Străinul Sinelui

De cele ascunse ale mele curățește-mă și de cele străine, iartă pe robul Tău. – Psalm18,3

Cu mult înainte de Freud, psalmistul recunoaște existența unui eu necunoscut și a lucrurilor „străine” care se află totuși în ființa lui. Lucrurile ascunse ale inimii, necunoscute sau nerecunoscute de om pot ieși la suprafață, se pot manifesta ca fapte „străine” de voința omului, de manifestarea lui obișnuită, de atitudinea lui normală. Acestea pot apărea cel mai adesea ca „păcat” cel puțin față de propria conștiință, atunci când aceasta este una scrupuloasă, sau ele chiar pot fi fapte reprobabile cu un mare impact social.

Recunoașterea unui teren neexplorat al sufletului uman trebuie să fie cel puțin conștientizată de fiecare persoană. Însă o eventuală cucerire a unui astfel de teritoriu nu este doar dificilă, dar uneori chiar problematică.

O răscolire a sufletului pentru aflarea unor cauze ascunde pentru diferite acțiuni sau atitudini ale unei persoane, metodă uzitată și în psihanaliză sau hipnoză, poate explica anumite acțiuni, poate lumina asupra cauzelor unor anumite patimi adânc înrădăcinate într-o anumită persoană. Acest lucru nu este însă întotdeauna util, persoana respectivă ajungând să se îndreptățească pentru starea sa, să-și justifice faptele sau gândurile reprobabile. Astfel, o simplă recunoaștere strict intelectuală a cauzelor impulsurilor inconștiente poate produce doar o justificare a unui comportament anormal, fără înlăturarea lui. De aceea, deși este  importantă uneori cunoașterea cauzelor primare și conștientizarea lor, omul trebuie să pună accent pe depășirea lor sau chiar pe ignorarea lor.

Se spune oarecum peiorativ că „ignoranța este o binecuvântare!”, însă la fel de adevărat este că nu putem trăi fără ea. Somnul reprezintă aproximativ o treime din viața omului, și deși el este o ignorare pentru viața din jur, nu se poate fără el. În același sens, trebuie ignorate unele stări sau imbolduri pe care persoana umană le poate simți uneori. Ele trebuie conștientizate pentru evitarea unor acțiuni nedorite, dar fără a împiedica desfășurarea unei vieți normale. Gânduri „necurate” sau impulsuri „străine” pot apărea pe parcursul întregii vieți, în ciuda unor eforturi duhovnicești susținute. Aceasta însă nu trebuie să împiedice facerea binelui și de aceea, uneori cea mai bună atitudine față de ele este simpla lor ignorare cu lăsarea în voia Domnului. El este singurul care poate curăți cu adevărat omul de acestea, El este cel care dă iertarea pentru cele „străine”.

Când ne rugăm

Dacă apostolii L-au întrebat pe Hristos cum să se roage, problema care se întâlnește frecvent astăzi este găsirea timpului pentru rugăciune. Cu un serviciu care ocupă cea mai mare parte din zi, cu îndeplinirea responsabilităților sociale sau familiale, omul contemporan de-abia așteaptă să se aștearnă seara în pat, prietenul său căruia îi dăruiește o treime din viață. Și zi de zi se reîncepe această viață de Sisif, pentru împliniri efemere sau perene, pentru construirea de coloși virtuali sau pur și simplu pentru supraviețuirea unei alte zile mai bune. O rutină complicată, dar monotonă pare să ia locul unei vieți simple, dar complexe, surprinsă mereu de bucurie.

Creștinul „bun” renunță la unele atribuții pentru a-și face canonul, a face un acatist sau paraclis, a merge mai des la biserică. Alții strecoară cu greu câteva rugăciuni dimineața și seara. Alții, acuzând oboseala cronică, uită să spună și „Doamne-ajută!” sau să se închine atunci când se trezește sau nici duminica nu mai merg la biserică.

În trecut, atunci când societatea mai păstra conștiința creștină, era poate mai ușor. Când părinții se roagă la trezire, copiii tind să preia mai ușor acest obicei sănătos. Când ceilalți se roagă înainte de masă sau de a începe lucrul, este mai greu să uiți să faci „măcar” o cruce. Când toată lumea merge la biserică duminică dimineață, nimeni nu mai rămâne în fața televizorului să vadă de acolo „Viața satului”. Trăirea religioasă era integrată în mod natural în viața omului. Astăzi, în cel mai bun caz, cele două s-au separat. Omul trebuie să fie mai întâi un bun cetățean care își plătește dările și doar pe urmă, dacă mai este timp și fără să încurce societatea (cum prevăd noile dispoziții din Franța), el poate să aibă și o trăire spirituală.

Însă această împărțire a vieții nu este naturală, deci nici normală. Neglijarea laturii spirituale a omului nu are consecințe bune nici asupra propriei persoane și nici asupra societății în general. De aceea, creștinul este dator să îmbine armonios datoriile „lumești” cu cele duhovnicești, nu de unele lipindu-se și altele lipsindu-se, pentru că doar în lume omul își câștigă mântuirea.

În acest sens, momentul oportun pentru rugăciune este acum. Nu este un alt timp mai potrivit. El nu a fost și nici nu va fi. El este acum. Creștinul trebuie să se sârguiască să se roage acum. Nu trebuie să spune rugăciuni complicate. Este de ajuns „Doamne ajută!” sau „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă!”. Acestea sunt cuvinte ușoare, ușor de reținut și repetat, putând fi spuse oricând. Timpul care înainte era „mort”, așteptarea la semafor, mersul la lucru sau coada la bilete pentru teatru se poate transforma în momente de trăire duhovnicească, adevărate oaze de apă cerească, permițând nu doar supraviețuirea, ci chiar trăirea unei vieți adevărate.

Rugăciunea lui Iisus se poate spune oricând. Nici măcar nevoile fiziologice nu trebuie să o împiedice. Repetarea ei, chiar mecanică, își dovedește foloasele în timp. Uneori se poate face și după ceas, pentru evitarea plictisului. Doar cinci minute seara și dimineața înseamnă aproape 250 de „Doamne, Iisuse…” pe zi. Aceasta nu este mult, dar nici puțin. Iar Hristos nu este indiferent la cel care îi cheamă numele și, mai devreme sau mai târziu, El se va coborî și va umple inima de pace și bucurie. În acest sens, Sfântul Ioan Sergheev spune că „nu în zadar se vorbește de Dumnezeu că: aflat este și întru cele sfinte se odihnește”.

Binele nu se poate înfăptui prin constrângere

Deși întru Hristos am multă îndrăznire să-ți poruncesc ce se cuvine, totuși mai degrabă te rog în numele iubirii. – Filimon 8-9

Marele Pavel se roagă de Filimon. Cel mare cere de la cel mic, maestrul este la mila ucenicului.

Deși avea tot dreptul să-i pretindă lui Filimon ascultarea desăvârșită (cf. vs. 19), Sfântul Apostol Pavel preferă să-l roage să-i respecte dorința. Deși este încredințat că Filimon va face nu doar ceea ce a fost rugat ci chiar mai mult (cf. vs. 21), Pavel îi scrie și îl roagă. Apostolul neamurilor știe ce a predicat și ce episcopi capabili a pus să-i continue lucrarea, știe că aceștia păstrează evanghelia lui, că sunt în același duh cu el, că gândesc la fel, că i-a născut și i-a învățat să aibă gândul lui Hristos.

Dar Apostolul Pavel, cel prețuit nu doar pentru învățătura lui, dar și pentru lanțurile pe care le-a purtat până la Roma, nu-și permite să se poarte de sus cu ucenicii săi, chiar dacă ar fi avut poate acest drept. El nu cere, ci roagă. El se roagă nu din lipsă de autoritate, ci din prețuirea acordată celuilalt. El știe că Hristos ne-a chemat la libertate și că binele nu se poate înfăptui prin constrângere. Chiar și cuvintele pe care le folosește Sfântul Apostol pentru a-și argumenta rugămintea nu sunt folosite ca șantaj emoțional, ca metodă coercitivă, ci doar pentru înțelegerea justeței cererii sale, în caz că ar mai fi nevoie de așa ceva.

Atitudinea Sfântului Pavel este model de urmat în conducere, dar și în relațiile obișnuite cu ceilalți. Scrisoarea lui arată modul de comportament care trebuie folosit în abordarea celuilalt. Acesta nu trebuie constrâns la îndeplinirea unei fapte bune nici măcar prin argumente „spirituale”. O astfel de atitudine pornește din dorința de supunere și stăpânire pe care Hristos o respinge (cf. Mt. 4,8-10), fiind străină de duhul dragostei Lui. Omul nu trebuie împins la facerea unei fapte bune, ci fiecare trebuie ajutat la îndeplinirea binelui, la înțelegerea necesității unei anumite acțiuni bune în deplină libertate a conștiinței.

De ziua crucii se mănâncă nuci

Stindard al biruinței, crucea este mijlocul prin care Hristos a biruit moartea și omul își găsește pacea și mântuirea. Arătată astăzi în slavă în Biserică, crucea reprezintă modalitatea prin care omul se unește cu Dumnezeu prin ceilalți oameni. Crucea unește în sine cele îndepărtate, în ea își află unitatea cele aparent contrare: dumnezeirea și umanitatea, identitatea și comuniunea.

Departe de a fi un simplu obiect, crucea reprezintă mai ales un mod de trăire și de gândire. De aceea, ca reflectare a credinței drepte, creștinul trebuie să renunțe la atitudini sau credințe deșarte care izvorăsc dintr-o evlavie eronată.

Crucea se poartă la gât ca semn al demnității de creștin și ca asumare a vieții ca urcuș istovitor dar care aduce satisfacție și împlinire. Ea nu este o amuletă care ține la distanță strigoi sau o podoabă care se poartă la cercei sau brățări. Diavolii se tem în schimb de cruce atunci când ea este asumată și trăită de cel care o poartă.

Facem cruce la rugăciune, înainte de lucru sau de a merge în călătorie. Facem cruce peste vinul pe care îl vom bea cu măsură sau peste mâncarea pe care o vom consuma spre sănătate. Facem cruce peste obiecte sau vietăți, cu cruce se însemnează locul sau persoana bolnavă spre vindecare. Sfântul Macarie Egipteanul menționează și facerea crucii peste gura care cască. Pe scurt, cu crucea se însemnează creștinul pe sine și pe alții, lucrurile și natura înconjurătoare, căci prin taina crucii se înțelege misterul creației.

Dar atunci când omul nu mai meditează la înțelesul crucii se ajunge la forme de evlavie care nu are legătură cu înțelesul real al crucii. Astfel, se zice de exemplu că astăzi nu se mănâncă nuci sau alte alimente care sunt în forma crucii. Astăzi trebuie să se postească, dar chiar astfel de alimente ar trebui consumate pentru folosul omului. Nuca este simbolul crucii și al înțelepciunii: doar după un efort care înlătură învelișul lemnos se poate obține miezul hrănitor. Nu este întâmplător că studii științifice au demonstrat superioritatea nutritivă a acestui fruct față de toate celelalte fructe cu coajă tare. Lipidele pe care le conține sunt esențiale pentru o bună funcționare a funcției neuronale, astfel omul ajutându-și substratul fizic al gândirii pentru o înțelegere dreaptă a realității. Mai mult, nuca este util în majoritatea bolilor, fiind un bun aliment revigorant și antiastenic. Dar toate acestea se obțin numai după spargerea aparențelor și înlăturarea aparențelor, știut fiind că nici un lucru bun sau vrednic de obținut nu se poate obține fără nevoință.

Azi se aduc la biserică flori și busuioc pentru a se împodobi crucea, urmând ca apoi preotul să le împartă ca binecuvântare, ele putând fi luate acasă spre împodobirea icoanelor.

Greşeala lui Hristos

Şi întingând îmbucătura de pâine, Iisus a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat Satana într-însul. – Ioan 13,26-27

Până la sfârşit l-a aşteptat Iisus pe Iuda. Nu i-a reproşat niciodată nimic, nu l-a certat mai mult decât pe ceilalţi apostoli, şi chiar astfel de împrejurări erau destul de rare, nu i-a ascuns nimic din ceea ce a împărtăşit şi celorlalţi apostoli. Până la sfârşit, Iuda a primit acelaşi tratament iubitor din partea lui Iisus, Care a încercat de mai multe ori să-l salveze.

Iar momentul descris mai sus este unul dintre ele.

Iisus mănâncă cina cea de taină cu toţi apostolii. Le-a spălat picioarele, le-a dat învăţături, a instituit Euharistia, împărtăşindu-se tuturor. El nu a socotit o întinare să mai vorbească cu Iuda, să-i spele picioarele, să se împărtăşească Lui, să-l lase să mănânce mâncarea vieţii, chiar dacă ştia că Iuda deja primise banii pentru vânzarea Lui, chiar dacă satana intrase cu mult înainte în el (cf. Lc. 22,3-6). Iuda deja săvârşire păcatul şi totuşi nu a fost alungat de Iisus de la Împărtăşanie.

Desigur, se poate presupune că a fost o scăpare din partea lui Iisus. Poate că nu a ştiut sau nu şi-a dat seama. I-a permis să se apropie necurat de Împărtăşanie şi a intrat satana îl el. Iisus este vinovat că satana s-a statornicit în Iuda. Desigur că acestea sunt ironii, ca şi ideea că Iisus ar fi vrut intenţionat ca Iuda să cadă pentru a-şi îndeplini planul Lui. Cel ce vrea binele tuturor nu vrea pierderea nici măcar a unei persoane, el vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. De aceea astfel de supoziţii nici nu ar putea fi concepute de cel care ştie cel puţin câte ceva despre viaţa şi activitatea lui Iisus.

De aceea, Împărtăşirea a fost de fapt asul inimii pe care Hristos îl foloseşte pentru salvarea lui Iuda. El vrea ca Iuda să ştie de taina aceasta, ar vrea ca El să o înţeleagă, să-I întrezărească esenţa misiunii. Iisus îşi revarsă tot binele asupra lui Iuda, astfel încât hotărârea acestuia să nu se facă din cauza necunoaşterii, a unei „greşeli” neintenţionate.

De multe ori creştinul „bun” încearcă să nu repete „greşeala” lui Iisus: nu dă milostenie celui ce pare să-şi fi risipit bunurile din propria vină, îl evită pe cel care a greşit, nu se deschide în faţa celui care l-a trădat o dată. Aceasta în ciuda faptului că toţi oamenii primesc aceleaşi daruri de la Dumnezeu, aceeaşi iubire a Lui, chiar dacă unii nu o preţuiesc şi o vând de multe ori pe nimic. Însă aceasta nu-L determină pe Hristos să nu-şi mai reverse darurile Sale, ci dragostea Sa se împărtăşeşte pururi tuturor.

Sărbătorirea zilei persoanei

De cele mai multe ori ziua de naştere nu corespunde cu sărbătoarea onomasticii astfel încât ele se sărbătoresc separat, dar după aceleaşi principii generale.

Ziua de naştere este prilej de bucurie, este sărbătorirea momentului în care omul vede lumina soarelui şi creşte spre slava Creatorului şi propria împlinire, dar şi a celor din jur. Această zi este prilej de meditaţie la locul ocupat în spaţiu şi mai ales în inimile şi vieţile celorlalţi. De aceea, cadourile dăruite în această zi reprezintă o oarecare reflectare a mulţumirii pentru existenţa care hrăneşte şi bucură persoana dăruitorului.

Onomastica este ziua în care se sărbătoreşte patronul spiritual al persoanei, cel care ajută şi întăreşte atât trupeşte, dar mai ales duhovniceşte. Unii, sărbătorindu-şi ziua de naştere, uită de onomastică sau o ignoră din diferite motive. Aceasta nu trebuie să se întâmple, ci trebuie să preţuim naşterea noastră pe această lume, păstrând o legătură strânsă cu lumea duhovnicească. Aproape fiecare împărtăşeşte cu un anumit sfânt numele său, dar chiar şi în cazurile în care există vreun creştin care are un nume ce nu pare să fi fost purtat de un sfânt înaintea lui, el îşi va sărbători onomastica în Duminica Tuturor Sfinţilor, a opta duminică după Sfintele Paşti, duminica petrecerii sfinţilor din viaţa viitoare. Atunci se sărbătoresc sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, de la apus şi de la răsărit, toţi cei care se bucură împreună în slava lui Dumnezeu. O astfel de persoană, care nu are un anumit sfânt ocrotitor, va trebuie să fie şi mai sârguincioasă în planul desăvârşirii pentru a-şi face numele vrednic de a fi trecut în calendar.

Ziua persoanei, fie cea de naştere, fie cea onomastică, trebuie pregătită din timp. Creştinul trebuie în primul rând să se sârguiască şi să meargă la Biserică, să participe la Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească la momentul potrivit. Orice zi trebuie începută cu Hristos, şi cu atât mai mult o astfel de zi în care recunoaştem că venim de la El şi ne dăruim Lui iarăşi: „Ale Tale dintru ale Tale!” În timpul săptămânii, când există de obicei responsabilitatea mergerii la lucru, creştinul poate merge la mănăstirile misionare din oraşe la care liturghia de dimineaţă se termină mult mai devreme. Astfel, viaţa duhovnicească va putea fi respectată prin rugăciune şi împărtăşire fără ca îndatoririle lumeşti să fie neglijate.

Bucuria hranei duhovniceşti va fi urmată în cursul zilei, în funcţie de posibilităţi, de agapa frăţească. Aceasta va respecta rânduielile Bisericii, respectiv perioadele şi zilele de post. Ea nu trebuie să fie prilej de dezmăţ sau păcat în general, ci trebuie să reflecte dragostea curată şi să o întărească. Cu toate acestea, diferite jocuri sau cântece pot fi necesare pentru a destinde puţin încordarea duhovnicească.

Masa pe care o oferă sărbătoritul simbolizează ceea ce el face pentru ceilalţi în toate celelalte zile ale anului, faptul că el se face hrană prin faptele sale bune, este lumină şi bucurie în viaţa celorlalţi. Jertfa pe care el o face trebuie să se reflecte asupra celorlalţi chiar dacă ei nu conştientizează acest lucru, astfel încât atunci când el nu va mai fi, un gol va fi lăsat în viaţa lor.