Iluzia doctorului Parnassus

The Imaginarium of Doctor Parnassus este un film care cucerește. Așa cum spune și regizorul Terry Gilliam, acest film îți permite o interpretare proprie, îți permite o manifestare a propriei imaginații. Nu degeaba sunt unii care au spus că Dr. Parnassus este însuși Terry Gilliam, cel care te ajută să îți dezvolți propria lume interioară.

Poate pentru unii, The Imaginarium of Doctor Parnassus este un film prea neînțeles. Chiar regizorul spunea că nici el nu prea înțelege totul din el, dar că așa trebuia să fie. El nu are o explicație pentru tot ceea ce există în film, asta poate și pentru că actorul principal, Heath Ledger a murit în timpul filmărilor, iar scenariul s-a modificat pe parcursul întregului proces de creare a filmului. Ceea ce poate fi urmărit nu este ceea ce s-a plănuit, ci ceea ce a ieșit.

Ideea principală a acestui film este aceea că fiecare trebuie să ia decizii. Peste tot sunt decizii de făcut. Ceea ce la început este un joc, poate avea un sfârșit tragic. Deciziile sunt uneori neinspirate, unori sunt ajutate pentru a fi decizii bune, sau pur și simplu sunt luate de oameni imaturi, incapabili să decidă pentru sine.

Se termină cu un final fericit?

Îmi pare rău, nu pot garanta asta.

Sub aparenta împlinire a visului de fetiță al Valentinei, filmul pare să aibă un final fericit. În schimb, singurul câștigător nu este de fapt decât Mr. Nick, întruchiparea diavolului. Inițial, Dr. Parnassus pare să fie întruchiparea lui Dumnezeu, cel care ar oferi bucurie lumii, în contrast cu Mr. Nick, cel care doar satisface poftele oamenilor pentru ca apoi să îi distrugă. De fapt, Parnassus nu este decât un om care a făcut un pact cu diavolul pentru câștigarea nemuririi și, pentru a nu-și pierde iubita fiică ce se „coace” sub ochii lui, aflând căile intime ale maturizării trupești și gustând din fructul plăcerii, este capabil să îl înșele și să-l omoare pe Tony, singura persoană din film care, deși încărcat de propriile păcate (cum de fapt toți erau), vrea totuși și încearcă pocăința. În acest moment, Parnassus nu se transformă decât în Mr. Nick, cel care îi trișează mereu pe oameni pentru ca în final să îi distrugă.

Deși promite o experiență extrasenzorială și extrafirească, filmul nu se mulțumește decât ca în final, pe toți să îi asimileze în societatea consumeristă contemporană, unde toți renunță la idealurile minunate pentru a se complace în activități care se perimează, care nu oferă nici nemurirea și nici fericirea.

Creștinismul – mai degrabă medicină decât religie

Dacă iudaismul și succesorul său, creștinismul, ar fi apărut pentru prima oară în secolul al XX-lea, ar fi fost mai mult ca sigur caracterizate drept științe medicale legate de psihiatrie, și nicidecum drept religii, bucurându-se de o strălucită influență în societatea contemporană, datorită extraordinarelor succese repurtate în domeniul vindecării bolilor personalității umane, care altcum nu ar fi fost decât parțial funcțională.

Pr. Ioannis Romanidis

Publicitate pentru Hristos

Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura. – Filipeni 1,15,18

Cam greu de înțeles aceste cuvinte ale Apostolului Pavel: pe el nu prea îl interesează cine îl veștește pe Hristos! Dacă însuși Hristos nu i-a lăsat pe demoni să îi vestească dumnezeirea (Mc. 1,24-25), cum de marele apostol le permite tuturor păgânilor să vorbească despre Hristos. Diavolul a spus un adevăr și era certat de Hristos, iar apostolul permite celor care îi sunt împotrivă să vorbească despre Hristos. Iar aceștia nu numai că nu prea cunoșteau sau înțelegeau care e treaba cu Hristos și învățătura lui, dar nici nu prea aveau motive să spune adevărul. Și totuși Pavel se bucură… și încă mereu se bucură…

Desigur, se poate preciza că prin „propovăduirea” pe care o făceau necredincioșii și pe care Apostolul o putea contracare se putea preciza mai bine credința, se putea releva adevărata credință în Hristos. Totul se putea clarifica! Minusul ar fi că totuși nu toți vor fi avut posibilitatea să audă explicarea lui Pavel și, poate mai important, nu toți o vor înțelege. Nu că marele Pavel nu ar avea capacitatea să expună simplu lucruri mărețe, dar nu toți vor avea răbdarea sau bunăvoința. Și mai ales că unele lucruri trebuie și simțite sau educate. Este cam greu de acceptat că Sfântul Apostol Pavel nu știa aceste lucruri, și totuși se bucură…

Desigur, poate că aceste rânduri nu ar avea nicio valoare, pentru că s-au întâmplat acum 2000 de ani. Aceste lucruri îl privesc doar pe Apostol, ca cel ce vroia să-L facă cunoscut pe Hristos într-o lume în care nu mai fusese niciodată auzit acest nume.

Astăzi aproape că toată lumea (cel puțin cea care se consideră civilizată) a auzit într-o oarecare măsură de Hristos și Biserică… sau mai bine spus biserici. Desigur că fiecare creștin are o înțelegere mai mult sau mai puțin particulară despre Hristos, alimentată de multitudinea de informații primite de la diferite anvoane, de la oameni în sutană sau care poartă costume cu cravată, sau de pe canapelele diferitelor talk-showuri din studiourile zero, 1, 2, 3… sau ale irealității. De la biserica cea una, cel puțin în sensul unei înțelegi unitare a lui Hristos și a activității lui, s-a ajuns la devizări exterioare, la multitudinea „biserilor” din ziua de azi și, mai mult, la înțelegerea particulară, personală și mai ales „infailibilă” a fiecărei persoane în parte cu privire la Dumnezeu, Hristos, Biserică. Când ai puțin habar, aproape că îți vine să îți pui mâinile în cap despre ceea ce se spune despre „adevărata” intenția lui Hristos, ce i pune în cârcă, despre cine a fost cu adevărat El, despre adevăratul rol al credinței, etc… etc. Oare ce ar fi făcut marele Apostol?! Încă se mai bucură?!

Una dintre calitățile extraordinale ale Bibliei în general este că ea nu se perimează. Și mai ales că aici apostolul întărește, parcă în mod intenționat:  Şi mereu mă voi bucura. S-ar putea totuși că din cauză că nu a trăit timpurile noastre să nu prea știe ce vorbește. În același timp s-ar putea ca totuși să simtă (cel puțin în duh), adică să (pre)vadă ceea ce trăim azi. Și poate că totuși nu intenționat încă se bucură.

Desigur că nimeni nu se bucură de neadevăr. Și poate că toți ar trebui să fim ca Pavel (așa cum ar vrea și el) măcar în înțelegerea și trăirea lui Hristos, în adevărul pe care el l-a trăit.

Marele avantaj de azi este că se vorbește despre Hristos. Sunt oameni care trăiesc într-o apatie totală, care nici măcar o întrebare nu își mai pun. Deci dacă sunt oameni care îi mai trezesc puțin, care îi fac puțin să se pună pe gânduri, este un avantaj. Atunci poate interveni un „Pavel” care să-l lămurească, care să aducă lumină și pace. Desigur, problema pentru unii ar fi: cum să ne alăturăm celor care vorbesc altfel despre Hristos, celor care nu ne respectă „dogmele”, cei care fac altceva decât noi?

Poate că ar trebui observat că cei mai mulți nu au o înțelegere definitivă sau cât de cât clară și cuprinzătoare a lui Hristos. Majoritatea cred ce au văzut la televizor, ce le-a mai spus experiența colegilor libertiniști sau literatura „de specialitate”. Ei nu s-au întâlnit cu un om care chiar Îl cunoaște pe Hristos. De aceea, unui astfel de om nu ar trebui să i se ofere dogme, reguli sau interdicții. De fapt acestea au puțin de-a face cu Hristos. Un astfel de om ar trebui să primească o inimă caldă și o gândire limpede care să-i permită descoperirea singură și sigură a lui Hristos. Un set de dogme, fie ele „ortodoxe”, sau un set de reguli, fie ele „moraliste”, nu-l vor putea cuprinde niciodată pe Hristos. Singurul care îl poate curpinde cu adevărat pe Hristos e omul, și de aceea doar el poate să facă cunoscut celuilalt pe Hristos (așa cum este El) prin el însuși.

În rest, nu e decât TvPrahova sau lupul moralist…

Când binele se ascunde

De fiecare dată când simţirea harului (sau a binelui în general) este retrasă, pricina este mândria; nu întotdeauna mândria care este, ci mândria care ar putea fi, dacă această simţire a harului n-ar fi fost retrasă. Aşa se întâmplă că deseori unii tineri nepricepuţi gândesc că Dumnezeu este duşmanul lor; când de fapt le este prieten în toate.

Norul Necunoaşterii