Păcatul documentelor biometrice sau despre numărul „fiarei” în viaţa noastră

Despre numărul fiarei, despre celebrul 666 s-a scris şi se va mai scrie mult. El este un număr natural în şirul numerelor naturale şi de aceea poate fi un număr oarecare. Şi totuşi nu este. 666 este în primul rând un număr istoric, un simbol al sclavilor, al celor ce plăteau tribut. În timpul regelui Solomon, fiecare stat robit trebuia să plătească un tribut de 666 talanţi de aur.

În acelaşi timp, 666 este un număr profetic. Este semnul celor ce s-au/se vor preda satanei, este simbolul tributului dat acestui înger căzut, este stigmatul robiei păcatului.

O interpretare a acestui simbol, care în limba greacă se scrie χξρ (hxr), spune că simbolul este atribuit oricărui lucru în care îşi bagă diavolul coada. Crezându-se o opţiune la Dumnezeu, diavolul Îl imită prin pervertirea lucrurilor Lui. Pentru că satana nu poate crea nimic, pur şi simplu răstoarnă ceea ce deja există. De aceea orice lucru, care prin fire e bun şi folositor, căci toate au fost create bune foarte, devine un lucru rău când diavolul îşi bagă coada, acel simbol al x-lui grecesc care se insinuează între HR, prescurtarea numelui Hristos. De aceea x-ul şi 666 devin simboluri ale păcatului sau a celor ce aparţin satanei.

Dar pentru că doar Dumnezeu există şi tot ce s-a făcut de El s-a făcut, nimic nu aparţine diavolului. Însă în această lume în care ni se cere alegerea între fiinţă şi nefiinţă, între bine şi rău, diavolului i se permite să-şi etaleze marfa, i se dă dreptul la replică. Astfel că el încearcă să vândă lumea pe dos, anormalul, iraţionalul. El îşi vinde marfa şi, ca orice târgoveţ bun, are limba cea mai ascuţită şi vocea cea mai puternică care se poate auzi prin toate mijloacele de comunicare. El îşi publicitate intensă tocmai pentru că ştie că timpul lui e scurt. Şi el încearcă să câştige cât mai mulţi, de va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi (despre aleşi vom vorbi altă dată).

Şi vedem că de ceva vreme, pe la alţii de mai demult, la noi mai recent, nu prea mai există produs care să nu aibă pe el semnul fiarei. De la floricelele de porumb frumos ambalate şi până la utilaje industriale, tot ce trece prin casa de marcat are semnul celui necurat. Codurile de bare sunt simboluri binare de numere zecimale, toate având ca marker inevitabil nefastul 666. Nu degeaba s-a profeţit că este număr de om care prin pricepere se citeşte.

Aşadar, tot ce se vinde şi se cumpără are numărul diavolului! Şi totuşi ne folosim de ele: mâncarea o mâncăm, cu haonele ne îmbrăcăm, cu biletul de tren călătorim. Semnăm acte ce conţin aceste simboluri la fel cum utilizăm bani cu altfel de simboluri. Dar asta nu ne deranjează! Bineînţeles că ne supără avalanşa de semne şi simboluri mai mult sau mai puţin sataniste cu care intrăm în contact şi de care ne folosim. Dar aceasta nu ne întinează conştiinţa noastră creştină, nu simţim că-L trădăm pe Hristos. El Însuşi S-a folosit de banul cu emblema împăratului ce se considera zeu pentru a-şi plăti datoria către stat, deşi nu era nevoie pentru El să o facă. Apostolul Pavel precizează această datorie a creştinului către autorităţi, căci în ascultarea de stăpâniri el vede ascultarea de Dumnezeu care a rănduit acea stăpânire.

Cu privire la problema recentă a întreruperii comuniunii liturgice (echivalentă cu excluderea din Biserică) cu cei ce deţin documente biometrice, se pot preciza câteva idei.

Aşa cum spun şi apologeţii noii rânduieli liturgice, actele biometrice NU reprezintă lepădarea de Hristos. Ele sunt premergătoare acesteia, aşa cum sunt şi multe alte lucruri, dar în sine, ele sunt nimic în raport cu credinţa creştină. Ele sunt utile în societate, în relaţia cu statul, cu autorităţile, cu alte persoane, dar ele nu au valoare asupra vieţii şi persoanei umane.

Îngrădirea libertăţii de care se vorbeşte NU este păcat! Deşi nimeni nu vrea să fie rob şi toţi (sau mulţi) suntem îngrijoraţi de direcţia în care o ia statul şi naţiunile în general, nu se poate considera un păcat ceea ce nu este. Dacă pot să fiu liber, aleg să fiu liber. Dar dacă pentru a trăi în comunitate am nevoie de nişte instrumente, mă voi folosi de ele în acelaşi mod în care mă folosesc de regulile de politeţe uzitate în societatea respectivă. În pustie nu am nevoie nici de una, nici de alta, pentru că nici una nu-şi au rostul.

Deşi luptăm împotriva ei, nu se poate spune că sclavia este un păcat. Păcatul este o sclavie, şi încă una a diavolului. Dar faptul că laşi din libertatea ta, fără ca aceasta să intineze credinţa şi viaţa în Hristos, nu se poate şi nu este considerat un păcat. Să nu uităm de sfinţii care efectiv s-au vândut ca sclavi pentru viaţa altora.

Nimic nu primeşti fără a da ceva înapoi! Dacă Apostolul Pavel primea lucruri materiale pentru cele spirituale, de ce nu am primi lucruri materiale în schimbul celor materiale. Nu ni s-a cerut (încă) lepădarea de Hristos pentru primirea lucrurilor materiale. Încă nu s-a împlinit vremea.

E dificil de luptat împotriva unui lucru care încă nu este. E necesară prevenirea, e mandatorie pregătirea, dar e inutil sacrificiul. Nu trebuie să grăbim începutul luptei, nu trebuie să avortăm misiunea. Când va fi vremea de luptă adevărată, cine va mai crede, cine va mai fi în picioare, cine va putea sta să lupte?!

Ruperea de la comuniunea liturgică pentru un păcatat presupus din viitor nu poate avea decât un impact negativ asupra vieţii Bisericii. Atitudinea exclusivistă, nesobornicească duce la nedumerire şi rupturi inutile în sânul credincioşilor.

Să nu uităm de cuvintele judecătorului Samuel care spune: eu nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voişi vă voi povăţui pe căi bune şi drepte. Decât numai să vă temeţi de Domnul şi să-I slujiţi lui cu adevărat, din toată inima voastră. (I Regi 12,23)