Inima bolnavă

La începutul anilor ’40 ai secolului trecut, C.S. Lewis, scriitor şi teolog anglican, trata în mai multe conferinţe de-ale lui problema omului fără piept. Pornind de la analiza pe text a unor manuale de limbă engleză, el observă că elevilor li se inducea o relativitate a emoţiilor, o instabilitate spirituală, tinerii dezvoltându-se aşadar fără nişte noţiuni clare despre elemente fundamentale ale spiritului uman ca frumuseţea, dreptatea, obiectivitatea. Având nevoie de indivizi obedienţi, statul nu-şi permite formarea unor oameni capabili de discernământ şi idealuri înalte. Astfel, calitatea personală a omului este minimalizată la impulsuri primare şi nevoi materiale uşor de controlat în masă prin apelul la stereotipuri induse. Se ajunge în acest mod la desfiinţarea omului.

Astăzi se observă cum, foarte uşor, mase importante de oameni se pun în mişcare pentru lucruri mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin normale. De la a dansa pe aceeaşi melodie, fie ea a lui Mickael Jackson, sau a mărşălui pentru libertatea de orientare sexuală, contemporanii noştri se dedică cu toată inima lor pentru lucruri de nimic. În aceste condiţii, când manifestări uriaşe, dar goale, izvorăsc dintr-o inimă săracă a omului, nu e de mirare să mortalitatea prin boli cardio-vasculare este cea mai mare, ea tinzând să crească şi pentru grupele de vârstă tânără.

Ataşamentul excesiv faţă de lucruri materiale sau idealuri lumeşti forţează şi suprasolicită trupul nostru. Atât stressul negativ ca durerea nemângâiată sau goana după recunoaştere, cât şi stressul pozitiv ca o bucurie neaşteptată pot declanşa sau agrava o boală cardiacă, ducând până la infarct miocardic sau stroke (accident vascular cerebral), cu decesul survenind uneori rapid. Spre deosebirea de acestea, suferinţa alinată de credinţă sau bucuria duhovnicească resimţită de creştin de nenumărate ori, aduc pace şi bucurie în inimă, fără însă a o brusca.

Trăind fără Dumnezeu, omul crede că viaţa e a lui, că trupul e al lui, că îşi aparţine. Zicând în inima sa ca cel nebun de odinioară că nu este Dumnezeu, sau că există dar e departe de noi, omul ajunge la momentul în care vede cum trupul său, cel pe care l-a slujit atâţia ani, căruia i-a dat mâncare dulce şi băutură fină, şi pe care l-a odihnit în tihnă şi pace, acest trup nu-l mai ascultă, începe să scârţâie; începe să se vadă că are o inimă slabă. Tratamentul pentru inimă, în cele mai multe cazuri, se ia toată viaţa. Şi omul, dacă e capabil să se schimbe, să-şi schimbe stilul de viaţă, îşi poate prelungi considerabil numărul anilor. Sfârşitul oricum va veni, însă mai târziu, cu o calitate a vieţii mult îmbunătăţită. Se observă astfel că depinde foarte mult de om să-şi menţină viaţa primită în dar, având în acest fel timp pentru a se pune în ordine, timp pentru a-şi depăşi sfârşitul pământesc, pentru a păşi în afara timpului.

Insuficinţa cardiacă congestivă, stadiul final al multor boli cardio-vasculare, reprezintă imposibilitatea cordului de a mai pompa viaţa sângelui în ţesuturi, acesta băltind în aval ca o apă moartă (mişcarea face sângele viu, stagnarea îl închistează şi coagulează, pierzându-şi principiile vitale şi devenind factor negativ). În aceste condiţii, omul îşi pierde capacitatea de efort fizic sau intelectual, respiră greu, are sete de aer, se umflă cu apă. Apa care părăseşte sângele începe să invadeze toate organele şi omul nu mai poate bea, nu mai poate mânca, nu mai poate respira. Umplându-i-se şi plămânii de lichide, omul moare înecat în propriul organism.

Vorbind despre potopul din vremea lui Noe, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înecul este o moarte înceată şi groaznică, dar prin care se vede înţelepciunea şi multa iubire a lui Dumnezeu. Este îngrozitor să vezi că tu cu adevărat vei muri şi că nu poţi să faci nimic; în astfel de momente, omul îşi aduce aminte de păcatele făcute şi îşi frânge inima, îşi revine în sine. Această moarte groaznică se face prilej pentru trezire, pentru pocăinţă, pentru revenirea întru simţire.

Cei care supravieţuiesc unui infarct miocardic vorbesc despre durerea din piept asociată cu sentimentul de moarte iminentă. Smuls din ghearele morţii prin medicaţia şi terapia modernă, omul poate să-şi vină în sine, să-şi pună viaţa în ordine.

Astfel vedem marea iubire a lui Dumnezeu care se răzgândeşte de nenumărate ori în hotărârile Sale, calcă peste dreptatea Sa, Se umileşte iar şi iar, trece peste Sine pentru a-l cuceri pe om, pentru a salva, chiar şi în ultimul moment, această dragoste nebună şi deseori neînţeleasă a Lui pentru om.

8 thoughts on “Inima bolnavă”

  1. de acord cu dl Staple Lewis, poate statul nu ne vrea eroi.
    DAR
    legatura pe care o faci tu intre statusul sufletesc si patologia viscerala (boala de organ, mai pe romaneste),legatura care chiar exista, nu se face chiar asa literal. “Inima goala” => boli de inima. Trebuie sa mai pui niste verigi in lant, altfel poate sa para pura speculatie.

    Nu sunt pro-homeopatie, dar ar trebui sa te uiti putin la cum pun ei diagnostciul, la cum vad ei cauza bolii. Ca pana la urma noi cautam cauze, dar nu gasim decat mecanisme. Pe care le descriem din ce in ce mai detaliat, dar o cauza de tipul “de ce a inceput celula aia canceroasa sa se divida? de ce a devenit canceroasa?” (e doar un exemplu) nu gasim.

    Acum eu speculez, dar cred ca boala apare atunci cand ceva in organism oscileaza out of balance. Adica noi putem sa suferim schimbari intre anumite limite fara sa ne imbolnavim, dar cand ceva sare pragul, organismul nu mai poate sa repare.Ai vorbit si tu mai sus despre intervalul asta de pocainta, zona asta safe in care inca nu primesti nici o pedeapsa.

    Iarasi, in legatura cu investirea de energie in gol, mie mi se pare ca asta cere dupa ea mai degraba depresie decat ceva cardiovascular..Adica sufletul face o miscare care se reflecta in neurotransmitatori=> efecte SNC si efecte SNV, de unde la randul lor=>modificari in activitatea diferitelor organe=> boli de toate felurile. In functie de ce ordin a venit de sus de la neurotransmitatori, care la randul lor se misca dupa cum zice mintea, sufletul . Si invers, un corp nesanatos poate indispune sufletul.Cred.

    Oricum, buna partea cu insuficienta cardiaca si edemele 🙂

    Si inca ceva. Nu toti (desi multi) vom face boli de inima. Nu toti sfarsim pe Tertersif si Preductal 🙂 Dar oricare ar fi defectiunea care ne va fi fatala, se ajunge la oprirea inimii. Deci poti sa te legi de faptul ca toate drumurile duc la ea.Cumva.

    Mi se pare un textulet util.Mie mi-a placut.Mai pune cativa pasi intre educatia data de stat si dezvoltarea bolilor de inima (sunt sigura ca mr. Lewis a facut-o deja) si poate va fi de folos pentru mai multi.

    Si mai scrie.
    Alexandra

    1. Comentariu complex, pentru care nu prea am justificare… Verigile lipsă, despre care vorbeşti, nu ştiu când am să le pun, sau dacă le voi pune vreodată. Oricum, sper să le aflu. Să nu fac şi eu ca darwiniştii care de mai bine de un secol se tot chinuie să găsească nişte verigi lipsă presupuse de ei, dar care se încăpăţânează să nu existe… Nu contest faptul că eu am tratat puţin cam simplu problema, tocmai pentru a mă limita la datele actuale. Prin anii ’40, că tot vorbim despre ei, Luca al Crimeei, chirurg şi episcop rus, încearcă să facă niste supoziţii pe baza descoperirilor lui Pavlov, fiziologist şi bun prieten de-al lui. Însă aceste supoziţii nu prea stau în picioare în ziua de azi, sau cel puţin nu din câte am citit eu. Oricum, nu prea vreau să mă avânt în speculaţii care nu prea folosesc. Se spune undeva să nu vorbeşti pe ghicite cu cineva, că nu vei suporta când vei păţi la fel. Deşi sfatul este mai mult duhovnicesc, ştii de cel ce se sperie şi de lătrat…
      Cât despre inimă, că toate drumurile duc la ea, sunt cazuri în care există activitate cardiacă, dar nu există cortex, cel puţin funcţional… poate însă prea vreau să-ţi rostogolesc cuvintele…
      Sper însă să fie un început pentru cât mai multe conexiuni între bolile fizice şi relaţia cu Hristos!

  2. Mie imi plac sa fac exegeza pe text…:D. Asadar..

    Alexandra a spus:
    “legatura pe care o faci tu intre statusul sufletesc si patologia viscerala (boala de organ, mai pe romaneste),legatura care chiar exista, nu se face chiar asa literal.”

    Alexandru a spus:
    “Ataşamentul excesiv faţă de lucruri materiale sau idealuri lumeşti forţează şi suprasolicită trupul nostru. Atât stressul negativ ca durerea nemângâiată sau goana după recunoaştere, cât şi stressul pozitiv ca o bucurie neaşteptată pot declanşa sau agrava o boală cardiacă, ducând până la infarct miocardic…”

    Alexandra,nu poti sa-l acuzi pe Alex ca a facut poezie…e destul de concret ce zice… Poate daca ai asimila textul ca pe un tot unitar, fara sa te impiedici la fiecare paragraf… Oricum daca el nu e exhaustiv (inca), tu inca mai ai de lucrat la coerenta (mi-am batut neuronu’ si tot degeaba..no ofense). Ce-i drept, ai nimerit-o la “…si mai scrie”.

    Asteptam partea a II-a!

    P.S.: Aleandru, tu pentru cine scrii? Pentru tine, pentru altii, si una si alta, degeaba, doar de dragul sportului? Nu vreau sa-mi raspunzi (neaparat). E genul de intrebare care vreau sa te chinuie noaptea. Muhahaha!

  3. No comment? Imi ranesti sentimentele! 😀

    Inteleg…e atitudinea “business”…pai…sper ca-ti iese ceva din saitul asta insipid, altfel n-are nici un sens.

    P.S.: Sper ca te gandesti deja cum sa detaliezi ce ti-am cerut.
    P.S. 2: Scuza-mi franchetea, stiu ca uneori sfideaza nesimtirea…daca vrei…(nu e ca si cum mi-ar pasa). Doar ca…ai talent, si mi-e ciuda ca o “arzi” in stil business. Daca as vrea ceva “politic corect”, exista bloguri “specializate” pe care sa-mi omor timpul …

    1. No comment, în sensul că nu cred că e ceva de adăugat la ceea ce ai spus.
      Unele lucruri sunt spuse cam pe scurt, dar cred că dezvoltarea lor prea simplistă ar perturba viziunea lor duvohnicească. Nu toate lucrurile se pot explica aşa uşor, nu tot ceea ce simţi poate fi spus în cuvinte.
      Nu vreau şi nu mi-aş dori să spun ceva arhicunoscut sau ceva banal. Dar nici nu vreau să fac spectacol, să spun ceva incendiar şi apoi să revin iară şi iară. Cred că este important să descoperim realitatea încetul cu încetul pentru o mai bună comuniune. Nu e totul de informaţie sau de felul cum o spui, ci li cum o primeşti…

  4. Exact, Alexandru; pentru cine si de ce scrii? M-am intrebat si eu asta citind posturile tale. Desi vorbesti despre multe lucruri, aparent disperate, am aceasta senzatie puternica ca iti lipseste ceva. Si ca asta e motivul pentru care scrii.

    1. Cred că foarte frumos scrie despre asta Dumitru Stăniloae: Omul vorbeşte altora ca să le spună ce gândeşte, dar şi ca să-i facă să-i spună ce gândesc ei. Nu poate fără ei, dar se caută în ei pe sine. Iar în alt loc spune: Prin spusele mele către altul şi ale altuia către mine actualizăm, descoperim şi dezvoltăm fiinţa umană comună. Nu ştiu dacă se mai poate adăuga ceva la aceste cuvinte care surprind esenţa comunicării umane.

Comments are closed.