Dreptate vs. nedreptate

E în natura fiinţei noastre de a face un lucru drept. Nu putem face un lucru rău cu conştiinţa că este rău, fără cel puţin a-i da o conotaţie negativă. Nu putem face răul prin fire. De aceea considerăm că ceea ce facem e drept şi bun, asemănându-ne cu Cel ce a făcut toate bune foarte.

Păi nu ai făcut bine asta!

cade remarca aproapelui ca un baros în cap, împrăştiind apoi în jur sângele mâniei noastre. Şi de ce nu-i bun?! Păi tu nu vezi că nu-i bun, ci încă foarte bun?! etc. Şi vărsarea de sânge continuă, dacă mila lui Dumnezeu şi smerenia nu va despărţi apele mâniei noastre.

Clive Staples Lewis, cunoscut mai ales pentru Cronicile din Narnia, demonstrează existenţa lui Dumnezeu prin prezenţa războiului ca mijloc de a pune ordine, ordine percepută de toţi ca universală (tocmai pentru că izvorăşte din Dumnezeu), ordine însă mozaicată de pluritatea umană în bucăţi despărţite de plumbul voinţei personală.

Dacă un înţelept critică un novice, cel mai probabil că înţeleptul are dreptate şi tânărul ar învăţa mai multe dacă l-ar asculta şi nu l-ar ignora. Dacă un amator dispreţuieşte un profesionist, nu e decât o demonstraţie a vechiului dicton antic preluat de Boetius de la Solomon, Dacă tăceai, filosof rămâneai! Dacă un amator critică un amator, ar putea amândoi să urce la o învăţătură superioară amândurora prin punerea de minte de la minte. Căci unde sunt doi sau trei uniţi cu smerenie în Hristos, El nu-i va lăsa ci vor creşte şi nu vor cădea în groapa individualismului ca orbii.

Deci de ce ni se sfâşie sufletul când primim certare? Dacă sunt înţeleptul, e prilej de smerenie şi cercetare, oricum nu de ignorare. Dacă sunt amatorul, e oportunitate de corectare şi progres. Singurul care suferă şi moare prin certare e slava noastră şifonată.