Cristina, sfânta care l-a cunoscut în mod natural pe Christos

Această muceniță era din cetatea Tirului, fiică a unui oarecare Urban stratilat. Acesta, suind-o într-un turn înalt și așezând acolo zeii săi făcuți din aur și din argint și cu podoabe împodobiți, i-a poruncit să petreacă acolo și să aducă jertfe la idoli. Dar sfânta, socotind cu cuget drept căci cu adevărat nu sunt dumnezei idolii cei neînsuflețiți și făcuți de oameni, se ruga lui Dumnezeu. Și privind pe o fereastră a văzut cerul și din făpturi înțelegând pe Făcătorul, a sfărâmat idolii tatălui său și i-a împărțit săracilor. Pentru aceasta a fost supusă la tot felul de chinuri de tatăl său; a fost băgată în temniță, unde rămânând multă vreme fără mâncare, primea hrană îngerească și s-a tămăduit de durerile rănilor. După aceea a fost aruncată în mare, și de la Domnul a primit dumnezeiescul Botez, fiind scoasă la uscat de un înger. Aflând că este vie, a fost închisă în temniță din porunca tatălui său, care în acea noapte a murit. Luând în locul lui domnia un oarecare Dion, a adus pe muceniță la întrebare, și ea, mărturisind pe Hristos, a fost chinuită cumplit. Iar după Dion a luat domnia un oarecare Iulian, care de asemenea a chinuit-o îndelung. Și apoi fiind lovită de slujitori cu sulițe, și-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Sursa aici.

Spiritualitatea este o realitate a naturii umane

Oamenii sunt predispuşi să creadă în Dumnezeu şi în viaţa de apoi

Atei sau nu, europeni, africani sau asiatici, bărbați, femei sau copii, toți oamenii sunt predispuşi să creadă în Dumnezeu şi în viaţa de apoi. Aceasta nu o spune cineva, ci este rezultatul unui proiect internațional complex condus de două cadre didactice din cadrul Universității Oxford.

Proiectul în valoare de 1,9 milioane lire sterline, desfășurat pe parcursul a trei ani de zile, a implicat 57 de cercetători care au efectuat peste 40 de studii separate, în 20 de ţări, reprezentând o gamă diversă de culturi și populații. Aceste studii, atât analitice cât şi empirice, au ajuns la concluzia că oamenii sunt predispuşi să creadă în Dumnezeu şi în viaţa de apoi, iar teologia, dar şi ateismul, răspund la acest impuls primar al minţii umane. Cercetătorii spun că nu au intenționat ca prin acest proiect să demonstreze faptul că Dumnezeu există sau nu, ci ei au urmărit să afle dacă diferite concepte ca cel de dumnezeire sau viață veșnică sunt expresii esențiale ale minții umane.

„Proiectul Cunoaştere, Religie și Teologie”, condus de dr. Justin Barrett din cadrul Centre for Anthropology and Mind de la Universitatea Oxford, a atras în această cercetare mai multe discipline, inclusiv antropologie, psihologie, filozofie şi teologie. Constatările urmează să fie publicate în două cărţi separate.

Omul se percepe ca având suflet nemuritor și nevăzut

Studiile efectuate în cadrul acestui proiect de către Emily Reed Burdett şi Justin Barrett, de la Universitatea din Oxford, sugerează faptul că sub vârsta de cinci ani este mai uşor să crezi în unele proprietăţi supranaturale decât de a înţelege limitările opuse caracteristice omului. Copiii au fost întrebaţi dacă mama lor ar cunoaşte conţinutul dintre cutie pe care ea nu îl poate vedea. Copiii cu vârsta de trei ani au crezut că mama lor şi Dumnezeu ar şti întotdeauna conţinutul, dar deja de la vârsta de patru ani copiii încep să înţeleagă că mamele lor nu sunt atotvăzătoare şi atotcunoscătoare. Cu toate acestea copiii vor continua să creadă în ființe atotvăzătoare sau atotcunoscătoare, cum ar fi Dumnezeu.

Experimente care au implicat adulţi, realizate de Jing Zhu de la Universitatea Tsinghua, China, şi Emmons Natalie şi Jesse Bering de la The Queen’s University, Belfast, sugerează că oamenii aparținând multor culturi diferite cred în mod instinctiv faptul că cel puțin o parte din mintea, sufletul sau natura lor continuă să trăiască și după moarte. Aceste studii demonstrează faptul că oamenii se consideră în mod natural că fiind duali în natură, având pe lângă componenta trupească și una spirituală, participantă la o viață după moarte.

Viața spirituală dezvoltă armonia socială

Directorul de proiect Dr. Justin Barrett a declarat că: „Dacă ne întrebăm de ce credințe și practici religioase persistă în societăţile din întreaga lume putem concluziona că persoanele care manifestă legături religioase au o probabilitate mai mare de a coopera în cadrul unei societăți”. Aceste afirmații sunt susținute și de un studiu publicat de Joshua Williams de la Universitatea din Chicago, USA, luna aceasta, în „Journal of General Internal Medicine” și care susține faptul că pacienții spitalizați care au avut conversații despre religie sau spiritualitate cu echipa medicală au fost mai mulțumiți de îngrijirile pe care le-au primit. Dr. Farr Curlin, profesor de medicină asociat la Universitatea din Chicago susține faptul că „nu pare să fi contat faptul că pacientul a vrut sau nu să aibă o astfel de discuție. Chiar și cei care nu au dorit o astfel de conversație au avut aprecieri mai bune la cele patru măsurători ale studiului.” Acestea urmăreau gradul de satisfacție privind grija acordată de doctori, încrederea în doctori, lucrul în echipă dintre doctori și asistente și aprecierea în general al îngrijirilor primite. Totuși, dintre cei care au avut discuții despre spiritualitate, una din cinci persoane nu a fost mulțumită de calitatea asistenței spirituale primite, iar un sfert din persoanele care au declarat că nu doresc o convorbire pe teme spirituale, a participat totuși la una.

Sentimentul religios este sădit în firea umană

Co-directorul „Proiectului Cunoaştere, Religie și Teologie”, profesorul Roger Trigg de la Centrul Ian Ramsey al Facultății de Teologie din cadrul Universității din Oxford a declarat faptul că „acest proiect sugerează că religia nu este doar ceva pe care niște indivizi aparte îl fac în zilele de duminică în loc să joace golf. Am adunat o cantitate mare de dovezi care demonstrează faptul că religia este o realitate a naturii umane chiar în societăţi diferite. Acest lucru sugerează că încercările de a suprima religia sunt și vor fi cel mai probabil de scurtă durată pentru că gândirea umană pare a fi înrădăcinată în concepte religioase precum existența de ființe supranaturale sau posibilitatea de a exista o viaţă de apoi.”

Astfel de cercetări științifice ajută la înțelegerea importanței religiei sau a fenomenului religios în viața unei persoane umane. Religia este pentru a rămâne. Ea nu poate dispărea, pentru că sentimentul religios este sădit chiar în firea umană. Tocmai de aceea religia este importantă pentru cel puțin șapte din zece persoane. Acestea sunt concluziile unui sondaj de opinie realizat de organizaţia Ipsos MORI și la care au participat 18.473 de persoane adulte din 24 de ţări ale lumii. Potrivit fostului premier britanic Tony Blair „acest sondaj arată cât de mult contează religia şi faptul că nici o analiză a lumii contemporane, politică sau socială, nu este completă fără înţelegerea relaţiei dintre credinţă şi globalizare… Dialogul şi acţiunile interreligioase sunt mai mult decât un subiect interesant, dar minor, periferic, sunt însăşi esenţa, elementul central pentru crearea unei armonii şi coeziuni sociale mai mare.”

Spiritualitatea autentică permite unirea completă a omului cu Dumnezeu

Deși aceste studii demonstrează existența unei componente spirituale în natura umană, nu înseamnă că orice spiritualitate este bună, dar este un început pentru ca omul să caute și să găsească adevărata spiritualitate. Poate exista o spiritualitate fără Dumnezeu sau fără Hristos și Biserică care, deși poate avea un efect pozitiv asupra ființei umane și a societății în general, nu permite o înțelegere și o împlinire a omului în totalitatea sa. De aceea, este esențială o viața duhovnicească autentică. Teologul francez Jean-Claude Larchet spune că „este foarte important de subliniat că în zilele noastre nu există spiritualitate autentică care să permită unirea omului cu Dumnezeu în afară de spiritualitatea lui Hristos în Duhul Sfânt. Orice spiritualitate care atrage pe om prin aspiraţii pozitive, dar în afara lui Hristos şi a Duhului Sfânt, este o iluzie. Spre deosebire de celelalte spiritualități, specificul Ortodoxiei constă în angajarea întregii fiinţe umane în fiecare clipă a existenţei sale, nu doar în timpul Liturghiei de duminică sau a rugăciunii zilnice particulare, ci include toate aspectele vieţii cotidiene. Ceea ce mi se pare important este faptul că spiritualitatea ortodoxă este una care vizează schimbarea omului. În vreme ce spiritualitatea celorlalte confesiuni creştine sau religii este adesea o spiritualitate fragmentată, care este trăită doar în anumite momente ale zilei, ale săptămânii sau ale lunii, spiritualitatea noastră îmbrăţişează viaţa în integralitatea ei.

Podoabele și machiajul în Biserică

Closca cu puii de aur
Closca cu puii de aur

La fel ca și bogăția, podoabele sau bijuteriile sunt asociate în Sfânta Scriptură cu darurile primite de la Dumnezeu. Grija lui Dumnezeu față de poporul său este ilustrată uneori ca o metaforă a împodobirii: „«Ţi-am dat veşminte brodate, încălţăminte de piele fină, o legătură de vison pentru cap şi o mantie de mătase. Te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi salbe la gât. Ţi-am dat inel în nas şi cercei în urechi şi pe cap ţi-am pus o coroană minunată. Aşa ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase şi de ţesături brodate; te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi untdelemn, şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la vrednicia de regină. Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat», zice Domnul Dumnezeu.” (Iez. 16,10-14)

În descrierea femeii ideale pe care o face înțeleptul Solomon, se menționează garderoba ei impresionantă: „Ea îşi face învelitori; hainele ei sunt de vison şi de porfiră” (Prov. 31,22). Bijuteriile sunt folosite și ca daruri de nuntă, Avraam dăruindu-i nurorii sale Rebeca inel de aur de pus în nas și două brățări de aur (cf. Fc. 24,22,30,47).

În același timp, pierderea podoabelor sau a bogățiilor apare în Sfânta Scriptură ca pedeapsă pentru mândrie sau ca o consecință naturală a unei vieții dezordonate, păcătoase (cf. Is. 3,16-26). De aceea, atunci când omul revine de la trăirea păcătoasă, întorcându-se la casa Tatălui, el primește îmbrăcămintea cea bună, inel pe deget și încălțăminte în picioare (cf. Lc. 15,22).

În perioade ale decadenței, accesoriile frumuseții și ale bogăției se fac prilej de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte acid atunci când critică o purtare prea fastuoasă, mai ales dacă este vorba de cadrul cultului divin: „Tu însă, ca și cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, așa te împodobești din cap până în picioare!” El vede în aceasta un motiv al decăderii bărbaților: „Din pricina aceasta miile si miile de păcate, din pricina aceasta bărbații ajung niște desfrânați, pentru că voi, femeile, nu-i faceți să trăiască creștinește, nu-i faceți să filosofeze, ci-i învățați să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate.”

Piți cu puii de tinichea

Sfântul Petru recomandă ca „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic.” (I Pt. 3,3-6) Apostolul nu interzice purtarea oricăror podoabe, ci previne asupra importanței prea mari care se poate da unor lucruri fără prea mare valoare spirituală. De aceea el recomandă modestia în comportament și îmbrăcăminte.

Cât privește mai ales mersul la biserică, femeia trebuie să aibă o ținută decentă, care să nu atragă prea mult atenția. Astfel fiecare se va putea concentra la rugăciune. Podoabele purtate nu trebuie să contrasteze prea mult cu sărăcia oamenilor din jur, atrăgând invidie sau clevetire. Crucea se va purta doar la gât, nu ca podoabă la cercei, inele sau brățări.

Cu privire la machiaj, rolul primordial al acestuia este de a acoperi defectele din naștere sau dobândite în oarecare fel. Mai ales la biserică, el nu trebuie să fie folosit într-un mod extravagant sau ispititor. Deși poate lipsi cu desăvârșire, se impune ca măcar buzele sau nu fie pictate. În biserică sărutăm icoanele, dreapta preotului, Sfântul Potir după ce ne împărtășim și nu trebuie să rămână urme necuviincioase în urmă. Sunt unii preoți care pe bună dreptate nu primesc la Sfânta Împărtășanie femei care se machiază. În acest context trebuie mai degrabă să luăm aminte la cuvinte lui Tertulian care recomandă: „pictați-vă ochii cu sfiiciune, și gura cu tăcere; agățați-vă de urechi Cuvântul lui Dumnezeu; la gât puneți-vă jugul lui Hristos; Îmbrăcați-vă cu perlele neprihănirii, inul subțire al sfințeniei, purpura modestiei. Astfel înfrumusețate, veți avea pe Dumnezeu ca iubit.”

Deși aceste lucruri au fost menționate mai ales cu privire la femei, ele sunt valabile și pentru unii bărbați.

“Crede și cercetează!”

Cum trebuie interpretată frază “crede şi nu cerceta”?

Papacioc: Asta nu este în creştinism! Nu este în creştinism aşa ceva, au făcut-o oamenii. E bine să crezi şi apoi să cercetezi, dar nu e o poruncă anume “crede şi nu cerceta” Crede şi cercetează!

Arsenia Papacioc

Sursa: Jurnalul Național

Transplantul transformă suferință în nădejde pentru mai multă viață

Autodăruire și autojertfirea pentru viața aproapelui

La începutul acestei luni s-a efectuat primul transplant dublu de picioare. De la cornee, piele sau rinichi, aproape fiecare organ sau țesut din corpul unei persoane poate funcționa mai departe în corpul alteia. Departe de a fi o simplă mașinărie, corpul uman poate primi totuși piese de schimb care îi permit uneori o supraviețuire cel puțin satisfăcătoare pentru ani de zile.

Alexandru Ulea

Operația desfășurată în spitalul La Fe din Valencia a făcut înconjurul lumii. Echipa condusă de chirurgul Pedro Cavadas a efectuat acest transplant la un bărbat ale cărui picioare au fost amputate deasupra genunchiului în urma unui accident. Dr. Cavadas este recunoscut pentru performanțele sale în domeniul transplantului, iar pentru acest transplant a primit aprobarea din partea Ministerului Sănătății din Spania încă din noiembrie anul trecut. Doamnă ministru Leire Pajín Iraola speră ca această operație „să aducă speranța pacienților care au suferit amputații”. Ea a mulțumit familiei donatorului care prin „generozitatea” ei a făcut Spania „un exemplu de solidaritate în lume”. Țara iberică este recunoscută pe plan mondial ca un lider în domeniul transplantului după ce a implementat în 1989 o rețea națională prin care se monitorizau atent serviciile de urgență pentru a identifica posibilii donatori. Atunci când aflau despre un deces, coordonatorii de transplant din fiecare spital vorbeau cu mult tact cu familia îndurerată pentru a obține permisiunea de a folosi organele decedatului în scopul de a salva viețile altor persoane.

Primul transplant a fost efectuat de Sfinții doctori Cosma și Damian

Diferite tipuri de transplant s-au efectuat în lume. De la transplantul de picior efectuat de Sfinții Cosma și Damian în sec. VI în Roma și până la transplantul de rinichi efectuat de Sfântul Luca al Crimeii în secolul XX a trecut mult timp, iar această tehnică a evoluat, devenind o realitate cotidiană mai ales în țările bogate. Directorul Organizației Naționale a Transplanturilor din Spania, Rafael Matesanz, în conferința de presă de la Madrid cu titlul „Ultimele frontiere ale operațiilor de transplant” declara faptul că „transplantul de mâini, de brațe sau cel de față provenite de la persoane decedate erau SF doar cu 10 ani în urmă, acum ele sunt o realitate splendidă în spitalele noastre”. În sistemul sărac de sănătate publică din România, care își mai permite totuși anumite extravaganțe, nu sunt donatori suficienți nici măcar pentru sânge, acest produs biologic lipsind în 40% din cazurile în care este necesar. Transplantul de organe este un lucru mult mai complicat și mai costisitor, care presupune și probleme de ordin social, juridic, etic sau psihologic.

Trupul nu trebuie comercializat

Într-un interviu în care vorbea despre cardul de sănătate și acordul prezumat pe care l-ar conține cu privire la donarea de organe, prof. Vasile Astărăstoae, președintele Colegiului Medicilor și Membru in Comitetul Director de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei (Strasbourg) spunea că „un astfel de acord ar deschide calea abuzurilor… Numărul mare de operaţii de transplant din Spania nu s-a datorat acordului prezumat, ci unui sistem al transplantului foarte bine pus la punct, în care un organ disponibil ajunge foarte repede la primitor… Oricum, părerea mea este că românii sunt altruişti şi vor accepta să devină donatori de organe. Dacă vor exista mai mulți donatori de organe noi nu vom face mai multe transplante, dar vom intra în circuitul european și vom transfera aceste organe în alte țări. Este adevărat însă că teama faţă de riscul ca aceştia să devină victime ale traficului de organe nu va dispărea. Nu este chiar SF ceea ce se spune despre abuzurile care pot să apară. Trebuie să existe un control etic. Există un comerț ilicit de organe pentru transplant.”

Un astfel de comerț este motivul pentru care mulți creștini sunt reticenți în a se face donatori de organe. Biserica Ortodoxă Română afirmă faptul că „donarea nu poate să fie obiectul unor tranzacții”, opunându-se „oricărei tranzacții de organe umane și oricărei exploatări a stărilor de criză și a vulnerabilităților potențialilor donatori”. În același timp însă, „Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al unora care constă fie în refuzul donării de organe, fie în refuzul acceptării oricărei forme de transplant, cum ar fi chiar și transfuzia de sânge.”

Parteneri pentru un trup

Există diferite proceduri medicale premergătoare unui transplant prin care se verifică și compatibilitatea dintre donator și primitor. Primitorul trebuie să fie relativ sănătos cu excepția organului ce urmează a fi transplantat, să nu fie vârstnic și să nu prezinte vicii ca alcoolism sau tabagism care să fi provocat boala sau care ar scurta în mod nejustificat durata de viață. Acestea se impun tocmai pentru ca transplantul să aibă sens, dar și să fie cost eficient. Nu se poate transplanta un picior celui care și l-a pierdut din cauza fumatului, nu se poate transplanta un ficat celui cu ciroză alcoolică, cel puțin nu atât timp cât persoana respectivă mai bea sau mai fumează.

Și donatorul trebuie să îndeplinească anumite condiții. Nu se poate face comerț cu fapta bună. El trebuie să fie/să fi fost sănătos și compatibil donatorul sau familia lui trebuie să vrea să facă acest lucru, să fie un act de bunăvoință necondiționată. Mai ales în cazurile în care donatorul este viu, acesta trebuie să fie conștient de riscurile pe care le presupune orice intervenție chirurgicală sau acela de a trăi în continuare doar cu un rinichi.

Compatibilitate spirituală?

Deși se vorbește foarte mult de compatibilitatea fizică, cea spirituală nu prea se pune în discuție. Aici este mai ales vorba de deținuții condamnați la moarte, de sinucigași sau cei care vor a fi eutanasiați.

Deși în China comunistă mai mult de jumătate din organe sunt prelevate de la deținuți, în România condamnarea la moarte este încă abolită. A doua situație a fost recent în lumina presei prin cazul lui Gabriel Venter, polițistul care după ce și-a împușcat părinții și s-a sinucis, a salvat trei vieți prin prelevarea organelor sale. Sinucigașul este cel care spune „nu” vieții. Orice păcat este un „nu” împotriva vieții și implicit a lui Dumnezeu, și știm cu toții că „multe păcate avem” (Ic. 3,2), dar după acest păcat omul nu mai are timp de pocăință. Totuși chiar și în aceste condiții nu știm ce se întâmplă în viața de apoi, cu sufletul unui sinucigaș care salvează vieți după ce el însuși a renunțat la a sa.

Cu privire la cei care vor a fi eutanasiați pentru ca apoi să doneze organele Biserica nu poate fi de acord. Acest act premeditat, planificat de sinucidere nu poate avea nici un fel de accept din partea Bisericii, ea susținând că „nu poate fi de acord cu tendința unora de a deveni donatori de organe, cu condiția să fie eutanasiați. Este inadmisibilă provocarea voită a mutilării sau a decesului prin prelevarea unor organe, chiar dacă scopul este de a salva viața unei alte persoane.”

Unitatea și legătura dintre persoanele umane

Omul există ca unitate psiho-somatică. Despărțirea omului în trup și suflet se face mai ales în mod artificial, din rațiuni practice. Omul există ca unitate specifică, irepetabilă, inconfundabilă și personală, deși în continuă schimbare. Omul a fost creat din pământul care alcătuiește lumea, primind suflarea de viață a Duhului Sfânt. El a fost creat întreg, suflarea Duhului dăruindu-i viață (cf. Fc. 2,7), aceasta fiind și caracteristica ce îl diferențiază pe omul viu de cel mort, scânteia dumnezeirii ce arde în om, creatura cu trup și suflet.

Dacă omul supraviețuiește sau creează ceva, viața nu poate fi însă decât de la Dumnezeu. Omul nu poate da viață decât în măsura în care o are și el. De aceea, atunci când se transplantează un țesut sau organ de la un cadavru, se ia ceva încă viu de la un om mort de curând, pentru ca apoi să se introducă în alt om viu. Viața din lume, deși este primită de la Dumnezeu, se întreține și prin hrană. Și așa cum omul mănâncă pentru a se hrăni și a trăi, tot la fel organul transplantat este unit cu noul corp pentru a deveni una cu noul corp și pentru a se putea hrăni, participând la funcțiile și activitățile corpului din care acum face parte. Legătura dintre donator și primitor este una specială. Un organ sau țesut plin de viața donatorului va trăi concomitent sau mai departe în trupul celui care îl primește, fiind un singur trup, mădularele îngrijindu-se deopotrivă unele de altele (cf. I Co. 12,25). Astfel, între cele două persoane se creează o legătură mai mult sau mai puțin conștientizată. Este exemplul descris de unii primitori de inimă de la donator au raportat amintiri care nu le-ar fi putut avea, care erau ale donatorului.

Prin transplant se poate observa o tendință de solidaritate, de unire a omului cu aproapele lui. Ea se efectuează mistic în cadrul Sfintei Împărtășanii și deplin în Împărăția lui Dumnezeu, dar încă de aici se pot înțelege anumite lucruri. Cel puțin din ceea ce vedem și știm, omul crește și se dezvoltă ca unitate. De la o celulă microscopică, omul primește elemente chimice pline de energie sau viață pentru a deveni. Omul crește și se dezvoltă și se transformă și aproape întreaga lui viață își reînnoiește trupul, celule murind sau apărând pe parcursul întregii sale vieți. Omul mănâncă ceea ce este străin de el pentru a-l transforma în el și a-l elibera din nou mai devreme sau mai târziu. Materia devine om pentru ca omul să se întoarcă în materie. Omul se hrănește cu fructe crescute în copaci care își trag seva din pe mormintele strămoșilor sau omul mănâncă carnea animalelor hrănite din astfel de fructe. Astfel, omul este în permanent în legătură cu cei dinaintea lui, dar și cu cei care vor urma. Chiar și în aceste condiții, unitatea omului ca persoană este păstrată prin natura lui Iisus Hristos, omul care a cuprins toată umanitatea în dumnezeirea persoanei Fiului lui Dumnezeu.

Adevărata unitate a oamenilor se împlinește în Hristos

Omul care a primit un organ transplantat trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru persoana care i-a dăruit momente de viață. El trebuie să se facă vrednic de viața pe care a primit-o și să învețe să descopere adevărata viața care nu are sfârșit. Astfel, prin viața lui liturgică și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, donatorul participă și el la viața bisericii. Legătura dintre vii și adormiți se resimte astfel mai bine, ea desăvârșindu-se în viața viitoare. Biserica Ortodoxă Română precizează faptul că „dăruirea unui organ, a unui țesut și chiar a unei picături de sânge, din dragoste față de aproapele, înseamnă autodăruirea și autojertfirea întregului om în interiorul aceluiași Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoșire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb”.

Omul este unic și irepetabil și de aceea o unire artificială a unei părți din trupul unuia cu o altă persoană nu se poate face decât în parte. Compatibilitatea dintre două persoane nu este deplină, căci și din punct de vedere biologic nu există două persoane la fel. Astfel, trupul va lupta împotriva părții și partea va lupta împotriva trupului. Această luptă care se controlează prin medicamente arată că nici prin moarte omul nu se disociază ca persoană, el menținându-și caracterele personale în ceea ce este. Mai mult, înțelegem că unirea desăvârșită dintre doi oameni nu poate exista decât prin Iisus Hristos, singurul care poate uni toți oamenii în mod armonios și complet, dar neamestecat și neschimbat.

Vezi și Transplantul de organe – veche preocedură religioasă

Omul devine în întregime dumnezeu

Rămânând în întregime om prin natura sa, în sufletul său și în trupul său, [omul] devine în întregime dumnezeu, în sufletul său și în trupul său, prin harul și strălucirea dumnezeiască a slavei fericitoare care i se potrivește în întregime.

Maxim Mărturisitorul

Tot ceea ce dorești este în Hristos

Voieşti tu oare să ai tot binele pe care ţi-1 poţi şi dori şi imagina? Eu sunt Izvorul a tot binele. Voieşti viaţă binecuvântată? Eu sunt Izvorul tuturor binecuvântărilor. Doreşti frumuseţe? Toată frumuseţea şi însăşi al ei izvor întru Mine se află. Doreşti nobleţe? Nimeni nu este mai nobil decât Fiul lui Dumnezeu şi decât Preasfânta Fecioară. Voieşti o vieţuire înaltă? Dar ce este mai înalt decât Împărăţia Cerurilor? Voieşti bogăţii? Eu sunt Izvorul a toată bogăţia. Voieşti înţelepciunea? Eu sunt înţelepciunea lui Dumnezeu. Voieşti prieteni? Nimeni nu-ţi poate fi prieten mai bun şi mai puternic decât Mine, Care Mi-am pus viaţa pentru toţi oamenii şi pentru fiecare din ei. Voieşti bucurie? Nimeni nu se va putea bucura vreodată cu adevărat decât întru Mine. Voieşti pacea? Eu sunt Pacea sufletului. Voieşti viaţă? Eu sunt Izvorul vieţii. Voieşti lumină? Eu sunt lumina lumii.

Tihon de Zadonsk

Mănăstirea ajută la dezvoltarea vieţii duhovniceşti în societate

Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici
Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici

Părinte Stareţ, cum se raportează mănăstirea şi călugării din mănăstire la problemele oamenilor şi ale societăţii în general?

Mănăstirea noastră, prin amplasarea pe care are şi un aspect de mănăstire misionară. Pelerinii se confruntă cu grijile lumii şi nu poţi să stai indiferent la ceea ce se întâmplă în lume şi la grijile lumii. Duhul care este în lume şi lucrurile care se întâmplă în lume ne afectează şi pe noi, ele se transmit şi nouă. Încercăm să facem faţă la toate acestea şi la diferite solicitări care vin din partea oamenilor. Este un lucru foarte firesc şi duhovnicesc. Dacă nu te doare şi pe tine durerea celuilalt atunci nu eşti un bun creştin. Un bun creştin este acela care participă la durerea celuilalt, îl compătimeşte pe celălalt, este afectat de ceea ce se întâmplă celuilalt.

Într-o lume care pune accentul tot mai mult pe exteriorizare, cum poate omul să mai trăiască o viaţă duhovnicească?

Tot timpul viaţa duhovnicească a fost împotriva duhului lumii, deşi nu a lumii ca atare. Duhul lumii tinde spre ceva care te trage în jos, într-un mod negativ, pe când viaţa duhovnicească te înalţă, ajută la creşterea şi desăvârşirea omului. De aceea viaţa duhovnicească este grea pentru că barierele şi bruiajele vrăjmaşului care ne sustrag de la trăirea adevărată într-o parte şi alta sunt permanente. Sunt experienţe pe care noi le observăm în viaţa de zi cu zi.

Duhul lumii este rău şi foarte mulţi se împărtăşesc şi încep să se asemene cu el. Prin viaţa duhovnicească eşti permanent împotriva duhului lumii, în sens opus, spre Dumnezeu. Nu poţi să slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, iar direcţia spre Dumnezeu este cea bună. Direcţia lumii este alta, spre cel rău. Acest lucru depinde foarte mult de ce viziune, de percepţia duhovnicească pe care o avem. Dacă ea este alterată, atunci vedem totul alterat, se formează o imagine distorsionată. Acest lucru este foarte dureros, anume că nu vezi ceea ce eşti. Ne amintim de Socrate care spune că „Eu ştiu că nu ştiu nimic!” Cunoaşterea adevărată apare atunci când îţi dai seama de faptul că ea este infinită. Cu cât ştii mai mult cu atât îţi dai seama că nu ştii nimic, că eşti de abia la începutul cunoaşterii. Aşa cum spunea P. Stăniloae citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul că „Desăvârşirea celor desăvârşiţi este nedesăvârşire!” Acest lucru este foarte clar. Noi tindem spre desăvârşire, încercăm să ne apropiem, dar lucrurile sunt foarte grele şi foarte mari. Viaţa duhovnicească se împlineşte atunci când suferi foarte mult, când rabzi foarte mult. Ea se simte cu adevărat în suferinţă. Suferinţa şi răbdarea te duc la o percepţie reală a lucrurilor şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Numai acestea. Răbdarea, suferinţa, iubirea înseamnă sfinţenie! De aceea şi Mântuitorul ne învaţă să avem răbdare, dragoste, smerenie, nu dreptate: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”