Când îmi doream să nu mai fiu…

Cred că există pentru fiecare unele momente în care parcă ar vrea să nu mai fie… Fie că a făcut ceva ce stârnește o ploaie de regrete, fie că nu este pe măsura propriilor cerințe sau așteptări, fie că a dezamăgit singura persoană la care ține cu adevărat, fie că e prea slăbit sau bolnav ca să mai poată face un pas înainte… sau pur și simplu este unul dintre acele momente în care ești plictisit de moarte și parcă ai vrea să nu mai fii. Ideea este că există astfel de momente în care omul și-ar dori ne-ființarea.

Totul ar fi fost mai bine dacă nu aș fi…

Și totuși suntem! Existăm. A ieși forțat de propria voie din această viață nu este o soluție, pentru că pur și simplu nu rezolvă problema, schimbă doar mediul. Chiar dacă a fost un timp în care nu existam, nu există timp în care să nu mai existăm. Problema este în ființa noastră…

Existăm ca niște creaturi. Făcut, nu născut, petrecem în ramele unui trup, în granițele unei gândiri, în lupta sentimentelor. Și asta pentru cei mai liberi dintre noi, care chiar nu sunt stăpâniți de „mici” vicii sau impulsuri nestăpânite, care sunt foarte lucizi și totuși capabili de sentimente. Ce să mai spun de restul, majoritatea, cei care nici prea limpede nu gândesc și nici curat nu doresc. În cel mai fericit caz ar putea fi oarecum mulțumitor, dar nu împlinitor. Tot nu aș vrea să fiu…

Sau cel puțin nu aș vrea să mai fiu eu. Aș vrea să fiu altul: aș vrea să fiu perfect, să nu greșesc, să pot face totul, să pot mulțumi totul. Nu aș mai vrea să fiu neputincios, să cad și să sufăr, să obosesc și… s-adorm.

Dar asta nu pot avea atât timp cât sunt eu. Asta nu pot avea nici în trupul ăsta și nici cu sufletul ăsta. Și totuși încerc…

Aș vrea să fiu Tu! Tu singur ești cel care mă împlinește, Tu ești singurul care poate totul, Tu ești singurul care este totul. Nu vreau ceva, ci vreau totul. Nu doresc o parte, ci vreau întregul. Nu mă pot mulțumi altfel. Și nici nu înțeleg cum cineva ar vrea doar o parte, cum de cineva își dorește puțin. Eu vreau totul. Poate sunt egoist sau nebun. Dar nu pot concepe viața fără a avea totul, fără a fi totul.

Săracul, nu știe ce vrea!… ar putea spune careva.

Dar chiar asta vreau. Și nu vrea asta pentru vreun moft, în mod egoist sau din „simplitatea” minții. Ci pur și simplu nu se poate concepe viața fără a avea parte de ea. Iar viața nu se dă în parte.

Și asta se întâmplă la Crăciun: Dumnezeu întreg, viața se „coboară” pe pământ. Totul se dăruiește omului, totul se înveșmântează în carne și sânge. Așa cum spune și colindul cult al lui Vasile Voiculescu: „În coliba întunecoasă?/ Din carne și os lucrată / A intrat Hristos deodată”. Ceea ce e totul și de necuprins se face copil. Deci acum există un precedent: totul se dăruiește omului, totul se face om. Dar Hristos nu e doar unicat, ci și începutul mântuirii pentru toți. Ceea ce Adam a încercat în mod egoist să facă, realizează Hristos în comuniune. Păcatul lui Adam nu a fost că vroia să devină dumnezeu, pentru că Dumnezeu pentru asta la creat, ci pentru că vroia să devină dumnezeu fără Dumnezeu. Dar asta corectează Hristos: El este Dumnezeu în Dumnezeu și cu Dumnezeu. Iar ceea ce este El prin fire, devine creștinul prin participare. Și asta e împărtășirea: chemarea lui Hristos înlăuntrul nostru pentru schimbarea și transfigurarea noastră. Limitat și neputincios, omul se hrănește cu Nelimitatul și Puterea însăși. Slab și schimbător, omul Îl primește pe cel veșnic fiitor. Cel creat din nimic primește Totul pentru a deveni totul. Și asta se întâmplă doar prin participare, prin comuniune!