Despre durere

Centrată pe Vinerea Patimilor, teologia occidentală vede suferinţa ca o necesitate absolută, ca un sine qua non în calea mântuirii. Numai prin suferinţă se consideră ca se poate satisface onoarea lui Dumnezeu lezată prin păcatul strămoşesc, păcat de care sunt vinovaţi toţi oamenii. Astfel, de la o detaliere exagerată a Drumului Crucii cu prezentarea unui Hristos pătimind fizic, dărâmat de propria creatură şi de cei la care a venit să îi salveze, spiritualitatea apuseană ajunge la practici extreme ca autoflagelare sau fenomenul stigmatelor (Antonie Bloom vede acestea din urmă mai degrabă un fenomen psihosomatic, decât unul harismatic, fenomen ce are la bază meditarea imaginativă cu suport într-o reprezentare realistă a lui Hristos răstignit). Cultul durerii a fost punct de plecare pentru critici aduce creştinismului, critici făcute de Freidrich Nietzsche, care vede în acesta un suport în promovarea slăbiciunii, de Karl Marx care-i atribuie resemnarea în faţa sărăciei sau de Sigmund Freud care presupune favorizarea unor anomalii psihologice ca masochismul (Jean-Claude Larchet).

Departe de roşul durerii exacerbate, Răsăritul creştin promovează lumina Învierii. Centrul cultului ortodox fiind lumina Învierii şi împărtăşirea de Hristos, viaţa creştină e privită ca o necontenită lucrare pentru aflarea bucuriei lui Hristos care şterge orice lacrimă şi suspin, Care a venit să ne mântuiască din durere şi moarte, nu să ne răscumpere o greşeală pentru care am plătit prea scump.

În religia veseliei, viaţa creştinului este una binecuvântată. Dacă durerea apare, ea nu este neapărat o consecinţă a păcatului, ci şi o pronie divină (să ne aducem aminte de suferinţa nejustificată de păcat a lui Iov, om drept înaintea lui Dumnezeu). În lumina acestor lucruri, creştinul primeşte durerea cu seninătatea celui protejat de Tatăl ceresc, cu gândul lui Hristos care, mergând spre cruce, privea la Învierea consecutivă.

Uitarea lui Hristos în mormânt permite dezvoltarea unui pietism exagerat şi nu dezvoltarea organelor necesarea pentru viaţa în care nu este durere, nici întristare, nici suspin, viaţa de-a dreapta lui Dumnezeu. Desăvârşirea ortodoxă are nevoie de moarte şi durere doar pentru a ajunge la înviere şi înălţare, scopul ultim al credinciosului fiind dobândirea Duhului Sfânt, Duh ce vine cu pace şi bucurie.

Chinul şi durerea nu este pentru om, aşa cum nici iadul nu este pregătit decât pentru diavol şi îngerii lui. Bucuria sfinţilor, ospăţul veseliei, nunta fiului de împărat – acestea sunt moştenirea omului.

În acest sens vedem că bisericile noastre sunt poleite cu aur, cu picturi şi mozaicuri luminoase, sculpturi şi broderii scummpe, toate pentru a pregusta din frumuseţea şi strălucirea Raiului, Rai al bucuriei şi al fericirii.

4 thoughts on “Despre durere”

    1. Merci. Speram să-mi spui dacă ce ai citit are vre-un impact asupra ta, dacă e ceva care ţi s-a părut interesant sau dacă e ceva greşit sau puţin clarificat.

  1. Nu pot sa comentez rational dar, fata fiind, ma voi referi la sentiment.
    Am mai vazut asa articole despre acceptarea suferintei, cu idei de tip suferim-acum, reward-later.Cu accentul pe prima parte. Si (cred ca ai vazut de la o posta ca) nu m-au convins. In continuare as dormi 12 ore, si as manca 3 tone de crema de zahar ars 😀
    Imi place ca ai lasat (in sfarsit!) de o parte butonii si cravata, ti-ai lipit un zambet, si ai pornit in picioarele goale pe cararuia de la vest la est.
    Suficient de simplu, suficient de putina informatie in suficient de multe detalii. Totusi nu am inteles foarte bine ce vroiai sa pui in opozitie prin “a venit să ne mântuiască din durere şi moarte, nu să ne răscumpere o greşeală pentru care am plătit prea scump.” I don’t get it.Durerea si moartea nu veneau din acea greseala pana la urma? Unde e contrastul?
    Si 2.impodobirea bisericilor poate sa fie un subiect delicat.

    Going to get my beauty sleep 🙂

    1. Discuţia despre Vestul Sălbatic ce nu înţelege Răsăritul creştin este una delicată şi de multe ori tratată cu prea multă duritate, metodă care de multe ori răneşte sentimente şi aprinde flăcări inutile în dialogul creştin.
      Poate prea mult suficient… Ştiu că de multe ori consider că spun doar absolutul necesar pentru clarificarea unei idei. Şi de obicei nu am idei prea complicate… Poate din acest motiv nu îmi place să dau prea multe detalii, pentru că pur şi simplu ştiu că nu spun ceva neapărat nou, ci doar ceva nou descoperit de mine şi pe care vreau să-l împărtăşesc.
      Poate exprimarea e puţin forţată, dar vroiam să subliniez că principala misiune a lui Hristos nu este să satisfacă o onoare lezată, să ierte un păcat, ci să ne aducă la statutul de fraţi întru har. Desigur că nu putem deveni fii ai Tatălui decât prin asemănarea cu Hristos care este fără de păcat, dar scopul final e unirea cu Hristos şi, prin El, şederea de-a dreapta Tatălui, lucru uitat uneori şi în Răsăritul Ortodox, unde Hristos e împărţit cu zgârcenie de majoritatea clericilor.
      În ziua de azi în care se tergiversează foarte mult construirea unei catredale atât de necesare Capitalei, cred că trebuie subliniat rolul lăcaşului de cult în practica Bisericii. În trecut, tot ce era de preţ era rezervat cultului divin, urmând ca apoi conducătorii să-şi însuşească podoabele şi obiectele scumpe tocmai pentru a-şi atribui drepturile zeilor. Astăzi, omul tinde să ţină foarte mult la propria persoană, pe care nu ştie cum să o mai îmbrace şi să o împodobească, cu ce lucruri scumpe să se mai înconjoare, multe din ele de o utilitate fizică sau spirituală îndoielnică. Cu cât sufletul omului tinde să fie mai mic, cu atât tinde să deţină lucruri mai pompoase şi mai extravagante. Şi aşa cum spunea cineva mai mare, nu trebuie confundată smerenia cu micimea sufletească.

Comments are closed.