Persoana nu se epuizează în viața sa biologică

O falsă cale de apărare a demnității umane

Știrea că o femeie olandeză de 64 de ani a fost eutanasiată în ciuda faptului că nu își mai putea exprima dorinţa de a muri a făcut înconjurul lumii. Discuțiile cu privire la eutanasie nu sunt noi și nici terminate, însă acest eveniment ar putea reprezenta un precedent privind ridicarea vieții celor care sunt declarați incapabili să-și mai manifeste această dorință sau nu.

Potrivit mailonline.co.uk, femeia respectivă suferea de demenţă senilă severă și a fost eutanasiată în Olanda, chiar dacă ea nu a mai putut să-şi exprime dorinţa de a muri. Ea fusese o susținătoare a eutanasiei, făcând o declaraţie scrisă încă din timpul când se simțea bine, declarație în care menționa cum vroia să moară.

Eutanasia este legală în Ţările de Jos, cu condiţia ca medicul să consideră că pacientul face o alegere informată şi suferă de dureri insuportabile. Constance de Vries, doctorul care dă o a doua părere în astfel de situații, a declarat că acest caz are implicaţii serioase pentru legea eutanasiei din Olanda, deoarece înseamnă că pacienții care nu mai sunt în măsură să-și exprime dorinţele lor pot fi totuși ajutați să moară.

Includerea pacienților care suferă de Alzheimer lărgește mult numărul de persoane care ar putea fi eutanasiate. Avocaţii eutanasiei promovează ideea că eutanasierea persoanelor care suferă de demență este o modalitate potrivită de a evita suferinţa şi mai ales costurile îngrijirilor medicale.

Conferințe publice încurajează persoanele în vârstă să se informeze cu privire la „dreptul” lor de a muri, chiar dacă acestea sunt în stare bună de sănătate, dar trăiesc cu frica de ceea ce s-ar putea întâmpla în cazul în care sunt diagnosticate în viitor cu demenţă. Phyllis Bowman, membru al asociației britanice „Dreptul la viaţă”, a declarat că „prin faptul că oamenii optează pentru a muri atât de devreme sugerează existența unei anumite presiuni exercitate asupra lor”.

Lărgirea criteriilor sinuciderii asistate

Într-o țară în care legea eutanasiei este deja foarte permisivă, Asociația Medicală Olandeză (KNMG) consideră că o suferință insuportabilă prelungită să nu fie singurul criteriu pentru a solicita eutanasierea. Înainte, pentru a se califica pentru eutanasiere, pacienţii trebuiau să convingă doi doctori că fac această alegere din cauza unei suferinţei insuportabile în deplinătatea facultăților mintale.

Însă cultura morţii este vorace și odată ce începe să se hrănească, nu este niciodată potolită. În deja foarte liberalul sistemul de eutanasiere olandez, după aproape un an de discuţii, KNMG a publicat un document care spune că o combinaţie de factori sociali, de boli și afecțiuni care nu sunt terminale pot fi calificate, de asemenea, ca o suferinţă prelungită și de nesuportat, întrând sub incidența legii eutanasiei. Conform Radio Netherlands Worldwide, o persoană poate fi eutanasiată pe motive de „vulnerabilitate” și „singurătate”. Declinul social sau financiar, probleme psihologice sau „oboseala” ar trebui considerate ca motive de eutanasiere. Dr. Nieuwenhuijzen Kruseman, președintele KNMG, spune că „nu trebuie să fie întotdeauna o boala fizică, ci chiar debutul unei demențe sau probleme psihologice cronice este o suferință insuportabilă şi de durată. Aceasta nu trebuie să fie neapărat o boală in stadiu terminal.” În momentul de faţă, în Olanda există aproximativ un milion de oameni în vârstă care s-ar încadra în aceste criterii, adică 1 din 16 persoane.

Dorința de a trăi înlocuită de cultura morții

Din 2002, de când eutanasia a fost legalizată, medicii olandezi au pornit de la eutanasierea bolnavilor în stadiu terminal care cereau acest lucru, la bolnavii cronici care cer aceasta, la persoanelor cu handicap sau cu afecțiuni psihiatrice, acum extinzându-se la vârstnicii marginalizați sau vulnerabili. Criteriile care permit eutanasierea se dovedesc din ce în ce mai cuprinzătoare. Chiar și atunci când o persoană nu se încadrează din punct de vedere legal pentru solicitarea eutanasierii, KNMG spune că este absolut normal ca doctorii să ofere pacienților lor informaţii despre cum se poate sinucide sau „auto-eutanasiere”. Toate acestea se adaugă „Protocolului de la Groningen” care susține eutanasierea copiilor cu anumite anomalii congenitale. Ceea ce era considerat „genocid” sub auspicii naziste, acum este cunoscut ca „a muri cu demnitate”.

În cartea sa „Cultura morții”, Wesley J. Smith consideră că medicina contemporană „se schimbă de la un sistem bazat pe sanctitatea vieţii umane, într-un model utilitar în care cei cu probleme medicale iremediabile sunt văzuți ca având o „datorie” să moară”. Astfel, unii „bioeticieni” susțin retragerea suportului medical în cazurile considerate „inutile”, ignorând Jurământului lui Hipocrate după care s-a ghidat medicina de-a lungul timpului și care garantează dreptul la viață: „nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu avortiv”.

Viața este „Da” pentru veșnicie

În România, Colegiul Medicilor prevede în „Codul de deontologie medicală” următoarele: „Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri ori autovătămări prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens.” Rezumând aceste prevederi, prof. dr. Vasile Astărăstoae, președinte al Colegiului Medicilor din Romania și membru în Comitetul Director de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei (Strasbourg), spune că „mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide”.

Biserica Ortodoxă a promovat dintotdeauna dreptul la viața ca dar al lui Dumnezeu. În documentul elaborat de comisia de bioetică a Sfântului Sinod și aprobat de acesta se spune că „fiind creată de Dumnezeu, viața umană este intrinsec bună și merită ca totdeauna să fie respectată și apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficiențe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute.  Ca ființe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu intrăm în și ieșim din istorie.”

Omul este conștient de începutul vieții sale și deși știe că ea are un sfârșit, el nu îl poate concepe. Cum este să nu mai fii?! Omul are doar dreptul la viață, nu și la moarte la inexistență. El este făcut pentru viață, și încă viață veșnică. Ceea ce creează Dumnezeu este un „Da!” pentru totdeauna (cf. II Cor. 1,19). Prin moarte omul nu se desființează, ci își continuă în alt plan existență. „Persoana nu se epuizează în viața sa biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiția sa pământească, iar viața în sensul biologic al cuvântului, este condiția fundamentală în vederea pregătirii persoanei umane pentru Împărăția lui Dumnezeu.” Dorința omului de a muri se prelungește în veșnicie ca o neînțelegere ce macină și sfâșie omul care nu știe sau nu înțelege viața.

Calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea ei

Pr. Prof. Gheorghe Popa, prorector al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și membru în comisia de bioetică a Sfântului Sinod, spune că niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată de către Biserică: „viaţa este valoarea supremă a omului pe pământ și trebuie să o ducem până la capăt indiferent de momentele dificile și suferințele prin care noi trecem. Oamenii trebuie să își asume cu încredere și speranță în Dumnezeu toate momentele dificile și să nu ajungă la o decizie de a interveni brutal ca viața lor să se termine agresiv, fără o raportare a ei la binecuvântarea și iubirea lui Dumnezeu. Viața și calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea vieții.”

Părintele profesor ne-a mai precizat: „din perspectivă teologică, niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată pentru că viață este un dar al lui Dumnezeu pentru că dacă viața este dar al lui Dumnezeu, atunci nu putem să ne-o luăm nici noi, nici altcineva sau la cererea noastră altcineva să se intervină pentru ca viața noastră să se încheie într-un mod agresiv și lipsit de încrederea și speranța în Dumnezeu.

Deciziile care se iau fie deciziile juridice, fie în comisiile de bioetică au ca punct de plecare o anumită viziune și o anumită antropologie, deci modul în care noi înțelegem și definim omul, sau cu alte cuvinte modul în care ne înțelegem pe noi înșine și sensul vieții noastre influențează uneori și deciziile noastre. Ca atare, deciziile care se iau în cadrul comisiilor de bioetică sau chiar deciziile care se iau la nivelul unor legislații, chiar dacă ele sunt legislații europene, în ele se reflectă de fapt o viziune secularizată prin care viața și calitatea vieții este pusă înaintea sacralitățiii vieții sau este separată de sacralitatea vieții. Datorită acestei perspective se ajunge la decizii care nu sunt în armonie cu viziunea Bisericii și în același timp cu teologia creștină.”

În legătură cu demnitatea în fața morții care este folosită ca argument în favoarea eutanasiei, pr. prof. spune: „demnitatea omului este dată de faptul că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu, el este icoana lui Dumnezeu în lume și atunci demnitatea nu este o însușire pe care o dobândim în timp, ci demnitatea este un atribut ontologic al fiecărei persoane umane. Demnitatea ține de faptul că noi prezentăm în lume într-un fel binecuvântarea lui Dumnezeu și suntem icoane ale lui Dumnezeu așa cum spune Sfânta Scriptura. Noi trebuie să participăm prin viața noastră la viața dumnezeiască, la viața în comuniune cu Dumnezeu și prin Dumnezeu de fapt cu întreaga creație. Omul este o fiinţă vie menită să trăiască în comunitatea altor fiinţe vii, cu care împreună se bucură de viaţă ca valoare personală şi ca valoare comunitar-sobornicească. Viaţa omului ţine de Dumnezeu şi nu se poate explica decât în comuniunea omului cu Dumnezeu, Care are puterea să o dea, dar şi să o ia. Și atunci lucrurile se schimbă când alegem această cale de apărare și cultivare a demnității noastre umane.”

a fi sau a avea ?

Bogatul acesta (Lc. 18,18-27) este mai preocupat de ceea ce are decât de ceea ce poate fi sau deveni. Pentru el verbul ‘a avea’ era mai preţios şi atractiv decât verbul ‘a fi’.

PF Daniel

Hristos Se naște în cel care mijlocește pentru aproapele său

Iuda însă a zis către Israel, tatăl său: „Trimite băiatul (pe Veniamin) cu mine şi să ne sculăm să mergem, ca să trăim şi să nu murim nici noi, nici tu, nici copiii noştri. Răspund eu de el. Din mâna mea să-l ceri. De nu ţi-l voi aduce şi de nu ţi-l voi înfăţişa, să rămân vinovat faţă de tine în toate zilele vieţii mele.” – Facere 43,8-9

Dintre fii lui Iacov-Israel, poate că cei mai cunoscuți sunt Iosif și Veniamin, cei doi născuți de Rahela, soția îndrăgită. Iuda era însă fiul Liei, cea care „nu era iubită”, care ocupa locul secund în afecțiunea lui Iacob. Pentru Iuda însă, al patrulea copil al ei, Lia „Îl va lăuda pe Domnul!” (Fc. 29,35).

Iuda, nume care înseamnă „Lăudat fie Domnul!”, va juca un rol important în istoria mântuirii. El îl salvează pe fratele său Iosif de la moarte, venind cu ideea de a-l vinde unor ismaeliți. Ulterior, acest lucru se va dovedi providențial în anii de foamete grea care va amenința viața Israelului.

Momentul descris mai sus precede a doua călătorie a fiilor lui Iacov în Israel pentru cumpărarea de alimente. Simeon era deja ostatic în Egipt, astfel încât Iacov era reticent în a-l trimite și pe Veniamin, copilul bătrâneților sale, fiul său mult iubit (cf. Fc. 42,38). Iuda însă reușește să-și înduplece părintele. El reușește să-l ridice pe părintele său de la atașamentul egoist care aduce moarte tuturor, la iubirea adevărată care permite lăsarea și încrederea în voia lui Dumnezeu (cf. Fc. 43,13-14) spre viață și fericire.

Iuda se pune astfel gaj pentru fratele său. El mijlocește viața tuturor și atunci când Veniamin va fi amenințat cu rămânerea în Egipt, Iuda va ține o cuvântare în favoarea lui, una dintre cele mai frumoase pasaje ale Vechiului Testament (Fc. 44,18-34). Astfel, el reușește mijlocirea vieții întregului „popor” înaintea lui Iacov, dar și a lui Veniamin în fața lui Iosif, sensibilizându-l pe acesta până la lacrimi (Fc. 45,2).

Nu întâmplător Iuda este strămoșul Mântuitorului Hristos. Iacov îl binecuvântează pe Iuda ca cel din care se va naște Răscumpărătorul lumii (Fc. 49,10). Cel care a reușit să-l salveze pe Iosif de la moarte și s-a pus preț de răscumpărare pentru neamul său devine strămoșul lui Iisus Hristos, Cel care răscumpără tot neamul omenesc, punându-Se El Însuși preț de răscumpărare înaintea Tatălui.

Astfel, om care se pune preț pentru viața aproapelui său se face asemenea lui Iuda, care, prin fapta lui a putut da naștere lui Hristos. Doar prin mijlocirea pentru „fratele” său, prin salvarea aproapelui, creștinul va putea să-L nască pe Hristos, va putea să-L întrupeze pe Mântuitorul tuturor.

Postul este asumat în mod liber de creștin

Există numeroase mărturii în favoarea postului. Nu doar că Mântuitorul a postit, că apostolii și urmașii lor au postit, sau că majoritatea religiilor lume au anumite forme de post prevăzute în cadrul lor, dar postul periodic reprezintă un factor benefic pentru sănătate, lucru demonstrat și de studii științifice independente de vreo determinare religioasă.

Postul însă nu trebuie comparat cu moda contemporană pentru ținerea a tot felul de diete. Alimentele care se mănâncă sau nu în post sunt sortate nu doar pe baza unor principii calorice sau nutritive, ci și pentru semnificația lor spirituală. Spre deosebire de o simplă dietă, postul își prelungește foloasele în veșnicie. Rămânând la stadiul de regim alimentar bazat pe fructe și legume, postul nu poate garanta decât cel mult o sănătate mai bună și o viața îndelungată. Acompaniindu-se însă de o intensificare a vieții duhovnicești, postul devine vehicul de viață veșnică.

Biserica recomandă postul, însă modul în care el se face depinde foarte mult de fiecare persoană în parte. Cu ulei sau fără, cu vin sau nu, ajunare sau post negru, toate acestea și altele asemenea țin de puterea fiecăruia, de nevoile fiecăruia. Important însă este postul.

În lumina libertăți aduse de Hristos, postul pare a-și pierde sensul, astfel încât unii creștini nici nu țin cont de acest aspect esențial al vieții creștine. Însă libertatea adusă prin Hristos nu înseamnă lipsa regulilor, căci Însuși Hristos S-a supus multora, ci o înțelegere a lor și o transformare spre mântuire. Creștinul nu trebuie să postească pentru că așa îi cere Biserica, pentru sănătate sau pentru „a slăbi”. Creștinul nu trebuie să postească doar pentru că postul este o premisă elementară în dezvoltarea duhovnicească.

Postul reprezintă renunțarea la ceea ce ai pentru a trăi din ceea ce nu ai. El reprezintă unul dintre cele mai simple mijloace prin care omul își manifestă libertatea sa ontologică. Dacă faci ceva pentru că trebuie, îți lipsește libertatea. Chiar și prin faptul că mănânci, omul este dependent, nu se poate ridica la libertatea pe care i-o dorește Dumnezeu, la libertatea pe care El o are. Însă prin post, omul nu renunță la mâncare pentru a muri și a nu mai fi. Ci creștinul se recunoaște pe sine superior nevoilor sale de creatură, renunță la o parte din mâncare pentru a-și manifesta libertatea față de legile creații, dar în același timp continuă să mănânce pentru a-și manifesta dorința de viață față de Cel de la care provine viața. Astfel, postul creștin se delimitează de îmbuibarea bulimică spre umflarea trupului cu viață efemeră sau de înfometarea anorexică ca lipsire de viață spre moarte.

Postul nu este pentru cel care trebuie, ci pentru cel care vrea, este pentru cel care dorește să-și depășească condiția sa, cel care nu vrea să fie supus naturii sale, ci el să devină stăpânul ei. Postul reprezintă recunoașterea statutului de creatură și limitare care însă e menită pentru desăvârșire și îndumnezeire.

Dumnezeu nu are nevoie de cele ale omului

Zis-am Domnului: “Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuie”. – Psalm 15,2

Zeci de religii și sute sau chiar mii de confesiuni și grupări religioase susțin că dețin adevărul cu privire la Dumnezeu. În această mare de idei și concepții de multe ori furtunoasă este greu pentru o anumită persoană să-L găsească cu adevărat pe Dumnezeu și să-L înțeleagă. Cum Dumnezeu este „sensibil” și discret, El nu se impune. Mai întâi omul trebuie să-și dea seama puțin cu privire la El pentru ca apoi Dumnezeu să i se descopere și să fie înțeles mai bine. Așa cum întâi trebuie să recunoști o  persoană pentru a i te adresa și a intra în comuniune cu ea, aflând mai multe despre ea pe parcurs, tot la fel trebuie ca mai întâi să-L recunoști puțin pe Dumnezeu, să-ți faci o idee despre El, deosebindu-L de mulțimea iluziilor diferitelor zeități sau dumnezei care pot fi plăsmuiți de mintea umană, pentru ca mai apoi să poți intra în comuniune desăvârșită cu El.

 Se observă din versetul de mai sus că psalmistul L-a recunoscut pe Dumnezeu și L-a acceptat pentru faptul că Lui nu îi trebuie bunătățile omului. Cel mai probabil, Regele David nu din egoism a spus aceasta, el nevrând să se despartă de bogățiile sale, ci David Îl căuta cu adevărat pe Dumnezeu. El a știut că cel căruia îi lipsește ceva nu este Dumnezeu. Cel care are nevoie de ceva din partea omului nu poate fi Dumnezeu. Dumnezeul cel adevărat nu-i cere nimic omului. El nu-i cere să fie drept, El nu-i cere rugăciuni. El nu-i cere nici măcar frică sau laudă sau iubire. Dumnezeu nu are nevoie de nimic din toate acestea. El nu depinde de ceva. Dacă dumnezeul tău îți cere ceva, atunci mai gândește-te, poate că el nu este cu adevărat Dumnezeu.

Deși există anumite cerințe în Biserică, ele nu sunt pentru Dumnezeu. Creștinul nu merge la Biserică pentru că îi cere Dumnezeu aceasta. El nu îl ajută pe aproapele pentru că asta i-ar cere Hristos. El nu se roagă sau postește pentru că așa trebuie. Dacă este vreun creștin care simte așa ceva, el mai trebuie să crească. Acestea sunt cerințe pentru un copil, fie el duhovnicesc. În schimb, toate acestea și altele nu sunt decât manifestarea normală și naturală a celui care l-a descoperit pe Dumnezeu, a celui care a început să-L înțeleagă pe Dumnezeu, singurul care nu are nevoie de nimic. Creștinul face ceea ce face nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că el însuși are nevoie de ele; nu pentru că i le cere cineva, ci pentru că ele sunt o expresie naturală a propriei vieți.

Pe drumul dintre a trebui și a fi, cerința este doar pregătirea premergătoare devenirii.

Calea inimii omului

Dar poporul Meu nu mi-a auzit glasul și Israel n-a căutat la Mine. Și i-am lăsat să umble după calea inimii lor și au mers în căile lor. – Psalm 80,11-12

Un argument care se folosește uneori pentru demonstrarea inexistenței lui Dumnezeu este acela care privește problema răului. Dacă există rău în lume și Dumnezeu este Creatorul lumii, atunci Dumnezeu a creat și răul, deci Dumnezeu este fie rău, fie nu există. Astfel, în mod natural, omul, care se vrea bun deși face răul, nu Îl poate concepe pe Dumnezeu decât bun sau pur și simplu nu Îl poate concepe.

În ciuda faptului că există foarte multă durere în lume, necazuri și suferință, nici un om niciodată nu a simțit doar durere și suferință. De cele mai multe ori acestea sunt ciclice, repetându-se la intervale mai mult sau mai puțin regulate, precum anotimpurile anului. Dar așa cum anotimpurile nu sunt bune sau rele în sine, ci fiecare își poartă frumusețea specifică alături de anumite inconveniente, tot așa și binele sau durerea din jur are anumite avantaje, dar și inconveniente.

Israel, poporul lui Dumnezeu, nu a mai „căutat” la Dumnezeu atunci când a început să îi fie bine. Când erau în suferință în robia egipteană, evreii s-au întors și s-au rugat lui Dumnezeu pentru ca apoi, când au ieșit din robie, ei să-și întoarcă din nou fața de la El. Dumnezeu care le-a vrut și le-a dăruit binele este acum renegat, nerecunoscut, ignorat de Israel. Binele Se dăruiește pentru ca apoi omul să își întoarcă fața de la El. Dar în mod inevitabil și toate bunătățile resimțite de poporul întors din robie se vor depărta. Și iarăși se va lăsa peste Israel necazul și durerea, suferința și întristarea.

Dumnezeu se apropie de om atunci când omul se comportă „normal”. Dacă Dumnezeu este Creatorul, atunci El este și norma, El este normalul la care se raportează totul și de aceea tot ceea ce se face ilogic sau anormal îndepărtează de Dumnezeu, Îl distanțează pe om de Dumnezeu, astfel încât omul nu-L mai poate înțelege.

Omul care nu ascultă de Dumnezeu lucrează de fapt împotriva naturii, împotriva lumii și împotriva propriei sale ființe. Dar așa cum atunci când nu vrei să ții cont de legea gravitației și pășești în gol cazi, tot la fel, nerespectarea legii lui Dumnezeu este o cădere în gol, în abis, în întuneric, chiar dacă tu nu vrei să o recunoști, nu vrei să ții cont de ea.

„Calea inimii omului” ca voință opusă voii lui Dumnezeu este drumul spre necaz, neînțelegere, durere, suferință. Astfel, Dumnezeu permite durerea și necazul ca „cercare”, ca pregustare a unei vieți fără El. Atunci când omul Îl ignoră atât de mult pe Dumnezeu și vrea să facă doar păcatul, atunci omul nu mai primește nici o observație din partea lui Dumnezeu, conștiința este amuțită. Atunci omul este liber de Dumnezeu, dar numai pentru a gusta suferința și durerea, numai pentru a trăi în abisul întunecat al vieții fără Dumnezeu. Acesta este pământul străin al fiului risipitor, care înșelat și trădat de plăceri străine nu poate să mănânce nici măcar din cele rezervate porcilor.

Așadar, omul trebuie să fie atent la inima lui, la dorințele sale. Ele pot fi înșelătoare dacă nu au încuviințarea rațiunii, tot așa cum și rațiunea poate fi sterilă fără lucrarea inimii. Numai prin unitatea care se realizează între dorință și trebuință poate omul merge pe calea cea adevărată.

Încăpățânarea de a fi loial prietenilor

Fiecare are sau a avut prieteni. Prieteniile se leagă și se dezleagă în funcție de împrejurări. Ele se nasc și pot înflori sau, din contră, se pot stinge sub arșiță egoismului sau sub iarna uitării. Cel mai bine este ca o prietenie, odată formată, să fie întreținută, să fie hrănită.

Nu toți prietenii sunt la fel. Unii sunt formați în copilărie, iar pe măsură ce fiecare se maturizează pot apărea diferențe majore de gândire sau acțiune. Alte prietenii se pot forma între colegii de muncă. La început doar parteneri în îndeplinirea activităților de lucru, astfel de oameni pot forma prietenii durabile, bazate pe loialitate și încredere. Unele prietenii se pot forma întâmplător, prin repetate întâlniri ocazionale care apoi devin planificate. Indiferent de modul în care ia ființă o prietenie, este important ca ea să nu se dizolve.

Prietenii pot evolua diferit, pot avea concepții foarte diferite, aparent sau evident contradictorii. În ciuda acestui fapt ei fac lucruri împreună, se bazează unul pe altul la nevoie, nu se evită doar pentru că nu se înțeleg uneori.

Prietenii își greșesc unii altora. Și cea mai dureroasă greșeală este cea față de cel pe care îl iubești, de cel care te simți apropiat, de prieten. Aceasta doare cel mai mult, pentru că niciodată nu ai vrea să lovești în cel la care ții. Și totuși uneori se întâmplă. Pe lângă durerea provocată celuilalt, este durerea provenită din dezamăgirea față de sine. Atunci, unul dintre cele mai grele lucruri este acela de a te ierta pe tine, de a putea să te încrezi în faptul că încă mai este bine în tine. Și în acest moment te ajută tot prietenul pe care l-ai rănit. Un prieten adevărat nu renunță la celălalt nici chiar atunci când este lovit de el, nici chiar atunci când acesta greșește, nici măcar când nu este de acord cu el. Este foarte greu să găsești pe cineva cu același gând, cu care poți împărtăși orice. De aceea, chiar dacă există atât de multe diferențe, niciodată nu trebuie să renunți la prietenul tău. Îi iei apărarea când cineva se ridică împotriva lui, chiar dacă nu ar fi pe dreptate. Îl ajuți chiar atunci când îți greșește. Îl mângâi chiar atunci când ar vrea să fie singur. Nu ții la prietenul tău doar pentru că are dreptate sau nu, pentru că e drept sau nu. Ții la el doar pentru că este prietenul tău. Faptul că el a meritat o dată prietenia ta îl face pe veci demn de aceeași merit. Nu contează că s-a schimbat, poate și în rău. Dar el rămâne cel de care te-ai împrietenit. El rămâne cel pe care îl iubești necondiționat.

Iubirea față de dușmani nu este o iubire față de cel care e mereu împotriva ta pentru că nu te cunoaște. „Dușmanul” poate fi prietenul care îți greșește, care te dezamăgește, dar care încă are nevoie de tine, de prețuirea și ajutorul tău necondiționat. Ești surd, mut și orb față de faptele lui rele, văzând doar binele din el, așa cum deși știe că suntem răi, Dumnezeu ne iubește mereu, necondiționat, murind cu noi pentru ca și noi să putem fi cu El.

Mulțumesc GCP pentru reamintirea acestui lucru!

Donația, un împrumut pentru veșnicie

Ajută un tânăr medic să salveze vieți!

În fața necazurilor vieții, unii oameni deznădăjduiesc. Se lasă biruiți de gândul sărăciei, de lipsa sănătății, de perspectiva morții. Unii se întorc de la fața lui Dumnezeu pe care Îl acuză dintr-o furie incapabilă de a vedea rațiunea întâmplărilor sau alții se complac într-o nădejde de necesitate în voia unui Dumnezeu pe care nu-L înțeleg, Care stăpânește totuși după moarte. Sunt totuși unele persoane care își exercită dorința de viață sădită de Creator și care caută să trăiască nu cu orice preț, ci cu avântul spre înțelegerea vieții și spre desăvârșire.

O astfel de persoană este Cătălin Sandu, un tânăr de 25 de ani care a absolvit anul acesta Facultatea de Medicină. Un băiat studios, dar și omenos, Cătălin și-a ascuns suferința de ochii colegilor săi. Fusese operat înainte de susținerea examenului de licență pe care l-a luat cu nota 9.60, urmând ca ulterior să afle că suferă de o formă severă de cancer, el fiind primul caz de acest fel confirmat la noi în țară. Tumora desmoplazică cu celule mici rotunde este o formă extrem de rară de sarcom, descrisă pentru prima oară în 1989, fiind diagnosticate doar 200 de cazuri până în prezent. Doar 5 centre din lume au experiență în tratarea acestei forme extrem de agresive, o variantă de sarcom Ewing a părților moi, cu 15% supraviețuire la 5 ani. Șansa lui Cătălin este Clinica de Oncologie și Hematologie a Spitalului Universitar din Freiburg, unul dintre puținele centre cu experiență în acest tip de tumoră rară, tratând cu succes doi pacienți, considerați vindecați în acest moment, deși continuă tratamentul chimioterapic.

Dar toate acestea au un preț. 200.000 euro este o sumă mare pentru majoritatea lumii, ea depășind cu mult posibilitățile financiare ale familiei sau prietenilor lui Cătălin. Dar unde există inimă bună, există și credință și speranță.

Milostenia pornește dintr-o inima milostivă

Colegii lui Cătălin, cu toată dărnicia lor, nu pot aduna o astfel de sumă de bani. Fiecare a donat după posibilități, cel care are mai mult, mai mult, iar cel care are mai puțin, mai puțin. Dar toți și-au dat inima întreagă și s-au pus în slujba lui Cătălin pentru a strânge banii necesari tratamentului. După șase ani de facultate, studentul la medicină devine șomer cu studii superioare. El trebuie să mai facă patru-șase ani de rezidențiat pentru ca apoi să poată profesa. Astfel, proaspăt absolvenți de medicină, cu resurse materiale limitate, dar cu putere de dăruire nelimitată, s-au strâns și s-au pus în slujba colegului lor. Ei au urmat îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur care spune că „cel care este sărac de bani poate oferi alte daruri. Şi noi, dacă nu avem bani, să dăm săracilor dragoste, mângâiere, rugăciune şi ce se mai află în inima noastră milostivă. Pentru că şi aceasta tot milostenie se cheamă.”

Astfel, o persoană cu trupul bolnav, dar cu o inimă bună, care a știut să își facă prieteni adevărați, nu este lăsată la greu. Mai mulți mediciniști și-au pus mintea și puterea lor pentru ajutorarea unui prieten. Printre orele pe care și le dedică studiului în vederea examenului de rezidențiat, aceste persoane găsesc timp pentru strângerea banilor necesari tratamentului lui Cătălin.

Milostenie cu mijloace moderne

S-a creat o pagină de internet și un grup de Facebook care conțin informații cu privire la Cătălin și la boala lui. S-au deschis conturi în bancă pentru facilitarea depunerii banilor. S-a creat un număr de teledon special pentru Cătălin. S-a alocat un cont PayPal pentru plata on-line. S-a instalat un ghișeu la facultate pentru ca foștii colegi, studenți din toți anii de facultate sau profesori să poată face donația lor, din puținii bani pe care i-ar avea. Diferite companii care au fost contactate s-au sensibilizat cu privire la cazul lui Cătălin, donând bani sau produse necesare tratamentului. Societăți media au fost contactate, diferite persoane publice au sărit în ajutorul lui Cătălin. Se organizează licitații cu diferite obiecte donate, concerte caritabile, a fost organizat și un flashmob la Universitate, în parcul de lângă Spitalul Colțea. Toate acestea și altele au fost făcute prin bunăvoința unor tineri cu inimi mare, cu putere mare de dăruire.

Profesorii care l-au cunoscut și l-au apreciat mărturisesc numai lucruri bune despre el. Dr. Mircea Popa, profesor de microbiologie în cadrul UMF București, a declarat: „Am lucrat cu multe sute sau mii de studenți. În fiecare an încerc să fac tot ce pot pentru a îi învăța, pentru a îi cunoaște, pentru a le putea spune „pe nume”. Timpul trece foarte repede, un an trece foarte repede. Studenții trec în alți ani și „dispar”. Pe mulți îi mai țin minte, mă mai întreb ce fac, cum se mai descurcă, care este modul în care s-au dezvoltat… apoi îi uit, pentru că memoria nu mă ajută să îi țin minte pe toți. Pe Cătălin nu l-am uitat. Am știut imediat cine este colegul tânăr care se află în suferință, acum. Deznădejdea e un păcat. Speranța trebuie să existe și să învingă. Vreau să sper că efortul tuturor, un efort admirabil pentru a ajuta, se va încheia cu o bucurie.”

Să-l ajutăm pe dr. Cătălin Sandu să-și îndeplinească menirea!

Cătălin este un om care și-a dedicat viața celorlalți, un tânăr care s-a format pe sine pentru tratarea și vindecarea aproapelui. Bani s-au strâns mulți, dar trebuie strânși și mai mulți. Fiecare poate contribui. S-au deschis la BCR conturile RO03RNCB0079124149020002 (euro), RO46RNCB0079124149020004 (dolari) și RO30RNCB0079124149020001 (ron). Numărul de teledon este 0900 900 080, 10 euro/apel, număr valabil doar în reţeaua Romtelecom. Pentru modalități online de donare puteți vizita site-ul http://drcatalinsandu.com/

Cel ce donează pentru ajutorarea aproapelui se face mâini ale lui Dumnezeu Care lucrează în lume, se face prezența sensibilă a lui Dumnezeu în viața celui în nevoie. Prin milostenie, donatorul intră în legătură tainică cu Dumnezeu în două moduri. În primul rând, el este lucrarea văzută a lui Dumnezeu în lume, este vehiculul bunătății divine care primește și transmite dragostea și mângâierea lui Dumnezeu către cel aflat în suferință. În al doilea rând, donatorul îl ajută pe omul care poartă chipul lui Dumnezeu în el, pe Hristos care trăiește tainic în inima fiecărui om. De aceea, Regele Solomon, în marea sa înțelepciune, spune că prin milostenie omul de fapt „împrumută Domnului!” (cf. Sol. 19,17). Astfel, prin dăruirea pe care o manifestă, omul se comportă ca Dumnezeu, intrând și participând mistic la viața de iubire a Persoanelor Sfintei Treimi Care sunt într-o mișcare permanentă de autodăruire completă una față de cealaltă.

Efort efemer pentru o zidire veșnică

Acțiunile pe care omul le face pot avea un scop imediat sau ele pot produce efecte întârziate. Astfel, unele efecte se fac simțite imediat sau la scurt timp după efectuarea unei anumite acțiuni, așa după cum un pahar cu apă potolește imediat setea. Alte efecte însă ies la iveală într-un timp mai îndelungat. Astfel se întâmplă de exemplu în cazul adoptării unui stil de viață sănătos care crește probabilitatea unei bătrâneți îndelungate și fericite. Sunt însă și unele acțiuni ale omului ale căror efecte se pot prelungi în veșnicie, pot deveni premize pentru viața veșnică.

Prin Biserică omul învață să își transforme acțiunile sale efemere în fapte care își au ținta în veșnicie, în fapte care privesc la realitatea vieții viitoare. De aceea, Biserica învață lucrarea binelui prin credință ca acțiuni care se propagă în eternitate și care sunt sursă de câștigare a vieții veșnice. Omul mănâncă, dar chiar dacă se alimentează sănătos, acest lucru nu îi poate asigura decât cel mult o viață mai îndelungată cu o incidență mai scăzută a bolilor. În final moartea tot va veni și îi va curma această viață. În schimb, atunci când cineva îl hrănește și pe aproapele lui nu se asigură doar o existență lumească mai bună, ci se pune și început de trăire a comuniunii vieții viitoare încă din această viață. În acest caz, moartea nu va mai avea nici o putere, ea devenind doar mijloc de intrare în fericirea vieții veșnice.

Mântuitorul spune că principalul criteriu pentru care drepții se vor mântui este fapta bună, milostenia ca manifestare a iubirii (cf. Mt. 25,35-45). Cugetând la cuvintele Domnului cu privire la criteriile judecății universale, Sfântul Ioan Hrisostom concluzionează și spune: „așadar, fără să facem milostenie nu ne putem mântui… Cei ce nu au făcut milostenie vor rămâne afară din Rai.”

Un aspect important al milosteniei pe care creștinul este dator să îl facă este acela de a dona și de ajuta la construirea de noi biserici sau la repararea celor care ar avea nevoie. Printr-o astfel de milostenie, credinciosul câștigă cel puțin două foloase importante. Pe de o parte, prin milostenia pe care o face el își construiește locaș în ceruri, se pregătește pentru viața veșnică. Pe de altă parte, prin biserica construită și apoi sfințită, creștinul primește har și putere de la Dumnezeu care îl ajută nu numai în viața aceasta, dar care îi zidește și biserica din inima sa, care îl întărește și îl păzește și îl binecuvântează.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că „dând milostenie, facem cea mai bună investiţie… Toate cele lumeşti sunt în orice clipă în primejdie de a se pierde. Numai cele pe care le oferim Domnului nu sunt în primejdie nici de a fi furate, nici de a fi distruse, ci ele aduc la timpul potrivit roade ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9).” De aceea, creștinul trebuie să se sârguiască și, atunci când trece pe lângă o biserică în construcție sau care are nevoie de reparații, să își lase acolo darul său, după puterea sa. Poate că milostenia va fi mică sau mare, dar prin această jertfă el știe că pune cel puțin o cărămidă în zidul acelei biserici. Și cărămidă cu cărămidă se construiește și o catedrală. Ceea ce contează este bunăvoința și încredințarea că Dumnezeu nu uită să răsplătească nici o jertfă o omului, fie ea cât de mică. Nici un bune nu va trece neobservat, ci, precum o sămânță este aruncată în pământ și crește și aduce rod, tot astfel și cel care face o faptă bună își va primi răsplata cuvenită la timpul potrivit.