Durerea şi suferinţa lui Iov sau acutizarea sensului ontologic uman

Nefericirea nu este oare pentru cel nedrept şi nenorocirea pentru făptuitorul fărădelegii?

Iov 31,3

Departe de a fi un legiuitor, Dumnezeu e persoane dornică de iubire, e un amorezat ce caută mereu, în nenumărate chipuri să câştige atenţia creaţiei Sale. Omul se arată în acest fel ca ceva vrednic de dorit, ca ceva ce merită toată atenţia dumnezeirii. Neabătut în iubirea Sa fiinţială, Dumnezeu este gelos şi îndurerat de nestatornicia omului, de refuzul său de a-şi accepta menirea, de a-şi găsi împlinirea.

Sedus şi înşelat de „logica” diabolică ce absolutizează partea şi neaglijează sau uită întregul, omul vrea să fie autonom, să fie centrul lumii (Pr. Gheorghe Popa). Însă imediat după gustarea din păcat omul simte un mare gol, îşi simte goliciunea ontologică.

Deşi creat în afara lui Dumnezeu ca fiinţă mai presus de fiinţă şi esenţă mai presus de esenţă, omul depinde ontologic de Cel ce l-a creat. Pentru că El este totul şi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, nimic nu poate fi în afara Lui. Deşi fiinţial depinde de Creator, omul poate însă să-şi manifeste libertatea ca „DA” pentru viaţă, comuniune şi desăvârşire în iubirea atoatedăruitoare a Făcătorului, sau „NU”, cu negare a propriei existenţe, ca negare a participării la iubirea Treimii, ca permanentă însingurare, ca refuz. Pentru că nu poate ieşi din Cel ce l-a creat, pentru că nimicul este în afara Lui, omul-refuz încearcă să se ascundă, să fugă de demnitatea şi responsabilitatea sa. Comportamentul lui ar fi hilar, dacă nu ar fi într-adevăr tragic: omul încearcă să închidă ochii şi să spună că nu există, că nimic nu există.

Din acest motiv, omul se simte singur şi izolat. Aşa cum spunea Părintele Serghie, nimeni nu se simte în largul său pe acest pământ. Creaţia se revoltă împotriva omului care nu mai este recunoscut ca ipostas conştient al său. Pământul devine spaţiu ce desparte şi întemniţează, devine mormânt al omului (P. Gheorghe Popa).

Picând testul libertăţii, Adam, şi prin el toţi fiii lui, este nevoit să se supună la mii de legi pentru a putea supravieţui pe acest pământ devenit ostil. Nerespectarea acestor legi, a ordinii din creaţie prin actul păcătos, atrage în mod inevitabil după sine pedeapsa şi moartea. Durerea şi suferinţa nu vine ca pedeapsă din cer, ci ca o consecinţă inevitabilă a legilor naturale, a dreptăţii creaţiei (P. Gh. Popa).

În acest sens, dilema lui Iov pare de înţeles. Dar Iov, despre care nu prea ştim nimic din punct de vedere istoric, prefigurează patima Mântuitorului şi depăşirea ei prin bucuria Învierii. În Iov, omenirea îşi dă lupta între bine şi rău, lumină şi întuneric, între iubire şi însingurare.

Încercările prin care trece omul sunt vazute ca probe pentru purificarea iubirii, pentru apropierea treptată de comuniunea cu Hristos. Dorul profund al lui Iov pentru comuniune este un dor care nu iartă pe nimeni (P. Gh. Popa).

Dacă durerea afectează trupul, suferinţa reprezintă o atingere a sufletului prin punerea întrebărilor esenţiale ale omului; suferinţa este o regândire a sinelui şi a raportării sale la celălalt şi la Dumnezeu. Suferinţa este o criză spirituală ce trebuie depăşită, ce transformă esenţial gândirea şi manifestarea omului, cerând o direcţie de acţiune.

3 thoughts on “Durerea şi suferinţa lui Iov sau acutizarea sensului ontologic uman”

Comments are closed.