Vinul conține principii de sănătate și veșnicie

Împărtășania nelimitează natura finită

Aliment sau medicament, consumat ocazional sau regulat, vinul este una dintre cele mai apreciate băuturi. După aproape un secol în care i s-au negat aproape orice valoare medicală, studii recente redescoperă calitățile ascunse în licoarea bahică, proprietăți care îi explică și folosirea sa liturgică.

Beneficiile fizice, psihologice și sociale ale consumului de alcool sunt bine stabilite în istorie. De la vechile prescripții iudaice care spun că „acolo unde lipsește vinul, medicamentele devin necesare” sau afirmațiile lui Hipocrate care considera vinul vital pentru o dietă sănătoasă, istoria omenirii a știut să aprecieze această băutură. Mai puțin americanii. Observând istoria lor ambivalentă cu privire la rolul alcoolului în propria societate, Dwight B. Heath, în cartea sa despre consumul de alcool în diferite culturi, observă cum „Statele Unite, în încercarea de a face un bine prin afirmații sau negări autoritare, sfârșește adesea prin a face rău”. Prohibiția, prin care vânzarea, producerea, consumarea și transportarea de alcool și de băuturi alcoolice erau interzise la nivel național, a determinat și o cenzurare și purificare a literaturii medicale care s-a păstrat mult timp după abrogarea legii în 1933. În aceste condiții, „«virusul» puritanismului continuă să infecteze Statele Unite în multiple moduri, în special cu privire la plăcere”, potrivit cuvintelor dr. Morris E. Chafetz de la Health Education Fundation din Washington. O îmbunătățire este însă vizibilă, Ghidurile Alimentare pentru Americani publicate de către Administrația Hranei și Medicamentelor (FDA) din SUA, evoluează de la afirmația că „vinul nu are nici un beneficiu pentru sănătate” (anul 1990) la permiterea unui consum „de siguranță” în limita a două băuturi pe zi (anul 2000). Deși probabil că nu se va ajunge la o recomandare oficială cu privire la consumul de alcool, așa cum avem în cazul altor alimente, studii complexe și meta-analize publicate în ultimii ani evidențiază o scădere semnificativă a mortalității în asociație cu un consum moderat de alcool.

Bea moderat sau deloc!

Un alt lucru subliniat de studii efectuate în diferite țări de pe întreg mapamondul este acela că efectele pozitive se regăsesc doar în urma consumului moderat de alcool și în special de vin roșu. Cuvântul cheie este „moderația”. Potrivit renumitei clinici medicale Mayo din SUA, beneficiile asupra sănătății oferite de către consumul de vin roșu sunt promițătoare, dar doar în cazul în care acesta se face cu moderație. Altfel, beneficiile vor fi depășite cu mult de efectele negative, printre acestea numărându-se creșterea tensiunii arteriale, a trigliceridelor, afectarea ficatului, a pancreasului, dezvoltarea obezității sau a unor tipuri de cancere, a unor boli fatale de inimă, a accidentelor sau a afecțiunilor psihice.

Moderație înseamnă două pahare de băutură pe zi pentru bărbat și unul pentru femeie. O băutură este definită ca 350ml de bere, 150 ml de vin sau 45ml de tărie. În această privință, se observă patru tipuri de raportare la consumul de alcool. La extreme, există persoane care nu beau deloc sau care beau mult și des sau mult și rar. Spre deosebire de toate acestea, s-a observat că efectul pozitiv se manifestă în special la cei care consumă alcool în mod frecvent, dar în cantități moderate.

Principiile cu efect protector cardiovascular și anticancerigen se datorează unor tipuri de substanțe denumite catechine sau flavonoide, dar și unor substanțe nonfavonoide, cea mai cercetată fiind resveratrolul. Acesta este prezent în struguri și în vinul roșu, fiind o fitoalexină naturală cu multiple acțiuni biologice, având în special rol antiinflamator, anticancerigen și antioxidant. Efectele antioxidante sunt însoțite de creșterea HDL (colesterolul „bun”), a apolipoproteinei A1 și a adiponectinei, cu scăderea fibrinogenului. Efectele generale constau în scăderea formării de cheaguri cu păstrarea sănătoasă a arterelor și menținerea unui profil lipidic favorabil. Multiplele efecte benefice asupra organismului „te fac să te gândești că aceste substanțe ar putea juca un rol în prevenirea îmbătrânirii”, după cum se exprimă dr. Éric Menat din Paris într-un articol publicat în numărul 1 din 2006 al revistei „Phytothérapie”.

Studiile evidențiază beneficiile medicale

În 2003, Kenneth Mukamal din Boston a publicat într-o prestigioasă revistă medicală un studiu prin care a urmărit timp de 12 ani efectele consumului moderat de alcool asupra a 38.000 de bărbați. Rezultatele obținute au arătat că, cel puțin cu privire la bărbați, consumul moderat de alcool scade riscul de infarct miocardic. Acest studiu este doar unul dintre sutele de studii efectuate în ultimii 30 de ani care susțin efectul protectiv al consumului moderat de alcool.

Un experiment efectuat la Harvard și publicat în revista „Nature” demonstrează faptul că resveratrolul extinde durata de viață a unor culturi celulare cu 80%. Mai mult, un studiu efectuat în Germania și publicat anul acesta evidențiază faptul că, în cantități moderate, consumul de alcool este invers proporțional cu incidența demenței la indivizii peste 75 de ani. Astfel, alcoolul are un efect protectiv asupra funcției cognitive la bătrâni, obținându-se o scădere cu 30% a riscului total de demență și cu 40% a riscului de a dezvolta Alzheimer. Acest studiu este în consonanță cu alte 71 de studii efectuate în ultimii 31 de ani și care au cuprins un număr de 153.856 persoane.

Efectele consumului moderat de alcool, în general, și de vin roșu, în special, se răsfrâng pe mai multe planuri. Un studiu publicat în ianuarie 2003 în American Journal of Gastroenterology a arătat efectul protectiv asupra ulcerului peptic, în condițiile în care abuzul de băuturi alcoolice crește cu mult riscul aceleiași patologii. Un studiu ce a durat 14 ani, efectuat la Harvard pe aprox. 100.000 de femei, a evidențiat o scădere a riscului de a dezvolta diabet cu 58%. Alte studii au evidențiat scăderea riscului de accidente vasculare cerebrale, de tumori colorectale, de diferite tipuri de cancere sau demențe.

Pe lângă aceste efecte, vinul este recunoscut ca un tranchilizant ușor, reducând anxietatea și tensiunea. El ajută digestia, stimulează apetitul, descarcă tensiuni sau sedează ușor. Alcool este ușor euforic, ajutându-i pe cei în stare de convalescență sau pe cei în vârstă.

Reversul monedei

Totuși, nu fiecare beneficiază de pe urma consumului de alcool. Mai multe studii au evidențiat faptul că vinul roșu determină o creștere a riscului de dezvoltare a cancerului de sân la femeile tinere care au pe cineva în familie cu o astfel de patologie. De asemenea, ingestia de alcool poate declanșa la unele persoane crize migrenoase. Mai mult, este total contraindicată asocierea cu aspirina sau acetaminofenul (paracetamolul).

În schimb, poate cea mai mare problemă este dată de consumul exagerat de alcool. Multiplele efecte negative ale alcoolismului se răsfrâng atât pe termen scurt, dar și pe termen lung, variind de la mici probleme sociale, la patologii somatice sau disfuncții psihice complexe. Morți stupide pot sancționa lipsa de moderație.

Cu toate acestea, cei mai mulți oameni se pot bucura de consumul regulat și moderat de alcool ca o plăcere ce susține și promovează o viață frumoasă.

Vinul dă viață veșnică prin transformarea în sângele lui Hristos

Băutură cu multiple beneficii asupra vieții omenești, vinul se transformă în băutură de viață veșnică în Sfânta Împărtășanie. Creator a toate, Dumnezeu lucrează prin materia pe care El a făcut-o bună și de folos pentru om. Lucrarea Lui nu se vrea supranaturală. El dorește o comuniune firească cu omul și aceasta nu se poate realiza decât prin mijloace accesibile omului. Beneficiile naturale ale consumului de vin sunt potențate de prezența nevăzută a dumnezeirii ce transformă aceste componente firești în principii de viață veșnică. De aceea, Sfânta Împărtășanie nu este doar un simbol al comuniunii du Hristos, Omul-Dumnezeu, ci natura de pâine și vin, elemente care hrănesc trupul, inima și mintea, sunt transformate în natură divină ce îndumnezeiește omul, fără a se pierde din proprietățile vreuneia. Așa cum pâinea și vinul se transformă în Hristos, Omul-Dumnezeu, fără a-și modifica proprietățile, la fel și omul se unește prin Sfânta Împărtășanie cu Dumnezeu fără a se dizolva în El, fără a-și pierde proprietățile sale, fără a se dezintegra ca persoană. În același timp, așa cum în fiecare zi consumăm pâine și vin pentru a trăi și a ne păstra puterea și sănătatea fizică și mentală, tot la fel, creștinul trebuie să vrea și să consume, dacă nu zilnic, cel puțin săptămânal din merindele de viață veșnică ce se oferă prin Sfânta Împărtășanie. Doar în acest mod unirea cu Dumnezeu se va face treptat și gradual, armonios și natural, omul înțelegând și simțind, devenind ceea ce crede pe măsură ce devine ceea ce mănâncă.

Molitfele Sfântului Vasile “trebuie citite într-un cadru restrâns”

(Pr. Petru Pruteanu) Am fost întrebat:

Preacuvioase părinte, aş dori o lămurire asupra următorului extras din comunicatul Bisericii Ortodoxe Române (în baza hotărârii sinodale din 17 februarie), cu privire la săvarşirea Molitfelor Sf. Vasile cel Mare: ,,citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în noaptea trecerii dintre ani este o practică regională (mai ales în sudul ţării) neaprobată de Sfântul Sinod,inexistentă în alte zone ale ţării şi mai ales în practica altor Biserici Ortodoxe surori.” Este chiar aşa?

Da, aşa este! Practica citirii Molitfelor Sf. Vasile cel Mare în ziua de 1 ianuarie nu este una generală în Biserica Ortodoxă, ci una locală şi fără nicio justificare istorică, liturgică sau spiritual-ascetică.

Aceste rugăciuni trebuie citite într-un cadru restrâns, doar persoanelor care sunt chinuite la modul evident de duhurile necurate, eventual în prezenţa rudelor împreună-rugătoare şi obligatoriu precedate de Spovedanie. Citirea lor pentru comunitatea largă în care, de regulă, nu este nici măcar o singură persoană demonizată de faţă, este o greşeală şi un nonsens. Pentru unii, această practică este şi o afacere…

Continuarea pe blog.teologie.net

Laicatul în Biserică

Cum suntem ortodocşi?! În ce mai cred românii azi?

Dan Dungaciu
 

În clasicul studiu Mirenii în Biserică, eminentul canonist Liviu Stan era tranşant: „Convins că biserica nu-şi poate manifesta din plin viaţa prin mădularele sale legate şi imobilizate… socotesc că trebuie să li se dea tuturor credincioşilor toată slobozenia, şi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaţiei lor de mădulare vii ale bisericii. Altfel biserica nu va fie vie niciodată, ci va vegeta mereu“. Avertismentul din 1939 al teologului rămâne periculos de valabil. Prestaţia şi conştiinţa mireanului în Biserica noastră rămâne problematică, iar relaţia dintre Ortodoxie şi spaţiul public din România arată prost.

Trei pricini pot fi invocate pentru a înţelege de ce statutul mireanului este astăzi nedefinit, difuz, contestat. Pe de-o parte, „dictatura“ liberei cugetări, dominantă în spaţiul public, care vituperează – de cele mai multe ori liberă de orice cugetare – la apariţia vreunei voci „reacţionare“. A doua pricină este lipsa de coerenţă şi de consistenţă a „turmei credincioase“, care, deşi dominantă cantitativ, rămâne, calitativ, extrem de pestriţă şi incapabilă să îşi gestioneze lucrativ adeziunea statistică la cei „86% de creştin ortodocşi“. În al treilea rând, lipsa capacităţii de „angajare la acţiune“ a mirenilor, defect care le aparţine, dar care poate fi plasat şi în contul administraţiei bisericeşti. Să le luăm pe rând.

Continuarea pe Historia.ro

În Săptămâna Luminată nu se postește pentru a se primi Împărtășania

Săptămâna care începe în noaptea de Paști este încărcată de bucuria și veselia ce izvorăsc din Lumina Învierii lui Hristos. Această prezență și stare de înălțare duhovnicească, acest ospăț de bucurie profundă nu este compatibil cu postul. Tocmai de aceea Sfânta Biserică a rânduit ca în aceste zile să fie dezlegare la toate bucatele. „Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească.” (Mc. 2.19) Este vreme de post și este vreme de bucurie.

În acest sens, creștinul care dorește să participe la Liturghie nu trebuie să postească în ajun, ci trebuie doar să nu mănânce nimic în ziua respectivă, până la momentul împărtășirii. Așa cum spune Pr. Lector Dr. Petru Pruteanu, postul obligatoriu pentru primirea împărtășaniei se referă doar la aceste ore de abținere totală de la mâncare și băutură, el neavând legătură cu ceea ce se mănâncă în ziua precedentă: „Împărtăşirea cu Sfintele Taine este legată de post, dar canoanele se referă la postul de ajunare, adică la primirea Sfintei Împărtăşanii pe nemâncate”.

Preoții înșiși respectă principiile vieții duhovnicești și nu cer credincioșilor o pregătire suplimentară față de ceea ce ei înșiși fac. Unii clerici mai râvnitori, pentru că ei au o viețuire mai aspră, fiind mai postitori, și ucenicii pe care îi spovedesc pot avea o rânduială diferită. În acest sens, se obișnuiește uneori ca cei ce se împărtășesc a doua zi să consume la cina din ajun mâncare de post, chiar dacă în restul zilei au consumat alimente de dulce.

În Săptămâna Luminată, în majoritatea bisericilor se săvârșesc cel puțin patru liturghii. Pentru a nu uita roadele postului și pentru ca omul să nu se îndestuleze doar cu hrană trupească, creștinul este dator să se pregătească și să participe la Liturghie. Având în vedere timpul scurt, dar și frecvența și densitatea mare a rugăciunilor care se spun în Biserică în acest timp, nu este absolut necesară spovedania înaintea fiecărei împărtășiri. Dacă nu s-a întâmplat nimic ce l-ar putea opri pe credincios de la Sfintele Taine, creștinul poate primi binecuvântarea de a participa la Liturghie în vederea împărtășirii fără a mai fi necesară spovedania. „Toți trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, și mireni, și călugări, și preoți, și arhierei…” atunci când ne apasă păcate grele, dar nu orice păcat este opritor de la Împărtășanie.

De aceea se impune ca, mai ales creștinii care au o strânsă legătură cu Biserica, cei care participă la slujbe și doresc să se împărtășească să nu fie opriți fără motiv canonic de la primirea Sfintelor Taine. Sfântul Ioan de Kronstadt spunea că „eu mor dacă nu săvârșesc în fiecare zi Liturghia”. Credinciosul însă nu poate sluji Liturghia, nu se poate împărtăși singur. Dar râvna lui nu trebuie împiedicată, iar preotul, slujitorul lui Hristos pentru credincios, trebuie să răspundă chemării slujbei pe care a primit-o. Nu trebuie oferită Sfânta Împărtășanie tuturor, dar nici nu trebuie ascunsă de toți. Și, din fericire, încă mai sunt creștini care au dorința unor sfinți ca Ioan de Kronstadt. Ei nu pot sau nu țin neapărat să se împărtășească zilnic, dar vor să fie în comuniune euharistică la Liturghia la care participă.

Trebuie să ne împărtășim de Paști

Despre împărtăşirea în ziua de Paşti şi în Săptămâna Luminată

De mai multe ori mi s-a adresat următoarea întrebare:

Părinte, se poate să mă împărtăşesc de Paşti? Dar în Săptămâna Luminată? Dacă se poate, trebuie să continui şi postul?

Întrebarea e bună, dar trădează o neînţelegere până la capăt a lucrurilor. De Paşti nu pur şi simplu se poate, ci chiar trebuie să ne împărtăşim, iar în sprijinul acestei afirmaţii vreau să sintetizez câteva idei:

1.   În primele veacuri ale Bisericii, aşa cum vedem în Sfintele Canoane şi la Sfinţii Părinţi, participarea la Liturghie fără împărtăşirea cu Sfintele Taine era un lucru de neconceput (şi despre asta puteţi citi aici). Cu timpul, mai ales în spaţiul românesc, această evlavie a scăzut, iar rigorile pentru pregătirea de împărtăşanie au crescut pe alocuri exagerat (mai ales printr-o pregătire diferenţiată a clericilor şi a mirenilor). Dar chiar şi aşa, împărtăşirea cu Sfintele Taine la Paşti era o practică generală şi a rămas şi astăzi în toate ţările ortodoxe, unii chiar lăsând să se împărtăşească abia în ziua Învierii, de parcă cineva i-ar împiedica să o facă în fiecare duminică a Postului, iar de Paşti cu atât mai mult.

2.   În trecut, iar unii duhovnici şi astăzi, obişnuiesc chiar şi în cazul celor opriţi de la împărtăşanie pentru o perioadă mai îndelungată, să le dea voie să se împărtăşească la Paşti, ca după aceeea să-şi continuie canonul/epitimia. Aceasta se dă spre întărirea lor, ca Hristos să-i ajute să scape de un păcat sau o patimă, iar ei să se bucure de slăvitul praznic. De aici a apărut pe alocuri ideea greşită precum că la Paşti s-ar împărtăşi doar tâlharii şi curvarii, dar oare avem împărtăşanie specială pentru tâlhari şi curvari, şi alta pentru cei care se cred sau chiar sunt normali? Nu este acelaşi Hristos la fiecare Liturghie? Evident că este vorba de un pogorământ special cu ocazia Paştilor şi nu de altceva. Chiar şi cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur de la Paşti, trebuie înţeles tot din perspectivă euharistică. Îndemnul de a se apropia şi cei care au postit şi care nu au postit pentru că viţelul este gras, iar Stăpânul este darnic, se referă clar la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi este de mirare că unii citesc asta fără să înţeleagă.

Continuarea pe blog.teologie.net

Tragismul morţii izvorăşte din neînţelegerea ei

Fenomenele naturale nu sunt neapărat logice

Îi simţi fiorul doar când îi auzi numele. Te înspăimântă şi te paralizează. Este un fenomen natural care nu poate fi acceptat în mod normal. Este duşmanul de neînfrânt al omului, dar imbold pentru creație şi cultură. Și în ciuda faptului că nu a fost explicată şi de cele mai multe ori este ignorată, într-un mod inevitabil, moartea face parte din viața noastră.

Departe de a fi un moment în existența umană, moartea este mai degrabă un proces prin care, în urma încetării permanente şi ireversibile a activităților centrilor vitali, apare încetarea funcțiilor tisulare cu distrugerea consecutivă a țesuturilor. În practica medicală modernă se întâlnesc multe cazuri în care omul este readus la viață, este smuls din ghearele morții. Aceasta se întâmplă cu ocazia diferitelor tratamente aplicate în urgență, prin transplantul unui organ vital sau prin suplinirea funcțiilor normale cu ajutorul aparatelor ca în cazul dializei. Aceşti oameni care în mod normal ar fi trebuit să moară, beneficiază uneori de mulți ani în care continuă să ducă o viață relativ normală. În schimb, unii dintre ei nici aşa nu înțeleg şansa care li se oferă, nu realizează sau nu vor să se gândească la moarte.

Reflecția la moarte este mântuitoare

Moartea nu a fost dintotdeauna un eveniment terifiant. Strămoşii noştri păgâni erau bucuroşi la moartea unui om, fiind puținii care aveau credința în existența unei vieți dincolo de moarte. Acest lucru a fost înțeles mai deplin prin creştinism, când mucenicii doreau mai mult să moară pentru a trăi adevărata viață în Hristos, decât să mai fie despărțiți de El. Abia în ultimul timp, când credința a mai răcit, moartea a devenit un subiect tabu, un proces inexplicabil şi de neacceptat.

Cu trecerea timpului, prezența morții în viața individului a devenit o raritate. În trecut, acum mai rar, omul murea în general în casă, rămânând zile întregi pentru a fi prohodit. El era aşezat în mijlocul casei, în jurul lui adunându-se rude, prieteni sau vecini pentru a rememora momente plăcute sau profunde, întâmplări anecdotice sau simple clipe ce capătă acum o valoarea neprețuită. Cei vii mănâncă şi beau lângă mort sau în memoria lui tocmai pentru că natura noastră creată îşi trage existența prin împărtăşirea din ceva, în comuniune cu cineva.

Copii şi bătrâni, bărbați şi femei vin şi petrec ore întregi în preajma cadavrului înainte de înmormântare, astfel că fiecare este conştient de propria mortalitate, fiind pregătit de la vârstă fragedă pentru acest ceas. În acest fel, „moartea îl pune pe om față în față cu adevărul vieții la o intensitate şi într-o transparență de neegalat”, după cum se exprima Mitropolitul Antonie al Surojului. Refuzul de a intra în contact cu moartea, fie prin prezența la prohodirea sau înmormântarea altora, fie prin gândul la propria moarte, nu-l ajută cu nimic pe om, el fiind nepregătit pentru acest examen final, fie că va fi al lui, fie că va fi al celor dragi.

Moartea este dureroasă când viața este irosită

În ziua de azi, mulți oameni sunt prea ataşați de realitățile înconjurătoare, fie că este vorba de lucruri, stări sau persoane. De aceea, atunci când e aude diagnosticul unei boli grave, potențial fatale, speranța zboară la vre-un tratament miraculos sau un doctor priceput în eludarea morții. Dar orice medic ştie că în final toți pacienții îi vor muri. Doar bolnavul încă mai speră.

Pe baze statistice sau prin evidențe ştiințifice, uneori se poate preciza timpul pe care îl mai are un om de trăit. În trecut, sfinții se rugau lui Dumnezeu pentru aflarea ceasului morții în vederea intensificării pocăinței. Acum, omul contemporan poate învăța de la ei beneficiile de a-şi şti ceasul, are şansa de a-şi pune viața în ordine. În „Negarea morții”, carte care a câştigat premiul Pulitzer, Ernest Becker scrie că prin cultura modernă care oferă modalități nenumărate de petrecere sau mai degrabă de irosire a timpului, uităm de sfârşitul vieții, uităm de deznodământul final. Mai mult, el descoperă faptul că moartea nu este tragică prin sine, dar cea mai rea moarte este aceea care urmează unei vieți irosite.

Despărțirea este sursa durerii

Cea mai mare durere pricinuită de moarte este aceea a despărțirii. Atunci când se naşte, copilul plânge din cauza despărțirii de mama sa, plânge când nu mai respiră fără ea. În acelaşi mod, la moarte omul se întristează mai ales pentru despărțirea de cei la care a ținut, de singurătatea în care va fi. Pentru un necredincios, aceste este într-adevăr un moment tragic pentru că tot ceea ce ştie nu mai are sens, toată viața lui va rămâne în urmă, el păşind în necunoscut. Pentru creştin însă, moartea înseamnă intrarea în contact cu ceea ce credea, recunoaşterea realităților în care nădăjduia. Astfel, el nu va fi străin sau necunoscător cu privire la viața viitoare pentru că era în legătură cu ea încă înainte de a muri. El ştie că prin moarte nu are loc o despărțire propriu-zisă, ci o comuniune care se manifestă pe alt plan. Se depăşesc limitările trupului pentru a se favoriza apropierea duhovnicească. Astfel, creştinul care moare va fi în legătură cu cei de pe pământ, iar aceştia vor putea păstra legătura, doar că vor schimba mijloacele. Aşa cum Maria Magdalena este îndemnată de Hristos să nu-L atingă trupeşte pentru a înțelege schimbarea planului de comuniune, tot la fel, comuniunea cu cei adormiți nu se va mai face strict trupeşte. Prin pomenirea numelui lor în rugăciuni şi milostenii, dar mai ales la Sfânta Liturghie, credinciosul intră în contact cu cei adormiți, se află în comuniune cu toată lumea.

Moartea coexistă cu viața

Omul este o unică celulă care prin diviziuni şi transformări succesive ajunge să formeze un organism multicelular, care deşi are funcții şi activități multiple şi complexe, este unitar tocmai prin esența lui unicelulară. Aceste procese complicate şi mult diferite între ele sunt efectuate în esență de aceeaşi celulă care se supra-specializează într-o anumită direcție în funcție de nevoi şi condiții. Dar atunci când o astfel de celulă devine bolnavă sau îmbătrâneşte sau pur şi simplu nu-şi mai poate îndeplini funcția, ea intră într-un proces de moarte celulară programată, denumit în mod tehnic apoptoză. Acesta este un proces fiziologic, adânc înscris în genomul uman. Atunci când celula devine inutilă sau bolnavă, ea însăşi recunoaşte aceasta şi îşi începe procesul de dezintegrare. În acest mod, moartea apare ca o modalitate de protecție. Celula nu vrea să fie inutilă, o povară pentru organism, nu vrea ca defectul propriu să persiste sau să afecteze în mod negativ şi celulele din jur. Astfel de fenomene se întâmplă în corp încă din pântecele mamei, trupul murind şi renăscând permanent, omul întreg fiind într-o continuă transformare.

Atunci când din diferite motive unei celule îi lipseşte un astfel de „bun simț”, sistemul imun al organismului, micii gardieni din corp vor distruge celula într-un mod brutal. Astfel apare moartea celulară patologică, necroza. O celulă care ştie că ar trebui să nu mai fie pentru că este infectată, este bolnavă sau pur şi simplu este anormală continuă să „dea din coate” pentru a supraviețui va afecta totul în jur, vor suferi şi celelalte celule, precum şi întreg mediul extracelular. Organismul distruge totul pe o anumită rază pentru ca să scape de celula periculoasă. Eludarea morții se face cel mai adesea în cazul celulei cancerigene care devine „nemuritoare” cu prețul pierderii formei şi a funcției specifice şi cu consecințe ce constau în suferința şi în final moartea întregului organism.

Euharistia este cea mai înaltă lucrare a Bisericii

Sfântă Taină a Euharistiei ne arată că atunci când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nu ne împărtăşim doar cu ceva, ci cu Cineva. Ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, ca El să rămână în noi şi noi în El. Deci, comuniunea persoanelor, legătura dintre noi şi Hristos se stabileşte prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Primim Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu ca să ne unim cu Dumnezeu Fiul, Unul din Sfânta Treime. Prin aceasta vedem că Sfânta Euharistie este cea mai înaltă lucrare a Bisericii pentru că este unirea noastră cu Dumnezeu prin umanitatea sfinţită, răstignită şi înviată a lui Hristos, prin Trupul şi Sângele Său.

+ Daniel

Ungaria dă o lecţie de normalitate Europei

Parlamentul Ungariei a adoptat la 18 aprilie 2011, noua Constituţie a ţarii, chiar dacă aceasta a fost criticată de unele ţări ale UE. Textul protejeaza explicit căsătoria tradiţionala şi copilul începând cu momentul conceperii. Iata un fragment din noua Constituţie:

Noi, membri ai naţiunii maghiare la începutul unui nou mileniu, purtând responsabilitatea pentru toţi maghiarii, declarăm aici că: […]

Suntem mândri că Regele nostru Sf. Ştefan a fondat statul maghiar pe baze solide cu o mie de ani în urmă şi că a făcut ţara noastra parte a Europei Creştine.

Suntem mândri de stramoşii noştri care s-au luptat pentru supravieţuirea, independenţa şi libertatea ţării noastre.

Suntem mândri de magnifica performanţă intelecturală a poporului maghiar.

Suntem mândri că poporul nostru s-a luptat de secole pentru a proteja Europa şi a pentru a-i fi imbogăţit cu talentul şi sârguinţa sa.

Recunoastem rolul creştinismului în păstrarea naţiunii noastre. Apreciem diferitele tradiţii religioase din ţara noastră.

Mărturisim că baza existenţei umane este demnitatea umană. […]

Libertăţi şi responsabilităţi – Articolul II

Demnitatea umana este inviolabila. Oricine are dreptul la viată şi demnitate; viaţa fătului va fi protejată de la concepere.

Partea generala – Articolul M
(1) Ungaria protejeaza instituţia căsătoriei între un bărbat şi o femeie, relaţie matrimonială stabilită voluntar, la fel ca şi binele familiei ca bază pentru supravieţuirea naţiunii.
(2) Ungaria sprijină maternitatea.
(3) Protejarea familiei este reglementată prin lege specială.

Sursa: blog.teologie.net