Madea Goes to Jail

Imaginea este cam proastă, dar ideea contează… cel puţin primele 60s.

Traducerea (conţine şi textul anterior, care nu este prezentat în film):

(Trebuie sã îi iertãm pe ceilalţi

aşa cum Iisus ne-a iertat pe noi.

Sãptãmâna trecutã am vorbit despre

primul pas cãtre acordarea iertãrii.

Îl mai ştie cineva?

Recunoaşterea a ceea ce sa întâmplat.

Aşa este.

De multe ori nu vrem sã recunoaştem

ce am fãcut.

Când nu iertaţi pe cineva îi daţi putere

asupra vieţii voastre.

El dorm bine noaptea şi voi mereu

vã amintiţi tot ce a fãcut.

Cu toate ştiţi un pic

din mãrturisirea mea de credinţã.

Şaisprezece ani de trãit pe strãzi

dependentã de droguri prostituţie.

Şi am fãcut-o pentru cã

îmi fãceam rãu mie însãmi

îmi rãneam tatãl

îmi rãneam mamã

rãneam fiecare bãrbat

care îmi fãcuse vreodatã ceva rãu.

Pânã când întro zi

Domnul mia vorbit.

Şi mia zis…

Iertarea nu este pentru ceilalţi.

Ci pentru tine.

Şi cu cât ţi-o refuzi mai mult

cu atât ţii mai mult în tine

durerea trecutul şi suferinţa.

Cu atât îţi refuzi mai mult timp

libertatea.

Eu nu-l pot ierta pe tata

pentru ce mi-a fãcut.

El este motivul

pentru care mã aflu aici.

Ştii ce?

Atunci nu-l ierta.

Pentru cã el îşi trãieşte viaţa

bine-mersi şi tu eşti aici.

Iertarea nu este pentru ei

ci pentru tine.

Nu îl pot ierta.

Nu ştii ce mi-a fãcut.)

Doamne chiar trebuie sã ascult

toatã melodrama asta?

S-a întâmplat ceva dnã Simmons?

S-a întâmplat ceva?

Îmi pare rãu

dnã reverend-preot-episcop ce-oi fi.

Dar nu sunt de acord

cu toate astea.

Înţeleg ce spui despre iertare da.

E bine sã ierţi oamenii…

Dar copila asta suferã

din cauza a ce ia fãcut tatãl ei.

Tatãl tãu e pe undeva trãindu-şi viaţa

şi tu eşti aici.

Draga mea

eşti aici din cauza a ce ai fãcut

învaţã sã-ţi asumi rãspunderea

pentru actele tale.

Pentru ce faci tu.

Nu suport “victimele”.

“Persoana asta a fãcut o chestie

de aia sunt aşa”.

Toţi cei de aici au câte o poveste.

Tãticul şi mãmica ţi-au dat viaţã

asta era tot ce trebuiau sã facã.

Oricât de rea ar fi fost viaţa aia

de tine depinde sã faci ceva cu ea.

Aşa cã înghite în sec

şi taci naibii din gurã.

14 thoughts on “Madea Goes to Jail”

  1. Zis-a Alexandru: “Nu prea înţeleg… Fraza asta mi se pare destul de precisă şi coerentă chiar şi în afara contextului 🙂 . Ideea este că totul ţine de libertatea noastră.
    Mie mi-a plăcut foarte mult filmul Madea Goes to Jail. În acest film, la un moment dat, o infractoare dă vina pe părinţii ei pentru ceea ce a ajuns, pentru că este în închisoare. Dar Madea îi spune că toată vina îi aparţine pentru ceea ce a făcut şi că trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru faptele personale, căci altfel nu va face nimic cu viaţa ei.”

    Off..
    Ce libertate? Robia asta pe care ne place sa o numim libertate? Macar daca ar fi atat de simplu.
    Madeea ne cheama la responsabilitate, si bine face. Dar greseste intr-o privinta. De fapt parintii nostri sunt foarte vinovati (citeste “responsabili”) pentru ceea ce devenim… Tocmai de asta avem si pentru ce sa ii iertam. Altfel..intelegi? In plus Madeea pierde din vedere inca un aspect foarte important al vietii fiecaruia dintre noi: responsabilitatea pe care o avem fata de cel de langa noi. Nu prea poti sa-i spui unei fete care a fost violata sistematic de tatal ei in copilarie sa inghita in sec si sa taca naibii din gura….si stii de ce? pentru ca poate nu are inca libertatea sa o faca.

    Probabil imi vei raspunde ca altadata (“Dumnezeu, in puratea Lui de grija, va oferi sansa constienta de a alege intre bine si rau, fiecarui suflet ce paseste pe acest pamant”).

    Nu stiu ce sa zic despre asta… Dumnezeu nu e invaziv catusi de putin. Ne da sansa sa alegem. Dar cat de liberi suntem cand facem acea alegere?

    Eu zic ca lucrurile sunt un pic mai complexe… Dar avem timp sa le discutam, nu? 😀

    P.S.: Alexandra, sper ca nu te-am desumflat, astept si opinia ta! 🙂

    1. Dumnezeu nu e invaziv câtuşi de puţin. E cutremurător de adevărată afirmaţia aceasta. Cred că tocmai prin asta îşi arată marea demnitate de care dă dovadă atunci când îl comsideră pe om, când mă vrea pe mine ca partener de discuţie, şi numai atât, ca părtaş la viaţa şi la atributele lui. Cum spunea Sfantul Simeon Noul Teolog, ca paiele să se atingă de foc şi să nu ardă… Şi totuşi, cu toată neputinţa noastră, cu sufletul nostru mic, putem participa la viaţa pe care Dumnezeu o are, la măreţia de care dispune. Totul e să devenim ca El. Dar e prea mult spus: Totul e să vrem să fim ca El şi El va face totul.
      Se spune despre Adam că a pierdut Raiul pentru că vroia să fie Dumnezeu… fără Dumnezeu. Nimeni nu poate fi ceva în afara Lui. Singura posibiliate de a deveni ca El e să devenim El. De aceea, ceea ce ar face El, trebuie să facem şi noi. Cum S-a comportat El, cum a trăit El. Şi noi, spre deosebire de Madea, Îl avem pe El ca ajutor, Îl avem pe El ca componentă în trupul nostru ce ne creşte şi ne hraneşte şi ne face el.
      Faptul că părinţii sunt vinovaţi sau responsabili pentru faptele lor, nu neagă nimeni. Dar ca să spui că sunt vinovaţi pentru faptele tale, ar fi o nedreptate şi un neadevăr. Niciodată nu poţi spune că nu ai avut de ales. Da, poţi spune că a fost mai uşor să nu-mi bat capul, a fost mai uşor să nu mă intereseze, a fost mai uşor să dau vina pe altcineva pentru lipsa mea de acţiune, pentru lipsa mea de hotărâre. Tot timpul e mai uşor să nu-ţi asumi responsabilitatea, pentru ca apoi să zici Este vina lui! Nu. Fiecare este vinovat pentru fapta sa. Chiar dacă am crescut făcând răul, creştem şi vedem lumea, vedem în jur pe altul făcând binele. Nu există loc în lumea asta fără om drept înaintea lui Dumnezeu, fără exemplu pe care să-l putem urma. E greu când majoritatea face răul. Dar judecătorul nu întrebă pe cine ai văzut făcând aşa, ci de ce nu ai făcut binele.
      Ba chiar cred că o fată violată de oricine ar trebui să înghită în sec şi să treacă mai departe. Cui îi foloseşte să se mai gândească la ce a fost. Violatorului?! Dacă e un părinte care a făcut aceasta, păi el va trăi mereu cu vina că şi-a distrus copilul, că l-a tratat mai rău decât un animal, că nu e vrednic să fie numit om (dacă nu se pocăieşte). Fetei?! De ce ar fi cineva atât de masochist ca să-şi aducă mereu aminte de suferinţa prin care a trecut. Ea a fost şi gata. Ea trebuie să fie pentru a nu uita că există şi un scop mai înalt, pentru a nu uita că trebuie implicare în viaţa socială, că trebuie ajutate persoanele care au trecut şi ele prin astfel de evenimente triste, pentru a schimba lumea. Nu poţi face ceva fără implicare şi motiv mai bun ai avea decât faptul că ai fost implicat şi tu.
      Deci… fiecare acţiune pe care o facem e bună sau rea, e dreaptă sau nu, indiferent de imprejurări, indiferent de vârstă (nu vorbim aici despre compromis, pe care l-am tratat în alt loc).
      Nu are încă libertatea să o facă. Bine punctat încă. Într-adevăr, nu putem de fiecare dată să ne împotrivim păcatului, să ignorăm trecutul. Dar trebuie mereu să vrem. Şi iarăşi revin la ideea, care de altfel nu mi se pare deloc accentuată în ziua de astăzi, ci, din contră, parcă este dispreţuită şi marginalizată, atribuindu-se celor lacşi în credinţă; cum spuneam, ideea că noi avem pe Cineva mai tare care să ne ajute, care să lupte cu noi, pe care să-L mâncăm pentru a ne uni cu El, pentru a deveni El şi pentru a avea voinţa şi forţa Lui, pentru a lupta şi pentru a ne apăra. Iar Lui nu I se împotriveşte nimeni şi să câştige. Prin ce a trecut El trecem şi noi, aşa că-l avem ca ajutor şi ghid şi sfătuitor şi tămăduitor. Cu El, cine împotriva noastră? Dacă suntem cu El nu înseamnă cu nu vom mai lupta, că nu vom mai avea ispite. Din contră, luptăm până la moarte şi ispitele nu se vor împuţina. Dar cu El vom câştiga!

    2. Dar cât de liberi suntem când facem acea alegere?
      Determinism freudian, determinism genetic, determinism teologic, determinism social… Sunt doar câteva din modurile în care omul a încercat sa scape de povara responsabilităţii sale. Dacă sunt, înseamnă că sunt pentru un motiv. Şi caut motivul cu măsura cu care mă pot dărui lui. Dacă vreau să aflu adevărul, pot şi să primesc adevărul. E uşor să cauţi adevărul. Greu este să accepţi adevărul. De aceea creştinismul spune că Dumnezeu este iubire şi că l-a făcut pe om din iubire. Deci omul este vrednic de dorit de Dumnezeu, şi nu putem concepe că Dumnezeu s-ar mulţumi cu puţin, că Dumnezeu ar vrea ceva parţial. El vrea totul. Pentru că se dă cu totul. Cu măsura cu care Se dă, cu aceea şi vrea înapoi. Dar ce face omul? Căci el e mic şi limitat şi… aşa cum ne ştim fiecare. Cum se poate să mă vrea pe mine?! De aceea omul trebuie să devină ceea ce a fost făcut să devină, el trebuie să se împlinească şi să fie. Să fie Dumnezeu. Numai aşa se va putea dărui cu totul. Numai aşa va şti cum să se dăruiască, va putea să se dăruiască şi, mai ales, va putea să-L primească pe Cel ce i se dăruieşte.
      Dacă Dumnezeu e liber să vrea sau nu, e necondiţionat de cineva sau ceva, pentru că pur şi simplu nu există altceva în afara Lui, îl vrea şi pe om la fel, cu libertatea să-L aleagă sau nu, libertate care pentru om este ontologică, având în vedere natura lui creată, dependentă. De aceea libertatea noastră e îngrădită doar de voinţă. Eu vreau să accept sau nu, şi în funcţie de ceea ce vreau voi face sau nu ce trebuie.

  2. “Faptul că părinţii sunt vinovaţi sau responsabili pentru faptele lor, nu neagă nimeni. Dar ca să spui că sunt vinovaţi pentru faptele tale, ar fi o nedreptate şi un neadevăr. Niciodată nu poţi spune că nu ai avut de ales. Da, poţi spune că a fost mai uşor să nu-mi bat capul, a fost mai uşor să nu mă intereseze, a fost mai uşor să dau vina pe altcineva pentru lipsa mea de acţiune, pentru lipsa mea de hotărâre. Tot timpul e mai uşor să nu-ţi asumi responsabilitatea, pentru ca apoi să zici Este vina lui!”

    Well…hai sa ne limitam la bucata asta…:) Imi aduci aminte de parintele Coman. A avut aceeasi reactie de fiecare data cand incercam sa “detaliez” problema: “Cauti vinovati peste tot, in afara de tine insuti…”. Ei bine, nu caut! (Si m-am gandit bine!) Daca e cineva vinovat pentru ca…(whatever)…mie, EU sunt singurul vinovat. Dar cum ramane cu “parintii au mancat agurida si copiilor li s-au strapezit dintii. Iarasi zic, nu caut vinovati (cauti doar atunci cand nu ai!). Bagatelizezi determinismul de parca totul se reduce la alegere. Ei bine, INCA nu pot fi de acord cu asta! (sunt mai greu de cap, ce sa-i faci? 🙂 Poate ca tu stii cine esti si ce vrei. Felicitari! Poate ca pe restul vei vrea sa-i trimiti la psiholog sau psihiatru..

    Nu spun ca parintii sunt vinovati pentru faptele mele (doh!), ci ca sunt responsabili pentru educatia pe care mi-au dat-o, [educatie (sau nu) care ma DETERMINAT, dn lipsa mea de discernamant, sa fac greseli. Din nefericire pentru unii aceste greseli sunt greu de indreptat, chiar si dupa ce inteleg..] Daca nu am recunoaste ca au gresit, nu am avea pentru ce sa-i iertam, si astfel nu am putea sa trecem mai departe, sa uitam…asemenea fetei violate.

    Poate ca PENTRU TINE totul e foarte simplu. Si chiar ESTE foarte simplu. Poate ca ai dobandit discernamant si libertate. Astea sunt daruri mari si e nevoie de multa rugaciune pentru ele. Dar iti poti inchipui cat de greu ii este cuiva pentru care nu se roaga nimeni si care nu gaseste rost in a se ruga el insusi pentru el? Frustrarea si dependenta de placere sunt simptomatice astazi incepand din adolescenta si chiar mai devreme.. Dar neaah, hai sa ne prefacem ca totul e atat de simplu ca si cum ai spune DA ori NU….

    Eu ma descurc..sincer! De bine, de rau fac “metanii”(cad si ma ridic)… Si poate ca, intr-adevar ne este mult mai greu sa ne indreptam atunci cand nu ne vedem doar pe noi insine ca singurii vinovati, dar eu incerc NUMAI sa inteleg corect acest “puzzle” imens care este viata (sa-i gasesc toate piesele) si sa fac apoi ceea ce trebuie.

    “Scoate mai intai barna din ochiul tau, apoi paiul din ochiul aproapelui” nu este o chemare la solitudine si egocentrism (nu egoism!!), ci la relationare. Multi “ortodocsi” cad in intristare si deznadejde, pentru ca nu au discernamant in aplicarea acestei “porunci”. Si cred ca asta se intampla pentru ca nu au pe cine ierta. De ce nu au? Pentru ca “ei sunt singurii pacatosi”. Si isi repeta aceasta “mantra” la nesfarsit, fara macar sa o constientizeze si, mai trist, sa stie ce inseamna(sa o creada). Ortodoxia este perfecta, nu ortodocsii! Da, suntem intr-adevar chemati la perfectiune, dar nu e ca si cum am pocni din degete si suntem deja mantuiti! E mult de lupta cu noi insine. Eu continui sa cred ca cheia mantuirii noastre sta in celalalt…(va urma) (…daca imi dai un motiv bun :D)

    P.S.: Sper ca am fost cel putin.. semi-coerent 🙂

    1. Timpul nu îmi permite acum să-ţi dau acum un răspuns pe măsură. Cu proxima ocazie îţi voi răspunde…
      PS: Ţin un mic post nevoit de internet! 🙂

  3. Adica singurul lucru ce ne poate reda Lui Dumnezeu e buna-voirea noastra?
    La ce te referi cand spui ca “libertate care pentru om este ontologică, având în vedere natura lui creată, dependentă”

    1. Sfantul Ioan Gura de Aur se roagă deschide uşile pe care Tu Însuţi le-ai zidit. În acest fragment, Părintele Paisie de la Neamţ vede voinţa pe care Dumnezeu a creat-o, voinţă pe care El nu o poate muta. Hristos, cum spunea altcine pa acest site, nu este invaziv, El este discret. El este un îndrăgostit care cerşeşte dragostea noastră.
      Pe de altă parte, ce suntem noi? Suntem limitaţi, suntem mici, suntem creaţi. Suntem un punct în timp şi spaţiu, suntem nimic fără El. Cum spune o melodie contemporană Am nimic fără Tine…Noi nu suntem ceva, noi nu avem nimic. Nici măcar noi nu ne aparţinem. Totul este de la El, prin El şi pentru El. De aceea de am vrea să-i dăm totul, noi nu deţinem nimic. Ce să-i dăm şi El să nu aibă? De ce anume are El nevoie? Este El incomplet? Îi trebuie ceva ce-i lipseşte? Fiinţa noastră îi aparţine, dar El nu e despot, nu o subjugă. El vrea să I ne dăruim în dragoste. El are nevoie de voinţa noastră pentru a putea să ne aducă la adevărata stare, la adevărata cunoaştere şi simţire. De aceea cred că altceva nu-i putem da…
      Şi cred că răspunde puţin şi la a doua întrebare… De fapt cred că m-am exprimat greşit… Doar Dumnezeu are libertatea în mod ontologic, aceea de a vrea să fie sau nu. Omul are libertatea de a vrea sau nu să participe la viaţa care deja îi este dată. Libertatea omului nu poate să-l întoarcă în necreat, pentru că nu el îşi controlează fiinţa. Fiinţa lui subzistă voinţei lui Dumnezeu. Omul trebuie să vrea să existe în Dumnezeu. Libertatea ontologică a omului este de vrea sau nu să accepte natura lui creată.

    1. Răspund în sfârşit la cuvintele tale. Vreau mai întâi să te încredinţez că nu te-am ignorat ci m-am gândit în fiecare zi la ceea ce-ţi voi răspunde, iar când timpul a fost favorabil, mi-am luat inima în dinţi şi îţi împărtăşesc aceste gânduri. Sper că aşteptarea nu a fost zadarnică, iar dacă am greşit cu ceva, în atitudine sau idei, te rog să mă ierţi şi să mă corectezi…
      Calitatea negativă sau pozitivă a unei acţiuni se răsfrânge pe cel puţin două planuri. Planul imediat al relaţiilor personale direct afectate de acţiunea în sine, dar şi planul ontologic al întregii creaţii ca un tot unitar. Fapta pe care o fac eu, fie în public sau în ascuns, se răsfrânge în mod inevitabil asupra întregii făpturi, cu consecinţe pozitive sau negative. Dacă ceea ce fac eu e bun sau rău, modul în care îl afectează pe celălalt depinde de el. În acest sens, o greşeală de-a mea poate fi motiv de ridicare pentru altcineva, şi învers, o atitudine corectă poate fi pricină de sminteală şi cădere.
      De aceea, citatul pe care l-ai dat, poate fi înţeles mai larg, că orice fac eu acum îl afectează pe cel de după mine. În acest sens, fiecare are responsabilitatea faptelor proprii, în funcţie de condiţiile mediului în care trăieşte.
      Noi tindem să credem că suntem sănătoşi. Că suntem normali. Este o iluzie! De exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) spune că sănătatea este o stare de bine fizic, psihic şi social, nu doar absenţa bolii. În acest sens vedem că sănătatea e mai degrabă un deziderat. Fiecare are o problemă mai mică sau mai mare, perceptibilă sau ascunsă. De aceea şi fiecăruia i se cere să facă binele în funcţie de puterile şi capacităţile personale. Nu cere nimeni unui orb să numere stelele, sau unui pustnic să conducă împărăţii. Fiecare trebuie să-şi facă datoria cu mijloacele pe care le are, în locul unde este.
      Dar de cele mai multe ori căutăm scuze pentru lipsa noastră de acţiune, pentru faptele noastre nedemne, pentru scăpările pe care le avem. Dacă nu am putea, nu ni s-ar cere!
      De aceea, ceea ce ni se cere nouă este să alegem binele ca să trăim! Acest lucru îl poate face oricine, e la îndemâna oricui. Nu trebuie să fii doctor în filozofie, nu trebuie să ai trupul intact. Pe masură ce înaintăm în vărstă, pierdem câte ceva. Unii pierd doar un apendic, alţii câte un rinichi, alţii mâini sau picioare. Dar atât timp cât avem suflare în noi, ni se cere să dorim şi să facem binele în măsura în care nu ne este imposibil (imposibil nu este acelaşi lucru cu greu).
      Cât priveşte acceptarea libertăţii impresionante la care eşti chemat, mie îmi place foarte mult expresia următoare: Este uşor să cauţi adevărul; acceptarea lui este însă grea.
      Cred că totuşi trebuie să accepţi că există o diferenţă între determinare şi predispoziţie. Este mai uşor să mă împiedic dacă nu am un picior, dar asta nu înseamnă că trebuie neapărat să cad sau să mă lovesc. Trebuie însă mai multe atenţie, trebuie mai multă grijă. Faptul că piciorul l-am pierdut din vina mea sau nu, nu mai contează. Rezultatul este acelaşi. Acum trebuie să mă descurc cu ce am. E mai greu, e dificil, unele lucruri vor fi imposibile. Dar continua critică adusă celuilalt pentru starea personală nu e benefică pentru nimeni. Acceptarea prezentului trebuie să fie lipsită de permanenta întoarcere în trecut, de privirea înapoi, pentru a nu deveni imobili în acţiunile noastre, pentru a nu muri ca soţia lui Lot.
      Într-adevăr, pacatele pe care le facem în tinereţe sunt de multe ori apăsătoare, sunt chinuitoare. Însă trebuie să ne asumăm faptele pentru a le putea depăşi, pentru a putea merge mai departe, pentru a spune împreună cu Iov, păcatele tinereţii şi ale neştiinţei nu le pomeni. Nimeni nu te va judeca prea aspru pentru ele, decât dacă nu sunt cu adevărat în trecut, decât dacă sunt în prezent.
      Noi căutăm ceea ce nu avem. Dar niciodată nu suntem singuri. Nu există persoană care să fie singură. Nici măcar anahoreţii nu sunt singuri. Fiecare are cel puţin o persoană care să-l iubească şi să-l preţuiească. Şi aici nu mă refer doar la Hristos! Singur sunt doar atunci când îmi închid ochii şi vreau să cred că sunt singur; atunci când mi-e prea greu să spun o vorbă bună, când nu vreau să fac binele.
      Nimeni nu poate contesta că trăim într-o lume din ce în ce mai bolnavă, mai bătrână, mai nebună. Şi pentru aceasta suntem vinovaţi cu toţii: pentru lipsa de acţiune, pentru lipsa de fapte bune, pentru lipsa noastră din viaţa lumii. Cu atât mai mult ar trebui ca aceste lucruri să se simtă în transformarea noastră, în acţiunile noastre, în metanoia noastră. Pentru ca cel de lângă noi să poată spune şi el DA binelui, DA adevărului, DA vieţii.
      A te descurca nu înseamnă neapărat şi a fi bine… sincer! A te descurca înseamnă mai degrabă o pendulare la limita subzistenţei, la baza scării, la chestionarea acţiunii. Nu există încă mişcare… De aceea metaniile tale nu au folos, pentru că tu de fapt nu te ridici, ci rămâi unde ai rămas. Sensul căderii e ridicarea într-o treaptă superioară, e înţelegerea experienţei şi regândirea vieţii. De aceea metanoia e de fapt schimbarea minţii…
      NUMAI să înţeleg… Cred că răspunsul potrivit este niciodată. Niciodată nu vei/vom înţelege. Toată viaţa e o creştere (în cazul fericit) continuă în înţelegere şi simţire, fără însă a ajunge vreodată la final. Acesta îl vom atinge în infinit.
      sa inteleg corect acest “puzzle” imens care este viata (sa-i gasesc toate piesele) si sa fac apoi ceea ce trebuie. Cred că însă pui greşit problema: fac ceea ce trebuie pentru a înţelege viaţa. Nu putem cunoaşte totul, nu putem înţelege totul, dar pe măsură ce facem binele, începem şi să-i înţelegem raţiunea. Simt de multe ori în cuvintele tale o influenţă a culturii apusene, manifestată aici prin adularea raţiunii. În acest sens, Părintele Serghie spune că intelectualul porneşte cu stângul în căutarea lui Dumnezeu, ştiinţa fiind de multe ori o piedică în acest drum. Această practică a Ortodoxiei e de multe ori neînţeleasă de contemporanul occidentalizat.
      Cheia mântuirii, cred că stă mai degrabă în Hristos, ca Dumnezeu-Om Care e şi în mine şi în celălalt!
      Nicolae Mladin spunea că Simplitatea în idei şi claritatea denotă desăvârşirea în orice domeniu. În acest sens, te rog să mă ierţi dacă nu am fost prea clar…

  4. Ce este mai usor sa spui cand cineva iti greseste? “Acela nu mi-a gresit” sau “fiindca mi-a gresit, eu il voi ierta si voi merge mai departe”?

    Nu inteleg in ce fel negarea unor realitati ma vor duce mai aproape de adevar. Nu inteleg de ce predispozitiile cu care ies din copilarie sunt din vina mea.

    Caut luciditatea, starea de constienta a ceea ce se intampla in jurul meu… Nu inteleg cum se face ca daca eu gresesc, toti cei din jurul meu sufera (si sunt responsabil pentru asta), iar daca parintii mei au gresit, atunci….ei n-au nici o vina, tot eu sunt responsabil…

    “De aceea, citatul pe care l-ai dat, poate fi înţeles mai larg, că orice fac eu acum îl afectează pe cel de după mine. În acest sens, fiecare are responsabilitatea faptelor proprii, în funcţie de condiţiile mediului în care trăieşte.”

    Cum adica in functie de conditiile mediului in care traieste? Ai putea, te rog, sa fii mai explicit?

    Cam astea ar fi lucrurile pe care nu le inteleg din ce ai scris. In rest, cred ca, in mare, ai dreptate.

    Ar mai fi ceva.. Ai uneori atitudinea celui care a ajuns in varful muntelui si striga catre cei care se chinuie sa urce: ” Mai cu viata! E foarte simplu! De ce transpirati in halul asta! Hei, tu, ala de ‘colo, de ce respiri asa greu? Cum? Zici ca e greu? Ehh, prostii, nu te mai victimiza atat! E foarte usor de fapt, sa ajungi aici!” …

    1. Cum spuneam, faptul că cineva greşeşte, e treaba lui, în sensul că el va fi tras la răspundere pentru răul adus în natură. Însă cum mă raportez eu la fapta lui depinde doar de mine. În acest sens, regulile date de Hristos se referă tocmai la acest lucru, la răspunderea şi răspunsul pe care trebuie să-l avem noi în faţa păcatului comis de celălalt. De-ţi va greşi de şaptezeci de ori, de şaptezeci de ori iartă-l. Eu nu am spus că acţiunea celuilalt nu contează, ci că ea nu e determinantă pentru acţiunea mea. Trebuie să fii foarte atent cu ideile pe care vrei să le exprimi, pentru că faci sofisme, şi de aceea te încurci.
      Sunt total de acord să fii realist, să ştii cu ce anume pleci la drum, cu cine te întovărăşeşti, tocmai pentru a nu te împiedica de fiecare dată când tu sau cineva ia un tip de acţiune. Trebuie să te cunoşti pe tine însuţi şi pe ceilalţi.
      Cât priveşte predispoziţiile, ele sunt un efect, nu neapărat al păcatului direct, ci mai ales al firii păcătoare. Sunt unele comune şi altele specifice, tocmai pentru că suntem diferiţi, pentru că avem anumiţi strămoşi, anumite obiceiuri, anumite culturi. Pentru asta nu suntem vinovaţi. Cu asta trebuie să lucrăm. Tocmai pentru că nu suntem compleţi, căutăm mereu împlinirea…
      Q, cel din Star Trek, era lucid, ştia totul, putea totul, dar nu era împlinit. Tocmai pentru că firea umană nu e doar raţiune şi voinţă. E şi simţire. Conştiinţa celor din jur, raţiunea lor vine o dată cu creşterea duhovnicească, care se face treptat, cu toate cele trei părţi spirituale. Nu aş dori nimănui doar să cunoască totul. Cu atât mai puţin nu ţi-aş dori să cunoşti înainte să experimentezi. Cum spuneam şi înainte, nu te strădui atât să cunoşti, să înţelegi, cât să trăieşti, să iubeşti…
      Dacă eu greşesc nu doar toţi cei din jurul meu suferă, ci absolut toţi, toată natura, chiar şi Dumnezeu. Nu ştii că Hristos suferă cu noi până la sfârşitul veacurilor. Fiind trup şi suflet, fiecare păcat, pe lângă faptul că pătează sufletul, întinând privirea îngerilor, se şi înscrie în trupul nostru, în mădularele noastre. Cu cât este repetat, cu atât efectele lui sunt mai evidente, mai durabile. Ele duc în timp la îmbolnăvirea trupului, la distrugerea lui, sau, dacă e cazul, la transmiterea informaţiei în urmaşi, prin înmagazinarea lui în codul genetic al acestora. Această informaţie poate avea efect letal asupra lor, poate determina boli sau suferinţe, poate fi manifestat ca o predispoziţie, sau pur şi simplu nu se manifestă. De exemplu, consumul de alcool schimbă în timp fizionomia, atât prin efectul distructiv direct asupra pielii, cât şi prin topirea ţesuturilor moi ca o consecinţă a faptului că alcoolicii sunt frecvent subnutriţi. În acelaşi timp, consumul cronic de etanol duce la ciroză sau cancer hepativ, frecvent cu consecinţe letale. La gravidă, alcoolul poate determina moarte copilul cu avort spontan, poate da malformaţii congenitale sau poate avea efecte minime. Totul depinde de timp, cantitate, frecvenţă, durată, etc.
      Păcatul este unul singur: acela de a-ţi întoarce faţa de la Dumnezeu. Formele lui sunt nenumărate, manifestându-se diferit în funcţie de vremuri şi locuri şi tradiţii. De aceea, orice păcat a-i face, sumează în el toate păcatele. De altfel se şi spune undeva că cel care a greşit faţă de o poruncă din lege a greşit faţă de toată legea. Păcatul lui Adam (omul) a fost unul singur, pentru ca mai apoi să se fărmiţeze sub diferite forme, fiecare formă nou apărută fiind sancţionată cu moartea. În Biblie nu se face diferenţa între păcatul din Sodoma şi Gomora şi cel al Ananiei şi Safirei. Ambele au ca sfârşit moartea. De aceea, orice păcat săvărşit în lume e repetat prin minciuna mea, prin gândul meu, prin fapta mea reprobabilă. În Adam am păcătuit eu, pentru că şi eu au aş fi făcut acelaşi lucru.
      Dar acum avem speranţă să ne putem ridica deasupra păcatului prin firea nouă a omului în Hristos.
      condiţiile de mediu în care trăieşte… vezi tu, se spune că diavolul ne ispiteşte cu ceea ce ne este la îndemână. Nu voi putea să mă îmbăt dacă nu am vin la îndemână. Nu voi putea să cad în ispită cu o femeie dacă sunt în Athos. E de la sine înţeles. De aceea, suntem ispitiţi cu ce avem la îndemână. Astfel, în tinereţe predomină păcatele trupeşti, iar la cei mai în vârstă principala patimă este mândria. La fel, unirea bărbatului cu femeia e binecuvântată… doar în nuntă. Acestea sunt doar câteva exemple care îmi vin în minte şi care pot fi extrapolate şi la alte lucruri. Şi altceva, una e să faci păcatul în public, smintind şi pângărindu-i direct pe ceilalţi, şi alta este să păcătuieşti în ascuns sau în gând, deşi asta nu exclude ceea ce am scris mai sus.
      Nu prea are legătură cu păcatul, dar mi se pare un lucru interesant ceea ce Cristian Rădăşanu spunea despre nişte creştini, din nu ştiu ce însulă exotică, care foloseau la împărtăşanie nu pâine, ci un alt produs folosit în acele locuri, care avea semnificaţia pâinii de la noi. Nu materia în sine contează, ci rolul ei în comunitate.
      PS: E imposibil să ajungi oriunde… singur! De aceea trebuie să pornim cu Hristos, cu gândul Lui, cu dorinţa Lui, pentru a ne întoarce în El! Lucrul care ni se cere nouă este imposibil, dar nu ni s-ar cere dacă nu s-ar putea! Hristos este cheia. Statorniceşte-te în El şi vei putea!
      Sfântul Andrei cel Nebun, înainte de a-şi începe misiunea, a băut din două cupe care conţineau efectele nevoinţelor: amarul încercărilor şi nectarul bucuriei. Iar gustul nectarului a persistat şi a fost decisiv pentru viaţa pe care a urmat-o acest sfânt. Aminteşte-ţi mereu de nectarul pe care l-ai gustat la întâlnirea ta cu Hristos!

Comments are closed.