Unde este fericirea?

Cel ce se încrede în Domnul este fericit. – Pildele lui Solomon 16,20

Deşi căută fericirea, observăm că de multe ori omul trăieşte în durere şi întristare. Primeşte ceea ce doreşte, dar nu este fericit. Ignoră ceea ce îi trebuie pentru a avea ceea ce îi place. Petrece timp preţios în activităţi nefolositoare pentru a limita sau chiar ignora adevărata cugetare sau petrecere.

Nimeni nu vrea să trăiască în întuneric sau neştiinţă; fiecare doreşte ceea ce e bine şi frumos. Şi deşi face mai mult sau mai puţin acestea, omul nu găseşte pacea, calmul sufletesc continuă să îl ocolească. Şi omul ajunge la o vârstă la care nu doar că lipseşte forţa fizică pentru a-şi împlini dorirea, dar mai ales puterea voinţei de a fi.

Credinciosul trăieşte cu numele de creştin, dar nu întâlneşte pacea pe care crede că ar trebui să o aibă. Aceasta nu se întâmplă din cauza lui Dumnezeu sau pentru că Biserica învaţă greşit. Părintele Simeon Kraiopoulos spune că „nu eşti nefericit pentru că eşti creştin, eşti nefericit pentru că nu eşti autentic. Starea ta de creştin neautentic îţi este povară.” Lipseşte credinţa în Dumnezeu, nu neapărat la nivel teoretic, dar mai ales ca încredere reală în prezenţa Lui activă în viaţa fiecăruia.

Creştinul nu află liniştea nu pentru că nu înţelege ceea ce se întâmplă, ci pentru că nu are încredere. Multe lucruri rele se pot întâmpla. Nu există rău imaginabil sau nu, care să nu se poată întâmpla oricui. Dar asta nu înseamnă că el se va şi întâmpla. Încrederea că Dumnezeu ne vrea binele poate fi încercată sau chiar zdruncinată de anumite încercări. Dar asta doar pentru a se descoperi şi mai mult binele. Lăsarea în voia lui Dumnezeu, ca încredere activă în binele pe care El îl doreşte omului are puterea de a linişti sufletul, de a-l calma, îndemnând în acelaşi timp trupul la lucrul rânduit. Cu sufletul nădăjduieşti şi cu trupul lucrezi pentru a putea să fii fericit în Domnul.

Boboteaza curăţeşte lumea

Ioan îl botează pe Iisus cu botezul pocăinţei. Pocăinţa este mijlocul de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Este uşor să faci metanii, să faci acatiste, să posteşti. Orice lucru exterior îl face omul cu destulă uşurinţă pentru a se simţi împăcat cu Dumnezeu. Dar când vine vorba de pocăinţă, de adevărata schimbare a modului de a fi, de trăi şi de a gândi, omul nu mai este aşa de sârguincios. Pocăinţa adevărată este unul dintre cele mai grele lucruri de împlinit. Tocmai de aceea şi Ioan Botezătorul şi Iisus îşi încep propovăduirea prin chemarea la pocăinţă. Prin botezul său, Mântuitorul săvârşeşte un act dublu de smerenie. Pe de o parte, El acceptă botezul pocăinţei, deşi nu avea nevoie de pocăinţă, El fiind fără de păcat. Pe de altă parte, Mântuitorul acceptă să fie afundat în apă de o slugă, fie ea cea mai vrednică. Mai mult, prin actul Lui, Iisus cinsteşte pe toţi drepţii Vechiului Testament care au pregătit calea şi care L-au descoperit puţin câte puţin pe Cel care va mântui lumea.

Prin Botezul Lui, Mântuitorul curăţă materia de urmările păcatului. Semnificativ este faptul că la acest eveniment ia parte întreaga Treime. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh participă la reînnoirea materiei. Astfel, Boboteaza este sărbătoarea care prezintă unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi din istoria mântuirii. Dacă la Crăciun Dumnezeu-Fiul se coboară şi ia trup, devenind om întreg ca şi noi, la Bobotează, acest Om-Dumnezeu se coboară în adâncul apei, este afundat cu totul în materie pentru ca să o sfinţească. Coborându-se în adâncul Iordanului, Mântuitorul sfinţeşte întreaga materie. Prin acest element chimic misterios, dar omniprezent care este sfinţit acum, întreaga materie este repusă în comuniune cu Dumnezeu.

O astfel de sărbătoare importantă, cu un conţinut atât de bogat de înţelesuri uneori nu prea uşor de descifrat, nu a fost evitată de obiceiuri mai puţin creştine. De aceea, nu este de mirare că s-a încercat grefarea unor obiceiuri care nu prea au legătură cu creştinismul. Unul dintre acestea este interzicerea de spălare în ajunul Bobotezei sau până la odovania acestui praznic. Fie că se referă la rufe sau la igiena corporală, această lipsă a folosirii apei pentru spălat porneşte dintr-o evlavie greşit înţeleasă. Deşi apele se sfinţesc cu prilejul Bobotezei, în acest moment având loc sfinţirea Aghiezmei Mari, nici un fel de canon al Bisericii nu prevede rânduieli de „nespălare”. Din contră, pregătirea pentru sărbătoare presupune o primenire atât sufletească, dar şi trupească. Nu se poate concepe ca un bun creştin să meargă nespălat sau neîngrijit la Biserică. Chiar şi în mănăstiri, acolo unde călugării se îngrijesc mai mult de suflet, îngrijirea şi primenirea trupească ocupă un loc important, mai ales când se implică mergerea la Biserică. Într-adevăr, există exemple de sfinţi care prin dedarea lor cu totul rugăciunii sau prin chemarea specială pe care o aveau nu se îngrijeau de loc de trup. Trebuie însă avut în vedere că acestea sunt cazuri excepţionale, ele aplicându-se mai mult pustnicilor, persoanelor izolate de restul comunităţii sau nebunilor pentru Hristos. În rest, creştinul care trăieşte în comunitate, fie ea monastică sau laică, este dator să se îngrijească de curăţenia lui trupească ca o marcă a curăţiei sufleteşti pe care, deşi poate că nu o are, totuşi o doreşte.

Armonia, frumuseţea şi puritatea sufletească trebuie să îşi regăsească exprimarea în înfăţişarea trupească pe care, până la urmă, oricine o poate vedea.

Rolul profesorului în dezvoltarea morală a adolescentului

Deontologia relaţiei dintre omul de la catedră şi elev

Din ce în ce mai des, în atenţia publicului larg sunt trimise ştiri despre comportamente mai puţin morale ale unor profesori faţă de elevi, ale unor elevi care folosesc şcoala ca loc al satisfacerii curiozităţilor sexuale, ale unor educatoare care îşi postează pe profilul oficial de Facebook fotografii în posturi senzuale şi aşa mai departe. Astfel de ştiri umplu pagini de ziare sau minute bune în emisiunile audiovizuale. Excepţii senzaţionale sau stare de fapt, ele nu pot să nu ridice un semn de întrebare cu privire la universul moral al tinerei generaţii.

Profesori tineri şi capabili ajung la catedră cu dorinţa nu doar de a avea un raport unidirecţional cu elevii, sub aspectul comunicării didactice. Profesorii nu doresc doar să transmită anumite informaţii, ei nu se preocupă doar de receptarea de către elevi a informaţiilor transmise, ci şi de dimensiunea afectivă şi spirituală a vieţii elevilor, de dezvoltarea psiho-emoţională a copilului.

Alături de familie, şcoala este principalul izvor de cultură şi factor de civilizaţie în care se desăvârşeşte formarea omului ca persoană capabilă de relaţii şi responsabilităţi sociale. Prin pregătirea sa teoretică asociată cu calităţile personale, profesorul realizează un contact pozitiv cu elevii în vederea realizării procesului instructiv-educativ. Paralel sau în strânsă legătură cu relaţia formală profesor-elev, pot apărea relaţii spontane informale care pot favoriza demersurile educaţionale sau, dimpotrivă, pot degenera în relaţii sau simpatii amoroase, străine de un climat propice dezvoltării morale a persoanei. Constantin Popa (26 ani), profesor la Liceul Teoretic “Spiru Haret” din Moineşti, este de părere că “atât timp cât fiecare îşi cunoaşte obligaţiile şi le îndeplineşte cu seriozitate şi dăruire, nu ar trebui să existe probleme de acest gen. În momentul în care acestea apar, profesorul trebuie să găsească metoda cea mai eficientă de a remedia această stare, dar fără a face compromisuri, uitând de statutul pe care îl are. În timpul orelor de curs, atât profesorul, cât şi elevul trebuie să păstreze o atitudine conformă cu acest statut. Lucrul acesta se aplică mai ales dacă sunt apropiaţi ca vârstă, pentru a se evita situaţiile apărute în ultima perioadă în mass-media”.

Cu privire la acelaşi aspect al relaţiei dintre profesor şi elev, psihologul Angela-Maria Arseni ne-a declarat: “Elevii se formează şi se dezvoltă în cadrul unor instituţii de învăţământ, care au menirea de a le oferi mediul cel mai potrivit pentru ca viitorii adulţi să fie nişte personalităţi capabile din punct de vedere intelectual, emoţional şi moral. Însă, tot mai des, asistăm la situaţia în care relaţia profesor-elev devine cu totul disfuncţională. Astfel, profesorul care ar fi trebuit să-şi motiveze elevii, menţinând o ambianţă plăcută la ore şi o relaţie de cooperare cu aceştia, trece de barierele legale, morale şi ale bunului-simţ şi profită de naivitatea şi de autoritatea pe care o exercită asupra tinerilor elevi, recurge la manipulare afectivă şi la seducţie şi se angajează în relaţii intime cu elevi ajunşi la vârsta adolescenţei. Acest aspect nu face decât să răstoarne întregul sistem de valori, aflat în formare, al adolescenţilor şi să îngreuneze o etapă importantă din dezvoltarea viitorului adult, etapă care este oricum solicitantă datorită schimbărilor profunde atât la nivel fizic, cât şi psiho-emoţional.”

Profesorul este un mentor

Perioada adolescenţei este una dintre cele mai dificile în viaţa unui om. Părintele Simeon Kraiopoulos spune, în cartea sa despre adolescenţă, tineri şi căsătorie, că “perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului”. Dezvoltarea accentuată pe care o cunoaşte organismul alături de nevoia de emancipare de sub tutela oricărei autorităţi, fie ea parentală sau instituţională, este una din caracteristicile acestei perioade. Adolescentul se trezeşte manifestând atitudini contradictorii, putând fi uşor influenţabil de persoanele cu care intră în contact în mod repetat.

Deşi poate avea un bun început în dezvoltarea lui intelectuală, adolescentul prezintă de multe ori dezechilibre emoţionale care îşi caută rezolvarea. În căutarea sensului şi din nevoia acută de iubire şi afecţiune, de acceptare şi recunoaştere, adolescentul poate manifesta comportamente nocive care, deşi promit împlinirea acestor nevoi, nu conduc decât la dezechilibre din ce în ce mai mari. În aceste condiţii, un comportament inadecvat promovat de un educator poate influenţa în mod negativ şi destul de uşor viaţa acestor, încă, “copii”. “Acest gen de relaţie între profesor şi elev reprezintă o formă de abuz din partea profesorului asupra psihicului elevului adolescent, abuz care afectează comportamentul său intim, social şi şcolar. De asemenea, percepţia adolescentului angajat într-o astfel de relaţie va fi deformată, ajungând să aibă probleme de relaţionare, pierzându-şi încrederea în cei din jur şi având o stimă de sine scăzută. Adolescentul devine confuz în relaţiile cu familia şi cu prietenii, manifestând o incapacitate de adaptare la situaţiile problematice cu care se confruntă. Astfel, odată cu trecerea timpului, abuzul emoţional şi sexual la care a fost supus va duce la o stagnare din punct de vedere emoţional a viitorului adult, dezvoltând sentimente de dependenţă şi imaturitate afectivă în relaţiile cu ceilalţi”, a mai declarat psihologul.

În aceste condiţii, responsabilitatea morală a profesorului este una incalculabilă. Mai mult, efectele pozitive sau negative ale comportamentului moral al profesorului acţionează mult timp după ce influenţa propriu-zisă şi-a încetat acţiunea. Astfel, dascălul ar trebui să fie deschis în comportament, echilibrat în atitudinea lui morală, evitând extremele unui rigorism impersonal sau ale unei laxităţi morale compromiţătoare. “Prietenia dintre profesor şi elev poate avea atât consecinţe pozitive, cât şi negative. O apropiere a profesorului spre elevi duce de obicei la o mai bună comunicare care este benefică în desfăşurarea procesului de învăţământ. Elevii întotdeauna vor aprecia profesorul care se aproprie de ei, care ştie să îi motiveze prin încurajări, care apreciază şi răsplăteşte pe fiecare pentru munca sa şi care mereu întreabă care sunt problemele cu care se confruntă ei, încercând să găsească o soluţie pentru a elimina orice obstacol din calea lor”, ne-a mai precizat tânărul profesor de liceu.

Adolescenţă şi dragoste responsabilă

Adolescenţilor li se inoculează ideea că viaţa “adevărată”, plăcerea se termină la atingerea maturităţii, că acum trebuie trăită adevărata experienţă sexuală, că trupul trebuie folosit pentru a potenţa plăcerea. Vorbind despre dragoste, libertate şi sex responsabil, IPS Mitropolit Andrei Andreicuţ al Clujului, în cartea dedicată acestui subiect, spune că “Dumnezeu nu ne-a impus restricţii cinice, împiedicându-ne să fim fericiţi, ci ne avertizează că anumite comportamente sunt dăunătoare atât nouă, cât şi prietenilor… Ştiu că sunt foarte mulţi cei ce te sfătuiesc altfel. Prietenii îţi povestesc aventurile lor păcătoase pe care tu eşti ispitit să le urmezi. Pe micile ecrane, la ore târzii, partidele de sex sunt de o variabilitate inepuizabilă. Internetul te ajută să iei contact cu toate mizeriile din lume. Toţi şi toate îţi vor spune că un tânăr frumos şi sănătos ca tine e nefiresc să nu aibă relaţii sexuale. Vor râde de tine când le vei vorbi de castitate. A discuta cu ei despre o prietenie curată este un lucru fără sens. Ştiu că lupta pentru a te păstra curat este grea. Dar ce lucru important se obţine fără efort? Merită o căsnicie fericită, cu copii sănătoşi, să faci acest efort. În lupta cu tentaţiile nu vei izbuti de unul singur. Te va ajuta însă Dumnezeu. Tu trebuie să te rogi, să ai un duhovnic care să te spovedească şi să te călăuzească, să participi la slujbele Bisericii, să faci lectură religioasă şi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine. Prin Sfintele Taine, Dumnezeu îţi împărtăşeşte Harul Său.”