Beneficiile alăptării cuprind întreaga societate

Un produs natural care nu și-a găsit înlocuitor

În ciuda beneficiilor multiple pe care le aduce, alăptarea copilului nu este agreată de multă lume, indiferent de implicarea sau nu a acesteia. Un proces natural și simplu, alăptarea are multiple avantaje atât pentru copil, cât și pentru mamă, familie sau societate.

Un studiu recent publicat în Buletinul de Psihologie Socială și a Personalității a evidențiat faptul că deși există numeroase avantaje pe multiple planuri, mamele care alăptează sunt uneori privite ca mai puțin competente decât celelalte femei care lucrează în același domeniu. În aceste condiții, cercetătorii recomandă depășirea acestei bariere mentale și promovarea activă a alăptării.

Este paradoxal faptul că deși anual se adaugă noi descoperiri care pledează pentru superioritatea alimentației naturale față de oricare alt timp de alimentație, numărul copiilor alăptați este foarte mic. Foarte multe mame apelează la preparate dietetice deși toate acestea au ca standard de aur tocmai laptele matern.

Avantaje pentru copil

Doctorii pediatri din toată lumea declară în unanimitate faptul că laptele matern este cel mai bun lucru pe care îl poate oferi o mamă copilului ei. Aceasta nu doar pentru că el conține toți nutrienții necesari în cantitățile ideale, dar acest produs viu, cu celule și substanțe biologic active, își schimbă compoziția în timp și chiar pe durata unei alăptări pentru a furniza exact ceea ce îi trebuie copilului care crește și se dezvoltă astfel armonios. Nici un alt produs nu poate substitui laptele pe care mama îl produce pentru propriul copil.

În același timp, componentele laptelui specific speciei au rol funcțional imunologic, antimicrobian și metabolic. Se vorbește despre un adevărat sistem imun al laptelui uman, cu rol protector. Astfel, multiple studii au demonstrat o scădere a numărului general de infecții apărute la copil, fie că ele afectează urechea, căile respiratorii, plămânii, intestinele sau rinichii. Se constată de asemenea și o scădere a incidenței reacțiilor alergice, a diabetului sau obezității. Pe termen lung, scade riscul total de alergii sau infecții, de astm, de boli cardio-vasculare, de boală celiacă, de obezitate. În același timp, fetițele alăptate la sân au un risc diminuat de a dezvolta mai târziu cancer de sân.

Pe lângă aceste efecte somatice, numeroase studii au evidențiat faptul că alăptarea prelungită și exclusivă îmbunătățește dezvoltarea cognitivă a copilului. Astfel, copiii alăptați au un IQ mai mare decât cei hrăniți cu formule de lapte. Un studiu efectuat la Essex și publicat anul acesta a evidențiat faptul că alăptarea determină efecte semnificative asupra dezvoltării creierului. Un alt studiu efectuat de această dată la Oxford asociază alăptarea cu o frecvență mai mică a problemelor de comportament ce ar apărea pe viitor.

Dăruind vei dobândi

Mama nu este lipsită de beneficii atunci când dăruiește hrană din propriul trup. Hormonii secretați în timpul alăptării produc o calmare și o relaxare a mamei, conferindu-i un sentiment de responsabilitate, dar în același timp și de valoare. Ea va avea un comportament mai afectiv și mai empatic, favorizând legătura emoțională cu propriul copil, toate acestea având un efect net favorabil în prevenirea depresiei post partum, o stare care poate afecta mama după naștere într-o măsură mai mare sau mai mică.

Substanțele stimulate de către alăptare ajută la regenerarea uterului, contractându-l și scăzând riscul de sângerare. Un alt efect al alăptării este întârzierea reapariției fertilității prin inhibarea ovulației. Aceasta are o eficacitate de peste 98% în prevenirea unei sarcini în primele șase luni de alăptare integrală.

Prin alăptare, mama scapă mai ușor de kilogramele în plus depuse pe parcursul sarcinii, deși în acest sens este nevoie și de o dietă corelată cu obișnuitele exerciții fizice. Pe termen lung, prin alăptare se scade riscul de a dezvolta cancer de sân, de ovar sau de endometru, se favorizează remineralizarea osoasă cu scăderea riscului de osteoporoză și a fracturilor de șold, scade riscul de boli cardiovasculare, de sindrom metabolic sau artrită reumatoidă. Un studiu efectuat în Memphis, Tennessee, și publicat la începutul acestui an recomandă mamelor care au supraviețuit unui cancer în copilărie să alăpteze, aceasta fiind o metodă de protecție împotriva multiplelor efecte negative pe termen lung ale tratamentelor primite.

Toate au fost create cu înțelepciune

Au existat perioade când se făcea o publicitate intensă produselor care înlocuiau laptele matern, cu tendința de a submina valoarea inestimabilă a laptelui matern. Aceste lucruri s-au reglementat în timp, iar astăzi se recunoaște din ce în ce mai mult multiplele calități ale laptelui matern și implicațiile benefice asupra copilului, mamei, dar și societății.

Atunci când au găsit un înlocuitor pentru laptele matern, oamenii de știință credeau că au putut crea ceva ce are doar beneficii ce le depășesc pe cele al produsului natural, ei credeau că fac un bine înlocuind ceva natural care părea simplu sau chiar vulgar cu formule complicate obținute după cercetări îndelungate și prin procedee tehnologice complexe. Deși sunt costisitoare, consumând timp și energie suplimentară pentru preparare, aceste formule de lapte adaptat nu pot fi decât surogate ale adevăratului lapte matern. Indiferent de modificările operate asupra lor, laptele de la alte specii nu va avea niciodată proprietățile și calitățile laptelui matern. În acest sens, acum se încearcă o promovare a alimentației naturale prin orice mijloace, iar companiile producătoare de formule de lapte adaptat sunt obligate să nu facă publicitate excesivă, să ofere gratuități sau să scadă foarte mult prețul. Acestea sunt utile doar în cazul în care mama nu poate sau nu trebuie să alăpteze.

Laptele matern își schimbă compoziția în funcție de necesitățile copilului pentru ca acesta să se dezvolte armonios, să fie sănătos și cu minte luminată. Acestea îl vor ajuta mai târziu să nu aibă doar relații intrafamiliale armonioase, dar el va fi mai adaptat și pentru a face față mai ușor în diferitele împrejurări sociale. Astfel, omul va fi mai adaptat pentru o relație de comuniune cu ceilalți, dar și cu Dumnezeu. Se poate observa ușor că Dumnezeu a creat toate cu înțelepciune, astfel încât omul să se dezvolte și să crească armonios pentru ca întreg, cu trup sănătos și suflet luminat să-L poată înțelege și să se poată apropia mai ușor într-o relație de comuniune desăvârșită atât cu El, dar și cu ceilalți oameni. Părinte și copil capătă valoare și se responsabilizează spre o viață plină de iubire după modelul Sfintei Treimi.

„Fericiţi sunt sânii la care ai supt!”

Dumnezeu ia trup omenesc și se hrănește cu lapte pentru a crește. El știe că a creat totul cu un rost și că dezvoltarea inițială a omului se face cel mai bine cu laptele provenit de la mama sa. Iisus Hristos nu a disprețuit această metodă naturală și eficientă pentru propria creștere, ci a folosit-o și a creditat-o ca fiind de mare folos. Astfel, cei din jur recunosc importanța unei mame care și-a alăptat copilul și pe care l-a crescut cu dragoste. Femeia din popor care exclamă „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!” (Lc. 11,27) intuiește rolul determinant al acestor factori în dezvoltarea umană, înainte chiar de dovedirea științifică. Ea asociază activitatea Mântuitorului, cu minunile impresionante pe care le face și învățătura nouă pe care o aduce, cu începutul bun pe care l-a pus mama Sa, cu grija ei în creșterea lui Iisus. Așadar, fiecare mamă poate lua exemplul Maicii Domnului care s-a făcut ascultătoarea lui Dumnezeu. Prin cuvintele „Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!” (Lc. 11,28), Mântuitorul învață că prin efectuarea îndatoririlor naturale față de proprii copii omul se face ascultător și împlinitor al voii lui Dumnezeu. Procesele și datoriile naturale ale dragostei față de copil sunt o componentă esențială în îndeplinirea voii lui Dumnezeu și de aceea Hristos fericește toate mamele și pe toți cei care îndeplinesc faptele iubirii față de copii.

Crucea lui Brâncoveanu de la Hurezi

Ascunsă între dealuri, dar protejată de istorie, Mănăstirea Hurezi se prezintă ca o cetate impresionantă, sobră, dar primitoare. Încadrată de altare în cele patru puncte cardinale, istoria mănăstirii a stat sub semnul crucii, dar nori și vijelii nu au putut deturna credința ziditoare a românului. Credința crește și se dezvoltă fără ca istoria să o poată risipi. Străjuită de codri seculari și vegheată de Munții Căpățânii, vechea așezare monastică primește zilnic sute de pelerini evlavioși sau turiști curioși.

Venind dinspre Râmnicu Vâlcea, pe drumuri molcome ce străbat muscele domoale, ajungem în orașul Horezu. Deși este început de săptămână, lumea este calmă, dar harnică, parcă în contrast cu „civilizația” mereu agitată și interesată de câștig. Admirând viața liniștită, deși nu plictisită, tihnită, deși nu trândavă a locuitorilor de prin aceste locuri, ne abatem din drum pentru a admira arta olăritului de la Olari. Culori măiestre aranjate în modele complicate ce reproduc dinamic motive strămoșești încântă privirea și trezesc admirația pentru această îndeletnicire care pare ușoară, deși este migăloasă. Însă murdărindu-te puțin de lut și simțind între degete materia ce stă la baza alcătuirii ulcelei, dar și a olarului deopotrivă, îți dai seama de îndemânarea pe care ar trebui să o ai, care se formează doar după ani buni de ucenicie. Lutul dă viață lutului sub privirea creatoare a Olarului.

Drumuri noi spre lăcașuri vechi

Ne desprindem încet de oraș pentru a ne apropia de satul Romanii de Sus, la marginea căruia dăinuie mănăstirea Hurezi. Înainte de a ne opri la poarta mănăstirii, Biserica Îngerilor ne binecuvântează din stânga. Zidită fără turlă, silueta bisericii amintește de îngerul ce acoperă cu aripile sale pe credincioșii adunați în rugăciune. Brâncoveanu fiind bun creștin a construit ceea ce este acum biserica satului, o biserica unde cei care au lucrat aici până la zidirea bisericii mari a mănăstirii să aibă slujbă. Ea s-a ridicat prin purtarea de grijă a lui Ioan Arhimandritul, fiind pictată mai târziu de călugării de aici și rămasă ca biserică a satului. Acum, vechea biserică parohială străjuiește lângă noul lăcaș care se construiește și în care oameni mici și mari își vor afla mântuirea alături de străbunii lor. Împreună cu alte trei biserici ridicate în celelalte puncte cardinale și la distanțe aproximativ egale, întregul complex este amplasat sub semnul crucii. Aceasta s-a întâmplat mai ales din dorința de a închide cele patru puncte cardinale sub semnul crucii.

Trecând de poarta mănăstirii, drumul modern este străjuit de ziduri mari de piatră. Nucii uriași din flancul drept umbresc urcușul domol spre prima incintă a mănăstirii, delimitată de ziduri de cărămidă. Trecând și de această a două poartă, privirea este încântată de curățenia și grija pentru natură. În dreapta se află casa de oaspeți pregătită pentru a primi până la 20 de pelerini aflați în trecere prin aceste locuri sfințite.

A doua incintă ni se descoperă ca o cetate fortificată, cu un zid înalt spre răsărit și clădiri pe celelalte trei laturi. Porțile din lemn masiv ferecate în fier sunt acum larg deschise pentru a primi turiști și pelerini deopotrivă, conducându-i spre inima celui mai mare ansamblu monahal din România.

Zgomotele meşterilor erau acoperite de cântecele huhurezilor

Ochii se îndreaptă instinctiv spre măreața biserică domnească și împărătească. Domnească, pentru că Sfântul Constantin Brâncoveanu, Domnul Valahiei, i-a fost ctitor, și împărătească pentru că Sfinții Împărați Constantin și Elena o protejează.

Sfântul Constantin Brâncoveanu, urmând modelul înaintașului și ocrotitorului său, a dorit să-și înceapă domnia prin ctitoria acestui prim lăcaș duhovnicesc. Constantin Brâncoveanu era bun creștin, adică un bun gospodar, un bun diplomat, un bun artist am putea spune, dar era și foarte bogat. Pe vremea aceea era considerat unul dintre cei mai bogați domnitori, principi din Europa. Dorind să fie necropolă domnească, „s-au apucat Măria sa de Mănăstirea de la Hurezi din temelie a o face, cu multă osârdie și cheltuială”, după cuvintele cronicarului. Astfel, măreața biserică a devenit o sinteză a artei românești din acel timp, fiind reper pentru celelalte biserici ce poartă stilul domnitorului cărturar. Se spune că, după Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu ar fi fost cel mai cultivat domnitor al nostru din toate timpurile. Oricum, perioada domniei lui reprezintă un ultim moment de sinteză și înflorire a artei postbizantine. Stilul pe care Brâncoveanu îl inaugurează la Hurezi reprezintă o reactualizare amplă și sistematică a tradiției bizantine în substanța sa. O adevărată renaștere a culturii românești, stilul brâncovenesc armonizează într-un mod plăcut somptuozitatea Bizanțului cu precizia pentru detaliu a Orientului și bogăția decorurilor baroce. Astfel, arta românească împrumută trăsături și simboluri diferite pentru a le armoniza în creuzetul spiritului românesc.

Constantin şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu înainte de a pierde totul. El a cunoscut că toate bogăţiile sale şi cultura acumulată în timp nu satisfac nevoile ontologice ale omului. Încă de tânăr, înainte de domni peste întreaga ţară, Constantin Brâncoveanu reface biserici, le împodobeşte cu fresce sau le dăruieşte daruri bogate, dar construiește nu numai biserici și mănăstiri, ci și școli, spitale, palate. Ajungând domn în Ţara Românească, Sfântul Constantin vrea să dureze o biserică „desfătată, frumoasă şi iscusită”, aşa cum se va scrie şi în pisanie, care să reflecte dragostea lui pentru Dumnezeu şi în care să-şi doarmă somnul până la învierea morţilor. El avea neliniştea Sfântului Proroc David, al doilea rege peste Israel. Victorios în războaie, cu palat bogat şi frumos construit, David se mustra pe sine că Domnul Dumnezeul său nu are un templu al Său, că jertfele Lui se aduc într-un cort. Frământat de aflarea unui loc pentru zidirea sălaşului lui Dumnezeu, Constantin se plimba la ceas de seară pe moşiile sale de la Horezu, pe care le deţinea încă de pe vremea când era spătar al ţării. În acelaşi timp, huhurezii, aceste păsări nocturne cu penaj bogat colorat, îşi începeau bocetele ce animau pădurea. Natura îşi slăvea Creatorul, dar domnitorul a simțit că aici vrea să-şi zidească nepreţuitul locaş, aici vrea să-şi afle odihna.

Nu întâmplător, în pisania ce se află deasupra uşii de intrare în biserica mare a mănăstirii, stă scris: „Nu voi intra în sălașul casei mele, nu voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitare și repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”. Legenda spune că lucrările se desfăşurau noaptea, de teama turcilor, pentru ca zgomotele meşterilor să fie acoperite de cântecele huhurezilor.

Taina mormântului gol

Pridvorul deschis, susţinut de coloane din piatră sculptată, cu buchete de flori înmărmurite este specific stilului brâncovenesc. Ne întâmpină pictura Judecăţii de apoi pentru a ne aminti de  sfârşitul nostru şi de faptul că numai prin biserică trecem de judecată, prin moarte la viaţă. Ancadramente în marmură minuţios sculptate mărginesc uşa cu broderie în lemn de păr. Păşind în tărâmul sacru al bisericii suntem întâmpinaţi de amplul tablou votiv din pronaos. Pe peretele de răsărit se află numeroasa familie a lui Brâncoveanu: domnitorul Constantin cu doamna sa Maria, alături de cei patru băieţi şi şapte fiice. Concepută ca necropolă a familiei Brâncoveanu, Biserica Sfinţilor Împăraţi are pronaosul lărgit atât pentru a acomoda mormintele, cât şi pentru a prezenta tabloul votiv extins ce cuprinde şi rude deja apuse. Astfel, pe ceilalţi pereţi sunt reprezentaţi înaintaşii direcţi şi rude din neamul Basarabilor şi Cantacuzinilor. Se observă adânca evlavie pe care Brâncoveanu o are faţă de familie şi înaintaşi, el fiind conştient de rădăcinile sale şi de responsabilitatea pe care o poartă în faţa moşilor şi strămoşilor care sunt morţi pe pământ, dar vii în Împărăţia lui Dumnezeu. O altă particularitate a tabloului votiv o reprezintă introducerea portretelor meşterilor constructori și zugravi alături de ctitori.

În pofida așteptărilor, în pronaos găsim doar două morminte, despre care maica Ecaterina, unul dintre ghizii mănăstirii, ne lămurește: „Brâncoveanu dorea ca mănăstirea să fie necropola familie. Pronaosul supralărgit nu adăpostește pe nimeni din familie, deși Nicolae Iorga are o însemnare în care, citând o scrisoare între două prietene, spune că una dintre fetele lui Brâncoveanu, și anume Ancuța, este înmormântată, dar specifică, «la moșia de la Hurezi», deci nu spune că la mănăstire. Pronaosul supralărgit, neadăpostind pe nimeni din familie, găzduiește doar mormântul primului stareț al mănăstirii, Ioan Arhimandritul.”

Mormântul lui Brâncoveanu de la poalele Muntelui Căpăţânii este gol aşa cum gol este şi mormântul celui pe care l-a urmat în viaţă şi după moarte. Dacă mormântul lui Iisus Hristos din Ierusalim a primit trupul mort al unui om şi a văzut slava unui Dumnezeu-Om ridicat la Tatăl Ceresc, mormântul de la Hurezi a fost de la început gol. „Istoria ne spune că domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost decapitat în 1914 la Constantinopol, însă mormântul a rămas gol pentru că la 6 ani după decapitare, când soția i-a adus osemintele în țară, zona aceasta de nord a Olteniei era ocupata de austrieci și de aceea nu l-a putut înmormânta aici. În mod firesc, Doamna Maria l-a înmormântat la o altă mare ctitorie a lui, la Biserica «Sfântul Gheorghe – Nou» din București, dar și acolo în secret. Aceasta nu s-a știut până în 1914”, ne spune Maica Ecaterina.

Maici între 20 și 97 de ani

În biserică se face Privegherea. Maicile se află în rugăciune, fiecare la locul ei. Unele cântă la strană, altele stau în strănile vechi de sute de ani, altele îngenunchează pe covoarele de Hurezi lucrate în mănăstire. Isihia domneşte aici. Rânduiala liturgică este aceeași de când a fost construită mănăstirea, introdusă de primul stareț al mănăstirii, Ioan Arhimandritul. În rest, maica Ecaterina ne spune despre obște că „astăzi viețuiesc în mănăstire aproape 50 de maici. Sunt maici între 20 și 97 de ani. Cea mai în vârstă are 97 și vine mereu la biserică. Ascultările pe care le fac maicile sunt de la un capăt la altul, în sensul că avem și fermă, avem și grădină, mai lucrăm și covoare oltenești, atelier de pictură pe lemn, mai puțin pe sticlă, dar, având și maici în vârstă, cele tinere trebuie să acopere toate celelalte ascultări, bucătărie, biserică, cum spuneam gospodăria anexă, vite, porci, păsări.”

După ce admirăm cu nesaţ catapeteasma, acest monument sculptat în lemn de tei şi aurit, ne îndreptăm paşii spre ieşire, sub umbra preţioaselor candelabre lucrate la Viena şi Veneţia. La ieşire ne întâlnim cu maica stareţă, monahia Marina Comaniciu. Cu mersul simplu şi vorba smerită, maica aminteşte de simplitatea sfinţilor de odinioară. Nu îşi recunoaşte nici un merit al muncii sale, ci repetă mereu: „Tot ce avem bun, de la Brâncoveanu este!” Nu contează că totul este îngrijit, că leandrii, hortensiile şi trandafirii au slujitoare vrednice și pricepute, că totul pare raiul pe pământ. „Noi nu facem nimic bun!”

Gustând o salată de păpădie din mers și grăbindu-se pentru slujba Privegherii Sfântului Irodion de la Lainici, maica stareţă ne lasă în grija maicii Ecaterina, care, doar de dragul ascultării, lipseşte momente de la slujbă şi ne împărtăşeşte câteva cuvinte despre istoria și viața mănăstirii. Plecăm de la mănăstire cu pace în suflet, având conștiința că maici vrednice se roagă pentru cei scriși în pomelnicele primite, că există oameni care se dăruiesc întru totul spre a plăcea lui Dumnezeu și a sluji aproapelui, că iubirea propovăduită de Hristos nu este o utopie, ci o constantă în viața creștinului.

„Canonizarea lui Ioan Arhimandritul este o nădejde a noastră!”

Datorită faptului că unele maici din mănăstire au avut lucrări de atestat în domeniul muzeografiei, cu teme despre istoricul acestei mănăstiri, s-au adunat mai multe date despre primul stareț de la Hurezi, Ioan Arhimandritul. În urma acestor informații descoperite, maicile și-au dat seama de viața sfântă pe care a avut-o.

Ioan Arhimandritul a fost adus intenționat de Brâncoveanu să întemeieze aici viața de obște și a condus mănăstirea timp de 26 de ani. Lui i se datorează programul iconografic de la Hurezi. Dar el s-a implicat în programele iconografice și la Govora și la multe alte mănăstiri, chiar dacă erau mai vechi. El a coordonat pictura. Era un bun teolog și un călugăr îmbunătățit. Pentru prețuirea de care s-a bucurat încă din timpul vieții, mormântul lui se află în „Biserica Mare”.

Cu privire la acest prim stareț de la Hurezi, maica Ecaterina ne mai spune: „Opera lui scrisă sunt picturile, programele iconografice și evlavia lui la Maica Domnului și nu numai atât. El a fost un foarte bun apărător al Sfintei Treimi. Astfel, pictura din trapeza brâncovenească este una militantă, în care judecata lui Iisus este greu de identificat pentru că membrii sinedriului sunt în costume de cardinali catolici. Prin aceasta se exprimă revolta lui și a lui Brâncoveanu împotriva tendinței de supunere a țării prin catolicizare. Canonizarea lui Ioan Arhimandritul este deocamdată o nădejde a noastră, maica stareță a înaintat diferite documente în acest sens. Nu am putea numi expres anumite minuni înfăptuite de el, dar în orice caz, pe vremea lui se bucura de o popularitate și atunci când s-au făcut lucrările de restaurare la pictură s-au realizat și lucrări de încălzire pe sub pardoseală și se pare că o maică ar fi simțit o mireasmă bine mirositoare de la acest mormânt. În rest, dacă nimeni nu l-a băgat în seamă, chiar dacă se vor fi întâmplat și alte minuni, ele nu se cunosc.”

Știința descoperă natura creată de Dumnezeu

Religia transcende limitele științei

Declarațiile recente ale reputatului fizician englez Stephen Hawking au făcut înconjurul lumii. A spune că raiul „este o poveste pentru oamenii care se tem de întuneric” este un atac direct la miliardele de persoane care cred într-o viață viitoare și pentru miile de oameni de știință care cred în Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu este condiționată de o minte genială

Într-un interviu acordat pentru The Guardian, Stephen Hawking respinge credința în Dumnezeu. El spune că raiul și viața de apoi sunt povești pentru cei fricoși, căci „eu privesc creierul ca pe un calculator care nu mai funcționează atunci când componentele lui se strică. Iar pentru calculatoare nu există rai sau viață de apoi”. Cel mai eminent om de știință al Marii Britanii refuză „confortul” psihic pe care l-ar oferi o viață viitoare predicată de religie.

Fizicianul în vârstă de 69 de ani nu face pentru prima dată astfel de declarații. În cartea sa „Marele design” publicată în 2010, Hawking susține că nu există nevoia unui creator care să explice existența universului. El admite folosirea termenului de „Dumnezeu” ca o metaforă, dar refuză credința într-un creator care ghidează formarea universului. Această carte, din cauza „greșelilor elementare de logică” pe care le conține, potrivit rabinul șef Lord Sacks, a suscitat comentarii virulente din partea mai multor lideri religioși.

Aura de adevăr a unor păreri personale

Comentând declarațiile lui Hawking, Cristian Tudor Popescu ajunge la a denumi viața de apoi „o excrocherie”. Astfel, ideile de rai și viață de apoi sunt „o excrocherie prin care oamenii pot fi controlați”. Acestea ar fi simple concepte sau simboluri folosite pentru a controla colectivitățile. „De aici nevoia de Biserică și de viață de apoi.” Pentru Cristian Tudor Popescu, Biserica s-ar folosi de această imagine pentru a controla lumea.

Problema unor astfel de declarații apare din faptul că ele vin de la o persoană cu o anumită reputație în știință și viața mondenă (se cunosc aparițiile lui Hawking în filme ca „Familia Simpsons” sau „Star Trek: The Next Generation”). Din cauza acestui fapt, anumite persoane i-ar putea prelua declarațiile ca axiomatice, fără a le mai verifica valoarea de adevăr. Ele vor avea aura unor cuvinte spuse de o persoană capabilă, care nu ar putea greși, care folosește știința ca pretext pentru respingerea credinței în Dumnezeu sau în viața viitoare.

În ciuda faptului ca mare parte din legile științifice sunt doar ipoteze, știința conținând în sine și un mare grad de subiectivitate, acestea nu-i împiedică pe mulți să îi ofere științei mai mult credit decât este necesar. Există multiple teorii care explică fenomene atunci când acestea sunt studiate separat, dar care se exclud reciproc atunci când se încearcă o privire de ansamblu. Știința nu a găsit o teorie pentru toate, acel set de ecuații unificatoare care să descrie fiecare particulă sau fenomen din întreg universul.

Dumnezeu umple de logică existența

Pe de altă parte, renumitul savant Albert Einstein era convins de existența lui Dumnezeu și a vieții viitoare. El spunea că „în veacul nostru materialist, singurii oameni de știință serioși sunt oamenii profund religioși”. Astfel, el afirmă și confirmă sentimentele profund religioase care îi animă pe mulți dintre cei care se dedică științei. Aceasta pentru că „un om de știință care refuză orizontul religios se descalifică”, după cuvintele lui Radu Preda, directorul fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale și Interreligioase (INTER) din Cluj Napoca. În aceeași ordine de idei și citându-l pe Denis Alexander, profesorul de chimie fizică Gelu Bourceanu de la Facultatea de Chimie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și directorul Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie, Filozofie și Știință din cadrul aceleiași universități, spune că „Dumnezeu este garantul proprietăților Universului și motivul pentru care trăim într-un Univers coerent”.

Omul descoperă credința în Dumnezeu

Dintotdeauna s-a încercat să se argumenteze existența lui Dumnezeu prin diferite metode logice, aducându-se argumente istorice, cosmologice, teleologice, morale, ontologice sau statistice. Însă toate acestea au valoare doar pentru cei dispuși să le asculte și, mai ales, să le accepte. Aici nu mai este vorba despre inteligență sau „prostirea” populației, ci de relația sau acceptarea personală a lui Dumnezeu.

Fiecare om, indiferent că se naște sau nu într-o familie credincioasă, își pune mai devreme sau mai târziu problema sensului existenței și implicit a lui Dumnezeu. Faptul că ești botezat ortodox nu te face automat și credincios. Credința conține o componentă activă care deși se educă, omul crede în Dumnezeu nu pentru că este botezat, pentru că cei din jur cred sau pentru că așa se poartă, ci pentru că el însuși a ajuns la această conștiință și simțire. Problema existenței lui Dumnezeu trebuie pusă în mod activ de către fiecare, cu sinceritatea omului care caută adevărul și cu disponibilitatea de a accepta adevărul, chiar dacă acesta este contrar părerii unuia sau altuia. Doar după o verificare la rece omul va putea crede cu adevărat, va ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu este personală

Știința nu poate cerceta decât ceea ce cade sub incidența instrumentelor sale de acțiune. Ea poate verifica ceea ce este văzut și supus experimentului. Ea nu poate măsura ceva pentru care nu există măsură, ea nu poate vedea ceva pentru care nu are ochi. Ea creează instrumentul cu care va măsura apoi ceea ce a determinat însăși existența instrumentului. De aceea, despre ființa lui Dumnezeu se poate spune în aceeași măsură că există sau nu. Există, pentru că este singurul lucru care există cu adevărat și din care toate celelalte își trag existența. Nu există pentru că nimic din ceea ce există nu-i poate verifica existența, nu-i poate concepe cu adevărat natura Lui necreată, nu există ceva creat care să măsoare necreatul. Așa cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz, „Dumnezeirea nu poate fi înțeleasă de mintea omenească și nici nu este cu putință să ne-o închipuim toată câtă este Ea”. Astfel, natura lui Dumnezeu se află mai presus de cugetare, de ceea ce omul poate experimenta. Însă omul intră în contact cu Dumnezeu prin cele comune. Nu doar că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, dar și Dumnezeu ia trup și suflet în persoana lui Iisus Hristos, pentru că „este cu neputință celor care sunt în corpuri să se unească cu desăvârșire cu cele cugetate de minte, fără intermediul celor corporale” (Sf. Grigorie de Nazianz). De aceea, în Ortodoxie, omul întreg, trup și suflet are posibilitatea să-L experimenteze întreg pe Dumnezeu.

Experimentarea lui Dumnezeu nu este una obiectivă, ci, în mod esențial, ea este personală. Deși Dumnezeu are o natură obiectivă și singurul lucru obiectiv, El fiind „Cel ce este” (Ex. 6,3), Dumnezeu nu poate fi perceput astfel de om decât după experimentarea Lui ca persoană. Persoana umană intră în relație cu Dumnezeul personal pentru ca astfel să i se releve și obiectivitatea naturii Lui. Omul Îl înțelege pe Dumnezeu pe măsură ce se apropie de El într-o comunicare și împărtășire reciprocă. De aceea, omul Îl cunoaște pe Dumnezeu nu doar în mod logic, prin rațiune, ci și prin simțire, întreaga lui ființă tinzând să cuprindă, să înțeleagă și să simtă ființa lui Dumnezeu. Astfel, cunoașterea lui Dumnezeu pe care o oferă creștinismul nu este doar o înțelegere logică sau acceptarea unei idei despre El, ci ea se ridică la o cuprindere și o simțire supralogică a celui ce a creat lumea în mod logic, a Celui care dă sens la toate.

Jocurile video violente cresc agresivitatea

Violent Video Games Reduce Brain Response to Violence and Increase Aggressive Behavior, Study Suggests

Scientists have known for years that playing violent video games causes players to become more aggressive. The findings of a new University of Missouri (MU) study provide one explanation for why this occurs: the brains of violent video game players become less responsive to violence, and this diminished brain response predicts an increase in aggression.

Continuarea pe ScienceDaily

Bănci care finanțează războaie

Producţia de bombe cu submuniţie, finanţată de mari bănci europene şi mondiale

 

Foto: electronicintifada.net
Producţia de bombe cu submuniţie continuă să fie încurajată de peste 160 de instituţii financiare, în pofida interzicerii acestora, informează AFP

Instituţiile care investesc în acest domeniu sunt atât private cât şi publice, printre ele numărându-se şi mari bănci europene, conform informaţiilor oferite de două organizaţii neguvernamentale.

Continuarea pe Antena3.ro

Profeții false în numele Sfintei Scripturi

Și tu ai ratat sfârșitul lumii? Nu ești singurul…

În marile orașe din România și din întreaga lume au apărut mii de afișe publicitare care anunțau data sfârșitului lumii. Departe de a fi o glumă inocentă, sunt anumite persoane care chiar cred într-un cod numerologic al Bibliei.

Pastorul american Harold Camping a anunțat cu „exactitate” sfârșitul lumii. Astfel, pe 21 mai 2011 s-ar fi împlinit 7000 de ani de când Noe s-a salvat prin arcă de la Marele Potop, dată ce ar corespunde cu ziua Judecății de Apoi.

Pasionat de Biblie, dar și de numere, Harold Camping este inginer de profesie. La vârsta de 89 de ani, el interpretează Sfânta Scriptură ca pe carte magică, cu informații cifrate despre sfârșitul lumii. Astfel, după asociații de numere și calcule mai mult sau mai puțin spectaculoase care trezesc zâmbetul pe buzele unora și îngăduința din partea altora, Camping și miile lui de adepți sunt ferm convinși că sfârșitul anunțat de ei trebuia să vină pe 21 mai 2011. Dar nu e prima oară când sfârșitul lumii s-a lăsat așteptat. Într-o carte tipărită în 1992, pastorul american prevestea sfârșitul iminent al lumii pentru septembrie 1994. De la detaliile numerice existente în Biblie, Harold a dezvoltat o obsesie în identificarea unui mesaj ascuns, a da o semnificație eshatologică fiecărui număr prezent în textul revelat. Dar pentru că interpretările lui nu se bazează pe logica textului și nici pe metodele mai vechi sau mai noi pentru înțelegerea mesajului biblic, nu este de mirare că astfel de speculații se dovedesc a fi false.

Biblia nu poate fi interpretată de oricine

Chiar dacă sfârșitul lumii nu a venit, adepții lui Camping au falimentat. Nu atât pentru că profețiile lor au fost spulberate, dar mai ales că mulți dintre ei și-au investit toți banii în a promova aceste idei. În schimb, Harold Camping își păstrează cele 100 milioane de dolari din conturile sale.

Pentru alți neoprotestanți care nu împărtășesc astfel de profeții matematice apare o altă problemă. Ei cred că astfel de profeții false, bazate pe numerologie și nu pe o analiză critică a textului biblic este deficitară, afectând credibilitatea Sfintei Scripturi. Aceasta nu va mai putea fi privită ca un text revelat, ca o autoritate supremă pentru că percepția generală va fi aceea că toate profețiile biblice sunt eronate. Oamenii vor sesiza greu că nu Biblia a greșit, ci doar predicatori neșcoliți sau pasionați doar de senzaționalul mistic, fără a lua în considerare și interesele materiale, au interpretat după propria părere textele scripturistice.

Între timp, majoritatea românilor trece pe lângă aceste mesaje fără a le acorda prea mult credit. Unii le consideră pur și simplu „prostii”. Amplasate pe blocuri de către firme de publicitate, ele vor dispărea o dată cu sfârșitul lumii, sau, cel mai probabil, vor fi înlocuite de reclame la detergenți sau alte produse de igienă.

Biblia îl prezintă pe Hristos

Sfântul Apostol Pavel îi scrie ucenicului Timotei despre textele biblice că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun (II Tim. 3,16-17). Din aceste câteva cuvinte se observă rolurile importante pe care le au textele inspirate de Duhul Sfânt pentru desăvârșirea vieții omului. În același timp însă, în Biblie se află „în ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, spre a lor pierzare (II Pt. 3,16). Acest lucru se aplică și în cazul profețiilor, pentru că „nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia” (II Pt. 1,20).

Deși are un rol deosebit de important pentru viața dogmatică sau liturgică a Bisericii, Sfânta Scriptură nu este absolut necesară pentru mântuirea credinciosului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață sfântă atât de curată încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre… însă oamenii s-au abătut de la drumul cel drept, unii din pricina învățăturilor greșite, iar alții din pricina vieții și a purtărilor lor. De aceea a fost nevoie de aducerea aminte a scripturilor.” Observăm astfel că Scripturile nu sunt autoritatea supremă pentru creștin. Acesta nu trebuie să se bazeze că viața veșnică se dă prin Scriptură. Textele biblice arată și îndrumă spre persoana Mântuitorului Iisus Hristos, El fiind Cel pe care trebuie să-L căutăm, El fiind capul și așteptarea noastră, El fiind și ținta noastră. În cartea „Moștenirea lui Hristos”, Diaconul Andrei Kuraev se întreabă „ce a lăsat Hristos după Înălțarea Sa la cer?” Simplificând lucrurile, el consideră ca „după părerea protestanților, Hristos a lăsat oamenilor Biblia. Iar potrivit catolicilor, El a lăsat lumii pe urmașul lui Hristos, pe papă. Conform experienței ortodoxe, El ne-a lăsat nouă pe Sine Însuși”.

Sfârșitul lumii este unirea cu Hristos

Pe creștinul adevărat îl preocupă mai mult propriul sfârșit decât sfârșitul întregii lumi. El este conștient că cel mai important lucru constă în unirea cu Hristos, în participarea mistică la viața treimică. Creștinul moare lumii văzute pentru a se integra în lumea nevăzută și de aceea, sfârșitul lumii are loc în fiecare zi pentru el. în fiecare zi, creștinul pune început bun de viață veșnică. Pentru el, moartea și sfârșitul lumii se petrec în fiecare moment prin care el se desparte, se detașează de lucrurile aceste lumi pentru a se putea uni cu Hristos. Lucrul esențial nu este moartea sau sfârșitul efectiv, ci unirea cu Hristos. Pe lângă El, nimic nu are valoare; în afara Lui, totul e nonsens. De aceea și Sfânta Scriptură, deși furnizează atâtea foloase duhovnicești prin citirea, meditarea și rugăciunile pe care le conține, nu are sens și este o simplă carte dacă este despărțită de persoana lui Hristos. Scopul creștinului nu este descoperirea timpurilor sau descifrarea semnelor sfârșitului cu ajutorul Scripturii, ci ea trebuie să faciliteze unirea completă ci Cel pe care Îl prezintă și Îl propovăduiește. Codul „secret” al Bibliei este persoana lui Hristos care se descoperă în totalitate doar prin comuniunea și împărtășirea cu El, doar prin lăsarea acestei lumi și unirea deplină cu El.

Sfârșitul lumii văzute

Așa cum lumea are un început, ea va avea și un sfârșit. Însă Sfânta Scriptură ne spune că doar Dumnezeu cunoaște acest timp (cf. Mt. 24,26). Nu este de folos omului să cunoască sfârșitul, căci altfel el ar fi fost anunțat. Sfârșitul lumii va veni când oamenii își vor întoarce cu totul fața de la Dumnezeu, când ei vor prefera să fie singuri, închistați în autosufiență, fără iubire și fără Dumnezeu. Însă chiar dacă răul s-a înmulțit, chiar dacă mulți se comportă ca și cum Dumnezeu nu ar exista, încă mai sunt persoane care Îl caută, care fac binele și evită răul, care vor să-L cunoască pe Dumnezeu și să trăiască viața cea adevărată. Acești oameni transformă lumea din jur și o salvează de la distrugere. Pentru astfel de persoane lumea încă mai este un loc în care oamenii pot să trăiască, un spațiu pe care răul nu l-a putut încă cuprinde. Acum încă mai există oameni care fac lumea un mediu prielnic vieții, un spațiu al mântuirii.

Când răul va atinge un maxim, atunci va veni sfârșitul. Atunci va veni de fapt Hristos pentru a nimici răul pentru totdeauna. Sfârșitul lumii nu înseamnă că aceasta va pieri, pentru că Dumnezeu nu creează nimic pentru a-l distruge mai apoi. În schimb, lumea se va curăța ca prin foc, transformându-se în „cer nou și pământ nou” (Ap. 21,1). Nu se distruge, ci se transformă. Nimicindu-se păcatul și moartea, această lume va fi accesibilă doar celor știu să trăiască fără ele, doar cei care nu s-au lipit de lucrurile acestei lumi care trece, ci de Hristos, Care „ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Ev. 13,8). Doar cei care s-au umplut de El vor putea trăi viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.