Liberate şi Poruncă

Poate prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne o poartă prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gândire şi de acţiune.

Savatie Baştovoi

Dacă dorinţa e a trupului, raţiunea a sufletului, libertatea e ceea ce dă unitatea fiinţei umane. Libertatea fiind determinantul ontologic al fiinţei umane, ceea ce o poate dezbina prin alegerea între existenţă şi nimic, Dumnezeu dă o poruncă pentru ca omul să-şi poată manifesta liberatea în mod absolut, ca şi Dumnezeu, să poată alege între fiinţare sau dihotomizare şi neant. Dumnezeu, fiindu-şi singur izvor al vieţii, are posibilitatea de a nu fi. De aceea principala caracteristică a fiinţei divine este aceea de a fiinţa, toate celelalte atribute izvorând din aceasta. Aşadar omul trebuie să-şi manifeste libertatea tocmai pentru a se asemăna cu Dumnezeu. Omul nu se poate asemăna cu Dumnezeu fără această posibilitate de a renunţă la propria existenţă. Dacă nu putea să se întoarcă în inexistenţă datorită naturii lui create pentru existenţă, omul are posibilitatea să renunţe la viaţă, să-şi nege existenţă.

Dacă dorinţa era prin fire morală, raţiunea se îndrepta prin esenţă la cunoaşterea lui Dumnezeu, libertatea poate deturna aceste puteri ontologice omeneşti spre anormalitate şi nihilism. E piatra pe care nu o poate ridica Dumnezeu, e omul ca Dumnezeu.

Şi ştim cu toţii care a fost alegerea noastră! Şi încă mai este…

Restaurate prin Iisus Hristos, acţiunea şi gândirea revin pe făgaşul lor normal. Acum ne recunoaştem micimea şi folosim porunca în locul libertaţii ca manifestare deplină a ei.