ani călugăr şi i-a spus şi aceluia: – Cântă un cântec lumesc! Însă acela a spus: – Iertaţi, şi nu a cântat”. Nu paroxism ci discernamant!

Comments are closed.