Mâini

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

       După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

       Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-i îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: „Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”

       Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta încontinuu nu, nu, nu.

       În final Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând. Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu.

Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute din capodopereale lui Albrecht Dürer portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri etc. sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă sau la birou. 

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificial sau, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

        Şi-a denumit opera simplu „Mâini”, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii „Mâini în rugăciune”.

Via Ioan Ivan.

Preluarea şi asumarea lumii

Noi nu ne temem de pluralismul cultural şi de alteritate, desigur, nici de alterarea credinţei ortodoxe care rămâne întotdeauna întreagă, neştirbită, aşa cum ne-a dat-o Domnul şi ne-au transmis-o Apostolii, Părinţii, Sfânta noastră Biserică. Ca să fie substanţială şi eficientă, strădania noastră constă în preluarea şi asumarea valorilor culturale, ideilor, limbilor şi particularităţilor specifice locului, pentru a le îmbiserici şi a le integra armonios în Trupul lui Hristos, Biserica. Astfel, noi propovăduim vestea Învierii şi a libertăţii în Hristos, pentru transfigurarea, în cele din urmă, a persoanei umane şi a lumii.

Teodor, Papă al Alexandriei şi al întregii Africi

Sursa aici.

O ultimă cină

the baruch foundation
the baruch foundation

Cu putin timp in urma incepusem sa ies cu “o alta femeie”, in realitate fusese ideea sotiei mele. “Tu stii ca o iubesti !”, imi zise intr-o zi, luandu-ma prin surprindere. “Viata este foarte scurta, dedica-i timp”…

– “Dar eu te iubesc pe tine “, am protestat.

-“Stiu, dar o iubesti si pe Ea, deasemenea”.

Cealalta femeie pe care sotia mea dorea sa o vizitez era Mama mea, vaduva de niste ani, dar serviciul si copiii mei faceau sa o vizitez numai ocazional. In seara asta am chemat-o sa o invit la cina si la film.

– “Ce s-a intamplat ? Esti bine?” m-a intrebat.

Mama mea este tipul de femeie pentru care o chemare seara tarziu, noaptea, sau o invitatie surpriza este un indiciu de veste rea.

– “Am crezut ca ar fi placut sa petrec ceva timp cu Tine”, am raspuns, “amandoi, singuri…ce parere ai ?”.

Reflectand un moment la asta, zise:

– “Mi-ar placea foarte mult”…

Vinerea asta, in timp ce conduceam, dupa serviciu, sa o iau, ma simteam nervos, nervozitatea care precede o intalnire… Si, pentru Dumnezeu !, cand am sosit la casa ei am vazut ca si Ea era foarte emotionata ! Ma astepta in poarta, imbracata in vechiul ei palton, isi incretise parul si imbracase o rochie cu care sarbatorise ultima aniversare de nunta, fata ei radea si iradia lumina ca un inger. “Le-am spus prietenelor mele ca o sa ies cu fiul meu si au fost foarte emotionate”, imi povesti urcand in masina.

Am fost la un restaurant nu foarte elegant, dar foarte primitor. Mama mea se sprijini de bratul meu ca si cum era “Prima Doamna a Natiunii”. Cand ne-am asezat, a trebuit sa-i citesc meniul. Ochii ei vedeau numai figurile mari. Mi-am ridicat privirea spre ea. Mama mea, asezata pe partea cealalta a mesei, doar ma privea. Un suras nostalgic se vedea pe buzele ei.

-“Cand erai micut, eu eram cea care iti citea meniul. Iti amintesti?”.

– “Atunci, e momentul sa te relaxezi si sa-mi permiti sa-ti inapoiez favoarea”, am raspuns.

In timpul cinei am avut o conversatie agreabila, nimic extraordinar, doar ne-am pus la zi unul cu viata celuilalt. Am vorbit atata, ca am pierdut firul.

– “Voi iesi cu tine altadata, dar numai daca ma lasi sa te invit eu”, spuse mama mea.

Cand am dus-o acasa imi parea rau ca ne desparteam, am sarutat-o, am imbratisat-o si i-am spus cat o iubesc.

– “Cum a fost intalnirea?” a vrut sa stie sotia mea cand m-am intors in noaptea aceea.

– “Foarte placuta, iti multumesc”, am privit-o recunoscator spunandu-i, „mult mai mult decat mi-am imaginat”.

Cateva zile mai tarziu, Mama mea muri de un infarct; totul a fost atat de rapid, ca nu am putut face nimic. Dupa putin timp, am primit un plic de la restaurantul unde cinasem cu Mama. Continea o nota care spunea: „Cina este platita anticipat, eram aproape sigura ca nu voi putea fi aici, oricum am platit pentru tine si sotia ta…; niciodata nu vei putea intelege ce a insemnat noaptea aceea pentru mine…TE IUBESC!” Mama ta.

In acest moment am inteles importanta de a spune la timp TE IUBESC si sa le dam fiintelor noastre dragi spatiul pe care il merita. Nimic in viata nu este mai important decat Dumnezeu si Familia ta; da-le timp, pentru ca ei nu pot astepta.

Daca Mama ta traieste… distreaz-o!

Daca nu…aminteste-ti-o !

Via Ioan Ivan.

Crede și cercetează

Fericiți cei ce cearcă mărturiile Lui, cu toată inima Îl vor căuta pe Domnul. – Psalm 118,2

Difuzată pe diferite canale de informare, s-a încetățenit ideea cum că Biserica ar promova dictonul „Crede și nu cerceta”, că acesta ar fi scris în Biblie și că el ar fi cerut ca bază a credinței. Mai mult sau mai puțin intenționat, această idee a ajuns la urechea multora, iar unii, nu neapărat neștiutori, au îmbrățișat-o sau chiar promovată, deși ea nu este cuprinsă nicăieri în Sfânta Scriptură, nefiind promovată de Biserica Ortodoxă.

Așa cum se poate observa din citatul de mai sus, de peste 3.000 de ani tradiția iudeo-creștină promovează de fapt căutarea lui Dumnezeu și „cercarea” – cercetarea – mărturiilor Lui. Psalmistul chiar îi fericește pe cei care caută și studiază semnele prezenței lui Dumnezeu, dacă ele există cu adevărat și ce vor să spună ele.

Mărturia despre Dumnezeu trebuie să fie subiect de cercetare pentru fiecare om. Acesta nu trebuie să se ia după ureche atunci când își formează credința lui în Dumnezeu, ci, dacă nu are parte de un învățător bun, el trebuie să caute unul și să se „documenteze” în credință. Această cercetare nu trebuie să fie neapărat științifică, supusă rigorilor academice (lucru ce poate ar fi imposibil pentru toată lumea), dar ideile credinței nu trebuie să fie acceptate dacă sunt ilogice. Credința nu este ilogică, ci cel mult supralogică, greu de înțeles. Sunt unele lucruri greu de înțeles care pot fi înțelese logic de o minte antrenată sau care se luminează pe parcurs. Dar majoritatea dogmelor și a învățăturilor de credință creștină au o explicație rațională, iar cel care se sârguiește puțin le poate înțelege.

După încredințarea în realitatea și justețea mărturiilor despre Dumnezeu, credinciosul nu trebuie să se mai întoarcă la ele. Dacă baza este bună, dacă s-au pus la temelie principiile corecte de credință, acestea nu trebuie răscolite mereu de îndoială. Aceasta vine de multe ori ca ispită dinafară, care nu ajută la construirea spirituală a omului, ci care se fac mediatizate pentru năucirea sau încețoșarea celor mai slabi în credință. După punerea unei temelii trainice, omul trebuie să-și deschidă toată inima pentru căutarea lui Dumnezeu. În acest psalm al desăvârșirii, cel mai lung dealtfel, se observă că acest verset este la început, el vorbind despre începutul nevoinței spre desăvârșire. Una este să știi că dumnezeu există și alta este înțelegerea corectă a realității Lui, raportarea la El, împroprierea gândului Lui în viața de zi cu zi. Aceste lucruri se descoperă treptat, pe măsură ce Dumnezeu devine mai puțin transparent, pe măsură ce El ia chip, pe măsură ce El se întrupează în inima credinciosului.

Ajută un tânăr medic să salveze vieți!

Cătălin Sandu, 25 ani, absolvent al Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila – Facultatea de Medicină Generală promoția 2011, are nevoie de noi, de ajutorul nostru, al tuturor. Financiar și moral.

Cătălin este un tânăr medic ce a muncit enorm pentru a deveni capabil să salveze vieţi, iar noi putem să-l ajutăm să-şi îndeplinească menirea. În urmă cu o lună, Cătălin a fost diagnosticat cu sarcom intraabdominal – tumoră desmoplazică, caz unic la noi în țară și o raritate în lume. Ştie cât de grea este lupta care îl aşteaptă, dar cu ajutorul familiei, al prietenilor şi al colegilor, Cătălin este convins că va ieşi învingător.

Veştile bune pentru Cătălin vin din Germania: o clinică din Freiburg are o mare experienţă în tratarea acestei patologii unice la noi în ţară. Pentru a începe marea bătălie a vindecării, Cătălin are nevoie de sprijinul nostru, al tuturor.

Costurile tratamentului sunt mari, dar prin ajutorul celor mulți deja au început să se adune banii. Un dar de-al tău poate să salveze un doctor pentru ca el să salveze apoi mii de oameni.

Conturi BCR:

EURO: RO03RNCB0079124149020002
DOLARI: RO46RNCB0079124149020004
RON: RO30RNCB0079124149020001

SWIFT: RNCBROBU

Teledon: 0900 900 080, 10 euro/apel, număr valabil doar în reţeaua Romtelecom între 20 octombrie 2011 – 6 ianuarie 2012.

Pentru modalități online de donare mergi pe http://drcatalinsandu.wordpress.com/

Podoaba crucii

Din fericire, crucea nu se mai folosește ca obiect de tortură; cel puțin în țările câr de cât „civilizate”. Niciodată Biserica nu a fost de acord cu tortura și nici nu o poate încuviința sub nici o condiție. Având memoria nașterii prin jertfa lui Hristos și a crește pe pământul udat și îngrășat de sângele martirilor, Biserica nu poate încuviința nici o astfel de intervenție asupra ființei umane. Cazuri izolate care s-au întâmplat totuși în Răsărit nu au fost niciodată încuviințate, ele fiind produsul unor minți rătăcite, căzute din lumina adevărului și a trăirii în Hristos.

De aceea, crucea pentru creștin nu este obiect de tortură. Ea însă reprezintă puntea de legătură dintre om și Dumnezeu și dintre om și ceilalți oameni. Ea unește totul în sine, ea aduce aproape pe cele îndepărtate. De aceea, crucea este un chin doar până la desăvârșirea dragostei. Ea înseamnă jertfă atunci când renunțăm cu greu la propria persoană pentru a ne putea dărui celuilalt, când nu vream să ne apropiem cu adevărat de celălalt. Crucea este chin pentru omul îndepărtat de Dumnezeu, este nebunie pentru cel ce nu înțelege comuniunea. Pentru credincios însă, crucea este vehiculul dragostei și al desăvârșirii. De aceea ea este prețuită și purtată de fiecare creștin din momentul botezului, până la coborârea în mormânt.

Crucea se poartă la gât. Ea poate fi confecționată din diferite materiale, de la fibre textile la diferite metale prețioase ca aurul sau argintul. Fiecare poartă crucea pe care o alege și care îi place. Dacă materialul din care este confecționată crucea nu are mare importanță, trebuie menționat faptul că forma ei contează foarte mult. Ea trebuie să fie alcătuită din două brațe care se intersectează perpendicular la mijlocul lor sau spre partea superioară a brațului vertical. Ea poate fi simplă sau împodobită, putând avea brațe suplimentare ca în crucea patriarhală română sau ca în crucea rusească. Acestea sunt cruci care pot fi purtate de credincios. Nu se va purta crucea egipteană sau cea inversată.

Unele obiecte sub semnul crucii, mai mult podoabe, sunt folosite de unele femei sau chiar bărbați ca accesorii. Acestea sunt fie de mărimi nepotrivite, prea mari sau prea voluminoase, având culori stridente sau reflectorizante, fiind alcătuite din diferite splasticuri sau alte elemente chicioase. Astfel de obiecte nu fac cinste unui creștin, care nu vrea să iasă în evidență cu orice preț.

Deși nu trebuie ascunsă, crucea nu va fi purtată cu dinadinsul la vedere. Mai ales o cruce bogată, purtată în mod epatant, poate leza sentimentele unor anumiți oameni din jur, aceștia putând dezvolta chiar repulsie pentru cruce sau creștini în general. Crucea nu se poartă la cercei, la mână sau oriunde altundeva. Ea nu se va purta în mai multe exemplare. În nici un caz, crucea nu se va tatua pe corp. Ea nu este o amuletă și de aceea nu se va considera ca fiind una.

O purtare inadecvată a crucii nu poate fi decât expresia unei neînțelegeri a sensului ei sau poate reprezenta manifestarea unor profunde nereguli duhovnicești. Atunci când este posibil, fiecare poate da anumite sfaturi persoanelor capabile să asculte, putând îndruma spre aflarea adevăratei vieți prin lumina crucii.

Fiecare creștin își va purta crucea mereu la gât. Ea nu este doar o manifestare văzută a credinței, ci și o mărturisire a ei. Subscriindu-se în laturile crucii, credinciosul cuprinde lumea întreagă în iubirea lui Hristos.

Ajutor dat pelerinilor

Viața omului este o călătorie. Dacă unii oameni sunt confuzi cu privire la originea și la scopul lor pe pământ, creștinul știe că omul vine de la Dumnezeu pentru a se întoarce înapoi la El. Astfel, toată viața lui este o căutare neîncetată a dumnezeirii, este un pelerinaj continuu spre cer.

Prin pelerinajul pe care îl face, creștinul își exersează vocația mântuirii. El se pregătește din timp, adunându-și cele necesare drumului, prevăzând problemele care ar putea să apară pe cale și întărindu-se pentru înfruntarea și rezolvarea lor. Dar toate pregătirile firești pe care le face sunt adunate și încinse cu încredințarea în voia lui Dumnezeu, aceasta neînlocuindu-o necesitatea pregătirii, ci suplinindu-o și desăvârșindu-o. drumul poate fi anevoios sau lung, dar pelerinul îndură totul pentru bucuria pe care o va primi la capătul lui. Deși poate că unii nu înțeleg ce fel de răsplată poate primi cel ce îndură vreme capricioasă și „pierde” timp și bani, pelerinul nu va renunța la rânduiala sa, deși poate nu va putea explica pacea și bucuria senină care îi va mângâia sufletul, întărindu-l mai departe și pentru mult timp după reîntoarcerea în tumultul vieții. De fapt, fiecare moment dintr-un pelerinaj se va imprima în adâncul sufletului, întărind și marcând viața omului pentru veșnicie. Aceasta se întâmplă pentru că pelerinajul este o călătorie în lumea aceasta pentru aflarea a ceea ce nu este din lumea aceasta, el este plecarea omului în aflarea lui Dumnezeu coborât pentru a intra în comuniune cu omul.

Dacă grija de străini trebuie să fie o preocupare permanentă a creștinului, aceasta fiind unul dintre criteriile Judecății de Apoi (cf. Mt. 25,35), cu atât mai mult ajutorarea pelerinilor, acești călători în aflarea veșniciei. Cel ce mergea în fiecare an în pelerinaj la Ierusalim (cf. Lc. 2,41), nu poate să nu primească jertfa celui care ajută pelerinilor. Un astfel de om devine mâna lui Dumnezeu lucrătoare în lume, se fac înger al lui Dumnezeu în ajutorarea celui în călătorie, precum arhanghelul Rafael pentru Tobie.

De aceea, creștinul este dator a se implica în ajutorarea pelerinilor. O băutură caldă este o binecuvântare pentru cel ce așteaptă în frig să se închine. Un gest care nu costă mult devine o mângâiere pentru cel aflat pe drum. Nu toți pot oferi cazare unui pelerin, dar un sendviș sau un corn nu este un sacrificiu uriaș.

Atunci când cineva nu își permite să facă nici măcar aceste fapte ale milosteniei, el se poate pune la dispoziția Bisericii, ajutând la pregătirea ei sau la prepararea gustărilor care se împarte de obicei credincioșilor. Pentru aceasta nu trebuie decât bunăvoință, organizatorii bucurându-se pentru ori mână de ajutor în plus.

Prin astfel de fapte ale milei creștine, cei care nu pot merge în pelerinaje se pot învrednici de plata și de foloasele duhovnicești pe care le primește pelerinul. Nici un pahar de apă dăruit unui pribeag nu va curge în zadar, după cuvântul Mântuitorului care promite că duruitorul „nu își va pierde plata sa” (Mt. 10, 42).

Scoaterea lui Hristos din istorie

Încercări de eliminare a erei creștine

În dorința de maximă corectitudine politică, unele persoane vor să uite de persoana lui Hristos. Luna trecută, Australia a anunțat ca va înlocui nașterea lui Iisus Hristos ca punct de referință în manualele de istorie. În același timp, BBC ignoră 2000 de ani de creștinism și preferă să nu menționeze nici măcar o literă care ar aminti de numele lui Iisus.

Potrivit Daily Mail, Australia va elimina naşterea lui Iisus ca punct de referinţă pentru date în manualele de istorie. În conformitate cu noul curriculum corect politic, termenii de BC (înainte de Hristos) şi AD (Anno Domini, anul Domnului sau după Hristos) va fi înlocuit cu termeni obscuri ca BCE (înaintea erei noastre) şi CE (era noastră).

Deşi datele istorice nu se vor schimba, naşterea lui Hristos rămânând ca punct de referință, Autoritatea Australiană de Evaluare a Curriculumului și de Raportare a decis ca profesorii să folosească termenii de BCE (înaintea erei noastre), care va înlocui î.Hr., şi CE (era noastră) care înlocuieşte d.Hr. Modificările introduse de guvern ar fi trebuit sa intre în vigoare de anul viitor.

Și BBCul a fost acuzat de o „corectitudine politică absurdă” după ce a renunţat la folosirea termenilor BC şi AD, ca fiind jignitoare pentru non-creştini. Departamentele religioase şi de etică din cadrul BBC spun că aceste modificări sunt necesare pentru a evita ofensarea sau îndepărtarea non-creştinilor. Imparțialitatea BBC ar cere folosirea unor expresii neutre din punct de vedere religios. Siteul BBC pentru Religie și etică, condus de musulmanul Aaquil Ahmed, este plin de noile exprimări. Totuși, BBC insistă că bbc.co.uk/religion nu are nimic în legătură cu aceste modificări. Alte siteuri BBC, cum ar fi cel destinat educației și care are ca destinatari școlarii, utilizează de asemenea noii termeni. Aceste expresii nu sunt folosite doar la producţiile religioase, ei fiind uzitați și în buletinele de ştiri. Unele rapoarte adaugă confuzie prin comutarea între ambii termeni în cadrul aceluiași articol.

Subminarea creştinismului prin promovarea unui secularism agresiv

În legătură cu aceste schimbări, arhiepiscopul anglican de Sydney, Peter Jensen, a condamnat această decizie ca fiind o „încercare absurdă din punct de vedere intelectual de a-L îndepărta pe Hristos din istoria omenirii”. El a descris expresia „era noastră” ca fiind „fără sens”, şi a comparat-o cu folosirea expresiei de „sezonul festiv/sărbătorile de iarnă” în loc de Crăciun sau Nașterea Domnului.

În Marea Britanie, Dr. Michael Nazir-Ali, fostul episcop de Rochester, a declarat că „această decizie contribuie la renunțarea la bazele creştine ale culturii, limbii şi istoriei noastre. Aceste modificări nu sunt necesare şi nu vor realiza ceea ce BBCul ar dori. Indiferent dacă utilizezi „era noastră” sau „după Hristos”, data este de fapt în continuare aceeaşi şi punctul de referinţă este tot naşterea lui Hristos.”

Reverendul Peter Mullen, capelan anglican la Bursa din Londra, a declarat că „acest lucru reprezintă o corectitudine politică absurdă şi aceşti termeni noi nu înseamnă nimic pentru nimeni. Cred că BBCul încearcă să submineze creştinismul prin promovarea unui secularism agresiv. Aş fi foarte surprins dacă oricare altă credinţă s-ar plânge cu privire la utilizarea expresiilor înainte de Hristos și după Hristos.”

Ignorarea fundamentului civilizației occidentale

Obiecții nu au venit doar din partea Bisericii. Purtătorul de cuvânt pentru educaţie din partea opoziţiei, Christopher Pyne, membru al Partidului Naţional Liberal Australian, a criticat de asemenea modificările guvernului care ar urma să intre în vigoare anul viitor. El a spus că „Australia este astăzi ceea ce este datorită bazelor naţiunii noastre în moştenirea iudeo-creştină pe care am moştenit-o de la civilizaţia occidentală. Închinarea jenantă în fața unei corectitudini politice prin eliminarea î.Hr. şi d.Hr. din curriculumul nostru naţional prezintă defectul fundamental de a încerca să nege ceea ce suntem ca popor.”

Fost ministru în Marea Britanie, Ann Widdecombe este îngrijorată cu privire la renunțarea valorilor înaintașilor, la moştenirea creştină din Marea Britanie. Ea nu poate să nu se întrebe „ce au de gând să facă în continuare? Renunță la întreg anul calendaristic pe motiv că acesta îşi are rădăcinile în creştinism?”

Dacă rabinul Jonathan Romain, de la Sinagoga Maidenhead, poate vedea logica din spatele schimbărilor, Dr. Ghayasuddin Siddiqui de la Institutul Musulman a spus că „eu nu cunosc pe nimeni care a fost jignit de către exprimările î.Hr. și d.Hr., aşa că de ce să le schimbăm?”

Problemele nu sunt doar religioase, istorice sau culturale, ci și lingvistice. Marie Clair, din partea Campaniei „Plain English”, a declarat că „la fel ca şi în cazul celor mai multe inovaţii corecte din punct de vedere politic, eu sunt sigură că acest lucru a fost făcut cu cele mai bune intenţii. Dar este greu a vedea rostul acestor modificări dacă oamenii nu înţeleg noii termeni. Se pare că se vrea o schimbare doar de dragul schimbării.”

Termeni absurzi

Termenii e.n. și î.e.n au fost introduși de academicieni evrei la mijlocul secolului al XIX-lea pentru a evita să se refere la termenul „Domnul nostru” în lecţii de ebraică. Ei au devenit populari în publicaţii academice şi ştiinţifice din secolul al XX-lea, fiind folosiți de către editori pentru a accentua secularismul sau pentru a nu sensibiliza non-creştinii, în ciuda faptului că se utilizează tot calendarul gregorian şi sistemul de numerotare care implică nașterea lui Hristos.

O schimbare a termenilor ar avea sens dacă s-ar schimba și punctul de referință, dar nașterea lui Iisus Hristos rămâne ca eveniment central în numărarea anilor. Expresii ca „era comună” sau „era noastră” nu își găsesc nici un suport logic. Nu se știe de ce înainte n-ar mai fi o eră „comună” sau la cine exact se referă „era noastră” și cine ar fi ceilalți.

Astfel de încercări reamintește românilor de propaganda comunistă care încerca ștergerea cu orice preț din limbajul comun sau academic a oricărei referințe cu privire la persoana lui Iisus Hristos. În astfel de condiții, sub stindardul unei lupte împotriva discriminării, nu este de mirare că religia creștină este dovedită prin studii ca cea mai persecutată religie din lume, chiar în țări tributare ei, dar care își renegă trecutul, lipsindu-se de moștenirea lor culturală și spirituală.

Un străromân a inițializat numărarea anilor de la Hristos

Calendarul gregorian, cel mai utilizat calendar la scală mondială și standardul oficial de facto, se bazează în mod tradiţional pe anul calculat de la naşterea lui Iisus Hristos. Aceasta s-a făcut pentru prima dată de către Dionisie Exiguul (cel Mic), un călugăr dobrogean, plecat din Schytia Minor la Roma. Acest sfânt român, cronolog și astronom, o autoritate intelectuală recunoscută, este „părintele erei creștine”, o prezența românească unică în cultura mondială. Simplu, dar înțelept, acest intelectual smerit și teolog savant a considerat că numărarea anilor nu trebuie să se facă în funcție de niște împărați sau consuli oarecare, nu trebuie pusă în relație cu orașe efemere sau diferite jocuri sportive. El mărturisește că nu a vrut să lege curgerea anilor de diferiți tirani sau evenimente oarecare, „ci mai degrabă să însemnez timpul anilor de Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca să ne fie mai cunoscut începutul nădejdii noastre, iar pricina mântuirii omenești, adică patimile Mântuitorului nostru, să lumineze cu mai multă strălucire.” Mai târziu, acest sistem a fost adoptat de către Venerabilul Beda, răspândindu-se în Europă și apoi în întreaga lume. Astfel, un călugăr străromân, smerit și sfânt, puțin cunoscut de lume, este „inițiatorul cronologiei creștine” (prof. Dimitrie Olinici), cel care a orientat istoria în funcție de nașterea lui Iisus Hristos.