Relația cu tine este relația cu El

Căutăm să facem ceea ce este bine nu numai înaintea Domnului, ci și înaintea oamenilor. – II Corinteni 8,21

Există unii creștini care cred că dacă merg la biserică, se roagă și postesc este tot ceea ce trebuie să facă pentru a se mântui. Ei consideră că o înfățișare evlavioasă de credință puternică este ceea ce vrea Dumnezeu.

Biserică însă învață că manifestarea credinței se face în primul rând prin raportul pe care credinciosul îl are cu aproapele. Mai mult, judecata lui Hristos se va face pe criteriul milosteniei, ca iubire milostivă a aproapelui, și nu după numărul de metanii, kilogramele slăbite prin post sau orele „pierdute” în rugăciune. Nimic din toate acestea nu trebuie lepădate, dar trebuie înțeles faptul că rugăciunea, postul, metaniile sunt doar ajutor pentru o viață mai bună în primul rând cu propria persoană ca raportare la celălalt și, inevitabil, la Dumnezeu. Creștinul nu trebuie să aibă o viață diferită, la serviciu sau acasă uitând de Dumnezeu sau ignorându-l pe aproapele, în timp ce ține postul, se roagă sau trece pe la biserică. Nimic din toate acestea nu contează, nu-și au rostul în lipsa apropierii reale și profunde de omul de lângă. Rugăciunea lui Iisus este „ca toți să fie una”, iar aceasta nu se poate întâmpla prin disprețuirea sau desconsiderarea celuilalt.

Desigur, fiecare om poate avea ideile lui tari, poate suferi de metehnele sau lipsurile lui, tocmai pentru că fiecare om devine. Și deși ne comportăm diferit în funcție de mediu sau anturaj, trebuie mereu avut în vedere că celălalt este un alt eu în legătură cu Dumnezeu. El nu este păcătos, nu este altceva și, în nici un caz, el nu este unealta diavolului. Celălalt este eu când mă uit în oglindă. Este eu când mă lupt sau cad pradă păcatului, este eu când iubesc sau sunt naiv, este eu în ignoranță sau dispreț. Celălalt este eu pe care îl iubesc ca pe mine. Aceasta pentru că pe mine mă vreau fericit, pe mine mă vreau în Rai, pe mine mă vreau în comuniune cu Dumnezeu. Și așa cum Dumnezeu crește în mine mai mult sau mai puțin, la fel crește și în celălalt, mai mult sau mai imperceptibil. De aceea, raportarea la celălalt nu poate fi decât ca raportarea la mine sau la Dumnezeu, cu particularitățile aferente momentului. Dar relația mea cu celălalt este chip al relației mele cu Dumnezeu.

 

Corneliu Onilă nu vrea moliftele Sfântului Vasile de Anul Nou

Rânduială liturgică unitară pentru slujba de la trecerea dintre ani

În noaptea trecerii dintre ani, în toate catedralele şi bisericile parohiale din Biserica Ortodoxă Română, slujba se va săvârşi după o rânduială liturgică unitară, care va fi tipărită sub forma unei broşuri de către Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Hotărârea a fost luată în cadrul şedinţei Sfântului Sinod, în şedinţa de lucru din 17 februarie, la propunerea Preasfinţitului Corneliu, Episcopul Huşilor.

Pentru a marca după cuviinţă bucuria duhovnicească a sărbătorii bisericeşti din ziua de 1 ianuarie, una din problemele de pe ordinea de zi a şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 17 februarie a fost stabilirea unei rânduieli liturgice unitare în Biserica Ortodoxă Română pentru slujba ce se oficiază în noaptea trecerii dintre ani. În urma dezbaterilor şi având în vedere propunerile Preasfinţitului Corneliu, Episcopul Huşilor, s-a apreciat că cea mai potrivită slujbă în noaptea trecerii dintre ani este cea a Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, rânduială liturgică prin excelenţă doxologică, care trebuie urmată de rostirea rugăciunii de mulţumire (din Liturghier, Molitfelnic sau Cartea de Te Deum), de rugăciunea de intrare în Noul An (de la slujba Te Deum-ului) şi de intonarea cântării “Apărătoare Doamnă”. Slujba va fi însoţită în mod obligatoriu de un cuvânt de învăţătură, în care să se sublinieze importanţa sfinţirii timpului în Hristos Mântuitorul, Împăratul veacurilor.

Întrucât în mănăstiri trebuie păstrată în întregime rânduiala săvârşirii celor şapte laude la vremea rostuită, la slujba de la miezul nopţii (Miezonoptică) se vor adăuga Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, rugăciunea de mulţumire (din Liturghier, Molitfelnic sau Cartea de Te Deum) şi rugăciunea de intrare în Noul An (de la slujba Te Deum-ului), urmată de cântarea “Apărătoare Doamnă”.

Slujba Te Deum-ului se va săvârşi după Sfânta Liturghie

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă va supune aprobării Preafericitului Părinte Patriarh Daniel proiectul de broşură care va cuprinde rânduiala slujbei bisericeşti din noaptea trecerii dintre ani, cu conţinutul aprobat de Sfântul Sinod şi care, în scopul uniformizării acestei rânduieli liturgice, va fi difuzată tuturor unităţilor de cult din eparhiile Patriarhiei Române.

Întrucât sărbătoarea bisericească de la 1 ianuarie (Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului şi Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei), care este şi începutul anului civil, trebuie primită cu bucurie duhovnicească, la sfârşitul Sfintei Liturghii se va oficia slujba Te Deum-ului, aşa cum se procedează la nivel panortodox şi cum prevăd îndrumările tipiconale.

Pentru a se evita excesele străine de duhul credinţei şi al bunei-cuviinţe pastorale, precum şi practicile dăunătoare unităţii liturgice, episcopii chiriarhi vor adresa clerului îndrumarea pastorală şi duhovnicească de a respecta rânduiala citirii Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în zile de post, în cazuri individuale şi, după caz, în legătură cu Taina Sfântului Maslu, atunci când bolnavul solicită, această rânduiala trebuind să fie însoţită de post şi spovedanie, atât din partea clericilor, cât şi a credincioşilor. În cadrul îndrumărilor respective se va preciza cu limpezime că citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în noaptea trecerii dintre ani este o practică regională (mai ales în sudul ţării) neaprobată de Sfântul Sinod, inexistentă în alte zone ale ţării şi mai ales în practica altor Biserici Ortodoxe surori.

În scopul îndrumării clerului din eparhie şi a personalului monahal asupra necesităţii aducerii la îndeplinire şi a respectării prevederilor acestei hotărâri sinodale, se va putea folosi prilejul conferinţelor administrative lunare de la protopopiate şi al sinaxelor stareţilor şi egumenilor de mănăstiri şi schituri din eparhie, precum şi presa scrisă sau alte mijloace audiovizuale bisericeşti centrale şi eparhiale. (Gheorghe-Cristian Popa)

Sursa: ZiarulLumina.ro

În 2005, Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, preciza “Exorcizarea inseamna, de fapt, molifta sau rugaciunea Sfantului Vasile, care i se citeste, de regula, in 1 ianuarie, persoanei care cere ajutorul lui Dumnezeu impotriva Diavolului, fiind citita fie in biserica, fie in casa credinciosului. Aceasta molifta poate fi facuta de orice preot. Din pacate, exista slujitori ai BOR care incearca sa-si creeze o aura de mari exorcisti, intrand in zona mercantilismului, a derizoriului si a spectacolului ieftin.” (sursa 9am.ro)

Ce vrea Dumnezeu de la om?

Jertfă și prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup; arderi de tot și jertfă pentru păcat n-ai cerut. – Psalm 39,6

Există o credință mai mult sau mai puțin populară cum că Dumnezeu ar vrea ceva de la om, i-ar trebui Lui ceva. Că noi trebuie să facem binele pentru că așa vrea El. Că trebuie să mergem la Biserică pentru că așa vrea El. Că trebuie să plătim într-un fel sau altul pentru păcatele făcute.

Toate aceste credințe sunt străine de Duhul Ortodoxiei, de viața adevărată în Hristos. Dumnezeu nu vrea nimic de la noi pentru că pur și simplu El are totul. Binele pe care omul îl face este în primul rând bine pentru cel care îl săvârșește, pentru efectele lucrului făcut sunt ca un bumerang ce se întoarce la cel care l-a aruncat. Mergem la biserică pentru a înțelege mai multe, pentru a trăi mai intens, pentru a ne uni mai deplin cu Dumnezeu și cu ceilalți, pentru a ne împlini propria persoană. Iar dacă facem păcatul, acesta este o cădere în primul rând ca lipsă de înțelegere a realității și ca manifestare a golului existențial. Păcatul nu poate fi răscumpărat într-un fel sau altul, nu poate fi răsplătit sau răzbunat, ci el nu mai trebuie repetat, trebuie ignorat ca fiind nimic, efectele lui fiind cele cu care trebuie luptat.

Ceea ce vrea Dumnezeu este omul. În același timp, ceea ce-l împlinește pe om este doar Dumnezeu. Dumnezeu îl vrea doar pe om, omul este doar în Dumnezeu. Trupul pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om este natura lui creată. Omul întreg este voia lui Dumnezeu. Doar pe el îl dorește Dumnezeu. Nu este ceva mai presus de acesta. Prin voia lui, omul alege să se unească cu Dumnezeu, nu ca ceva care trebuie, ci ca ceva ce este natural și normal. Desigur, poate să nu aleagă aceasta, poate alege și nenaturalul, anormalul, adică moartea lui.

Atunci când omul se unește cu Dumnezeu, el aduce toată creația în Dumnezeu. Ieșind de la Dumnezeu, omul se întoarce cu întreaga creație în El. Prin trupul lui, alcătuit din elementele chimice ale creației, omul cuprinde întreaga creație pe care o aduce ca prinos înaintea lui Dumnezeu. De aceea, când omul își oferă trupul ca loc de sălășluire a lui Dumnezeu, întreaga creație se face templu viu al lui Dumnezeu, întreaga creație Îl „conține” pe Dumnezeu. Doar prin om creație își află sensul, doar în Dumnezeu omul își împlinește destinul.

 

Creștinul poartă crucea lui Hristos

Cel ce Îl urmează pe Hristos se numește creștin. El Îl caută mereu pe Hristos, vrea să îi facă mereu voia, vrea să ducă viața pe care a trăit-o Hristos. Creștin poți fi și prin tradiție, cu numele, pentru că ar fi la modern sau profitabil sau din oricare alte motive. Însă adevăratul creștin vrea să fie întru totul ca Hristos, fie că este vorba de gândirea Lui, de fapta Lui, de modul Lui de ființare. Doar însușindu-și gândul și voia lui Hristos, creștinul este ceea ce vrea să devină, este Hristos care trăiește în el.

Hristos nu este un întemeietor de religie. El nu este un moralist sau filosof. El nici măcar nu este un lider, fie el spiritual. Hristos este modul normal de a fi al omului. Hristos este prima persoană umană care s-a unit în mod deplin și complet cu Dumnezeu, făcând posibilă nu doar împărtășirea omului de Dumnezeu, ci și unirea întreaga a omului cu Dumnezeu, dar și cu ceilalți oameni. Unitatea pe care a adus-o Hristos, atât în planul creației dar și în raport cu persoanele treimice, este împlinirea, dar și starea normală a creației. De aceea, învățătura și viața lui Hristos nu sunt entități străine grefate pe un corp străin, o struțo-cămilă a existenței umane. Ci viața nouă în Hristos este o împlinire naturală a omului creat liber.

Însă realitatea teologică înălțătoare a creației pare a fi uneori contrazisă de obiectivitatea lipsurilor și a limitărilor vieții umane. Omul este mic, circumscris în limitele propriei sale pieli, cu dureri și suferințe. În același timp, omul se află în căutarea slavei și a cinstei absolute, el caută nemurirea și nemărginirea, el caută împlinirea fericirii. Astfel că omul se mișcă pe coordonatele dintre limitat și nelimitat, între a fi el totul și a fi în comuniune. Prin natura sa, omul este o cruce, o răscruce a creației ce trebuie să devină creator.

Primul pas ca omul să-și împlinească destinul este acela de a-și conștientiza locul, de a-și asuma crucea. Crucea reprezintă tot ceea ce este contradictoriu în viața omului, tot ceea ce omul trebuie să moară pentru a deveni ceea ce este. Trebuie să moară egoistul pentru a afla comuniunea. Trebuie ucise uitarea și ignorarea pentru afirmarea și potențarea iubirii. Trebuie pierdut tot ceea ce este limitat și găunos pentru unirea cu Cel nelimitat și pur. Trebuie nimicită autosuficiența pentru cuprinderea infinitului.

Astfel, omul stă sub zodia crucii. Creștinul, ca cel ce vrea desăvârșirea, știe că trebuie să-și asume crucea. De aceea, din momentul Botezului său, fiecare creștin trebuie să-și poate crucea la gât ca mărturie și permanentizare a conștiinței sale de făptură limitată în căutarea nelimitării.

Crucea pe care creștinul o poartă la gât poate fi din lemn, aur, argint, cupru sau orice alt material. Unele persoane, din cauza particularităților propriului organism, pot suferi reacții alergice la contactul cu diferite materiale (frecvent la alamă) și de aceea trebuie să evite purtarea unor obiecte confecționate din aceste materiale. Fiecare să poarte crucea potrivită, mare sau mică, simplă sau bogată. Deși nu trebuie ascunsă, crucea nu trebuie purtată ca obiect de podoabă, căci prin aceasta își pierde sensul. Sunt multe alte lucruri cu care se poate împodobi trupul și nu trebuie să pierdem înțelesul profund al crucii printr-o astfel de utilizare. Forma ei nu trebuie să fie prea stilizată, pierzându-și din rolul său.

Este potrivit ca să purtăm crucea la gât. Aceasta poate conține diferite iconițe pictate sau sculptate în interiorul ei, putând avea rol și de relicvar. Forma de cruce pentru iconițele purtate la gât este cea mai potrivită, fiind de preferat în locul medalioanelor.

Crucea nu se va purta la cercei sau la brățară. Locul cel mai potrivit este pe piept, aproape de inimă, legată la un lanț ce semnifică voința creștinului care se crucifică pentru Hristos. Crucea nu se va tatua, ea trebuind să fie purtată permanent dar în mod liber și conștient, nu ca un capriciu temporar al voinței.

Crucea poate fi dată jos în momentele când creștinul își face toaleta. De asemenea, crucile metalice se vor îndepărta atunci când trupul este supus unor investigații medicale, aceste materiale interferând cu undele magnetice sau radiațiile X. În rest, este bine ca fiecare creștin să-și poarte crucea la gât zi și noapte. Un model în acest sens îl găsim la Sfântul Mucenic Evghenie Rodionov, un tânăr de 19 ani, care a fost decapitat pentru purtarea crucii la gât, pentru că nu a vrut să se despartă de ea.

 

Sinceritate înaintea lui Dumnezeu

Noi nu suntem ca cei mulți care fac negoț cu cuvântul lui Dumnezeu, ci vorbim cu sinceritate din partea lui Dumnezeu și înaintea lui Dumnezeu în Hristos. – II Corinteni 2,17

În ziua de azi sunt multe persoane care vorbesc despre Dumnezeu sau despre religie, despre relația pe care omul trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Mulți nici nu vorbesc despre persoana lui Dumnezeu, reducând totul la principii de bine și rău, la experiențe mai mult sau mai puțin mistice, la trăiri sau manifestări fie doar emoționale, fie doar intelectuale, toate lipsite de adevărata viață a comuniunii cu Hristos.

Pentru cei care nu cunosc esența tainică a creștinismului, discuțiile mistice sunt captivante, electrizante. Astfel, unii oameni profită de căutarea mistică sădită în ființa omului și o dirijează spre propriul interes. Pornind de la imbolduri strict materiale ca beneficiile bănești sau de altă natură sau de la dorințe spirituale ca ispita propriei afirmări, acești oameni prezintă idei și le afirmă ca adevărate. Ei pornesc de la realități concrete, dar se depărtează în mod mai mult sau mai puțin voit de la adevărata credință în Dumnezeu și de la dreapta viețuire în El.

De aceea, adevăratul păstor al turmei nu caută propriile avantaje, ci prezintă doar voia lui Dumnezeu, fiind conștient de responsabilitatea pe care o are înaintea Lui. El nu caută acceptarea tuturor, nu-și impune părerea celor care îl ascultă. El nu se comportă ca și cum Duhul Sfânt îi suflă în ureche și el lucrează întocmai. Lucrarea adevărului păstor vrea să dezvolte și să sporească înțelegerea credinței în cei care ascultă pentru ca ei înșiși să poată crește înaintea lui Dumnezeu în Hristos. Păstorul cel bun se prezintă pe sine singur înaintea celuilalt, sfaturile sale considerându-le adevărate nu pentru că i-au fost dictarea de vre-un duh, ci pentru că el Îl trăiește pe Hristos ca persoană cu care este în comuniune, cu care împarte aceleași gânduri și simțiri. Chiar atunci când devine icoană veritabilă a lui Hristos, păstorul nu caută să-și adune sieși ucenici, ci lucrează la transfigurarea lor în Hristos, la trecerea lor în planul trăirii mistice a lui Hristos, nu ca entitate ce dictează sau conduce, ci ca persoană ce intră în relație cu o altă persoană liberă și iubitoare.

 

Cutremurul dărâmă temeliile putrede

În ultimul timp, termeni ca tsunami sau cutremur apar tot mai mult în jurnalele de știri, ei fiind preluați de conștiința publică. Japonia, o țară cu un grad înalt de civilizație, a fost zguduită de un cutremur devastator care a declanșat un val seismic ce a atins până la 25 de metri înălțime. Deși a afectat doar coasta de nord-est a Japoniei, implicațiile acestor fenomene se resimt în întreaga lume.

Legile naturii își au logica în voia lui Dumnezeu

Bilanțul victimelor din Japonia estimează un număr de aproximativ 30.000 de morți și dispăruți, sunt ultimele date raportate. Dacă deja au murit 10.000 de persoane, efectele pe termen lung nu le poate preciza nimeni, mai ales că, potrivit Reuters, dezastrul nuclear de la Fukushima apărut în urma seismului și a tsunamiului este depășit doar de către cel de la Cernobîl. Mai mult, efectele economice imediate sunt și ele importante. Deși este de 40 de ani în top 3 al celor mai puternice economii din lume, potrivit FMI, Japonia este și una dintre cele mai îndatorate țări din lume. Mai mult, pagubele produse de fenomenele naturale se ridică la aproximativ 310 miliarde de dolari, făcând acest cutremur cel mai costisitor din istorie.

Însă efectele negative nu sunt răsfrânte doar asupra nord-estului Japoniei. Potrivit sitului de știri antena3.ro care citează un ziar nipon, „lipsurile se fac simțite în întreaga țară în urma dezorganizării rețelelor de transport și a crizei de energie electrică după închiderea mai multor centrale nucleare. Tokio, altădată o metropolă prosperă și radioasă, a devenit orașul întunericului, al penuriei și fricii.” Mai mult, bursele din întreaga lume au fost afectate în mod negativ de dezastrul natural din Japonia. Acum, frica s-a răspândit în întreaga lume din cauza norului de substanțe radioactive provenite de la centrala atomică din Fukushima.

Prosperitatea materială nu înseamnă și evoluție spirituală

Într-o țară care acordă toată libertatea religioasă cetățenilor săi, 84% din persoane afirmă că nu au nici o religie personală. În același timp, 64% dintre japonezi declară că nu cred în Dumnezeu, făcând din țara soarelui răsare una dintre țările cu o proporție mare de atei. În același sens, deși este o țară foarte dezvoltată din punct de vedere cultural, dar și financiar, rata sinuciderilor este dublă față de media mondială. Lipsa de perspectivă perenă și absența sensului vieții umane fac din Japonia una din țările cu cele mai frecvente cazuri de sinucidere.

Shintaro Ishihara, guvernatorul de Tokyo, a afirmat în mod public faptul că dezastrul este o pedeapsă din ceruri pentru japonezi care au devenit lacomi. Deși potrivit CNN guvernatorul și-a cerut scuze pentru aceste afirmații, nu poate fi ignorat aspectul spiritual ridicat de aceste cataclisme naturale.

Moartea este pecetluirea acestei vieți

Nu se poate afirma că toți cei care au murit în dezastrele ce au afectat Japonia au fost cei mai păcătoși oameni. Soarele răsare peste buni și răi, peste atei și credincioși, peste drepți sau păcătoși. Dar fiecare are timpul vieții acesteia pentru a fi bun, pentru a lucra binele, pentru a se uni cu celălalt și cu Dumnezeu. Nu este om care să fi lucrat mereu binele, la fel cum nu este om care să  fi gândit mereu răul. Și fiecare are o relație personală cu Dumnezeu, iar în momentul în care aceasta se stabilizează, adică omul alege să fie bun sau să nu fie, sau se împlinește, adică omul bun s-a desăvârșit, atunci se produce moartea ca pecetluire a acestei hotărâri. Astfel, moartea nu este o desființare a naturii umane, ci o trecere și o statornicire a direcției stabilite încă din această viață: unire completă, deplină și armonioasă cu Dumnezeu și ceilalți oameni sau ignorarea permanentă a propriei existențe. Nu există cale de mijloc. Cu o moarte toți suntem datori și, așa cum nimeni nu o poate eschiva, tot la fel fiecare trebuie să se hotărască și să se decidă cu privire la alegerea lui.

Necazul este prilej de creștere duhovnicească

Omul credincios știe că necazul care vine asupra lui are o logică înaintea lui Dumnezeu. El știe că Dumnezeu vrea binele omului și, așa cum spune Sfântul Isaac Sirul, „Dumnezeu îl pedepsește pe om nu pentru a-i cere socoteala pentru păcatul său, ci fie pentru a-l îndrepta, fie pentru a aduce și altora frica păcatului”. El vrea ca omul să-și conștientizeze statutul și în același timp să se unească cu Hristos, Singurul prin care omul poate să nu mai facă păcatul și Singurul prin care omul se poate uni atât cu Dumnezeu, dar și cu ceilalți oameni.

Pentru omul necredincios, necazul nu are sens. Chiar dacă nu în mod conștient, el pornește de la premiza că lumea a fost creată bună (Fc. 1,31). De aceea, necazul și durerea nu-și au sensul. În ciuda acestui fapt, obiectivitatea durerii și a lipsurilor nu poate fi negată și omul trebuie să caute logica, trebuie să înțeleagă rosturile lumii, trebuie să-și simtă sensul. În aceste condiții, necazul se poate face prilej de dărâmare a convingerilor vechi, precare sau infantile și la zidirea pe stânca credinței. Pr. Prof. Constantin Coman spune că „dacă pierdem tot ce am dobândit, dăm slavă lui Dumnezeu că ne-am bucurat până acum de căsuță, de slujbă, de un oarecare confort și o luăm de la capăt. S-ar putea ca noul început să fie o șansă pentru o viață mai adevărată decât cea pe care am dus-o până acum. Dacă omul o abordează cu oarecare răbdare și oarecare înțelepciune, strâmtorarea sau presiunea lipsurilor îi oferă șansa recuperării pozitive a vieții, adică a îmbunătățirii.”

În necaz, omul își dezvăluie adevărata față. Acum el poate arăta milostenie de rugăciune sau fapte bune, de bunuri materiale sau spirituale. Cel ce nu a fost lovit de încercare nu trebuie să-i condamne pe cei căzuți în neputințe, ci trebuie să-i ajute și să le aline durerile în măsura în care fiecare poate, fie că cel care suferă a fost bun sau rău, indiferent dacă este creștin sau nu. Criteriul judecății pe care o va face Dumnezeu omului va fi dragostea care se obiectivează prin milostenie.

Pentru a ajuta la refacerea morală și reconstruirea materială a comunităților greu încercate din Japonia, Patriarhia Română a deschis mai multe conturi pentru sinistrați. Astfel, credincioșii au posibilitatea să-și manifeste iubirea generoasă asupra persoanelor aflate în suferință, făcându-se mâna lui Dumnezeu lucrătoare în lume.

Necazurile apar când Dumnezeu își întoarce fața de la noi

Unii oamenii de azi încă mai cred că fenomenele din natură sunt produse de zeități care își fac simțită prezența prin stihiile naturii. Știința a demonstrat că fenomenele naturale își au originea în mecanisme explicabile pe cale rațională, deși ea lasă în seama hazardului timpul și modul de desfășurare a acestora. Ferindu-se de cele două extreme de gândire, Biserica recunoaște explicațiile raționale date de știință fenomenelor naturale, dar afirmă că totul se produce cu un scop, toate sunt prin îngăduința sau voia lui Dumnezeu. În acest sens, Prea Sfințitul Varlaam, Episcop-Vicar Patriarhal, precizează într-un cuvânt de-al său „Ne întrebăm adesea unde este armonia de care vorbește regele David în Psalmul 103, armonie care ar trebui să domnească în univers în general, și pe pământul oferit de Dumnezeu oamenilor cu generozitate, în special. Răspunsul îl avem în același psalm… «întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura». Aceasta arată că atunci când Dumnezeu își întoarce fața de la creația Sa, armonia pe care El a stabilit-o la început prin legile naturii se tulbură în mod grav. Și toate vor pieri și în țărână se vor întoarce. Dar dacă Dumnezeu caută spre pământ, toate se vor zidi și se va înnoi fața pământului. De ce întoarce Dumnezeu fața de la pământ când toate se tulbură și toate se întorc în țărână? Și de ce iarăși privește cu bucurie rezidindu-se toate și înnoindu-se fața pământului? Isaia proorocul, cu 800 de ani înainte de nașterea Mântuitorului, privind la faptul că contemporanii lui se rugau adesea la Dumnezeu dar nu primeau nici un răspuns, adresându-se acestora le-a zis: « Iată, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să nu poată să izbăvească, şi urechea Lui prea tare, adică surdă, ca să nu audă. Ci nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa ca să nu vă audă»(Is. 59,1-2).”

 

Împărtășire sistematică

Împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Domnului trebuie să fie sistematică, şi nu deasă sau rară, pentru că “adjectivele “deasă” sau “rară” sunt relative”. Prin sistematic se înţelege împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie. Sfânta Liturghie ne îndeamnă insistent să ne împărtăşim. Dacă citim cap. 6 al Evangheliei după Ioan, găsim folosul împărtăşirii sistematice cu Sfintele Taine. Acolo se vorbeşte despre împărtăşirea sistematică prin forma verbelor la prezent (Ioan 6, 54: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”). Apare întrebarea dacă e posibil să ne împărtăşim la fiecare Sfânta Liturghie, aşa cum au făcut creştinii dinainte. Poate că viaţa noastră morală nu este ca a primilor creştini, dar omul a rămas acelaşi. Şi în vremea creştinilor din primele secole erau râvnitori şi păcătoşi. Să nu ne închipuim că a existat o perioadă de aur a creştinilor şi că noi suntem în ultimele clipe ale omenirii, mulţumindu-ne cu împărtăşania de câteva ori pe an. Nu ştiu de ce argumentul vredniciei apare aşa sporadic. Adică de patru ori pe an ne facem vrednici de Sfânta Împărtăşanie, iar în restul anului ne considerăm total nevrednici. Oare nu suntem chemaţi pentru o continuă învrednicire pentru primirea Sfintelor Taine? Viaţa creştină se rezumă până la urmă la una care să ne facă vrednici de Hristos. Creştin este cel care trăieşte şi Îl imită pe Hristos.

Petru Pruteanu

Sursa: Ziarul Lumina

Cine se poate mântui?

Și Iisus a răspuns: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putină la Dumnezeu. – Luca 18,27

Iisus a venit pe pământ și a propovăduit o învățătură nouă. Mântuirea adusă de Iisus Hristos însă nu se obține prin ritualuri de purificare sau rețete de viață veșnică. Iar acest lucru poate fi debusolant. Omul drept vrea să facă ce i se cere în mod concret. Dreptatea lui nu poate veni decât prin ținerea legii, indiferent care ar fi ea, lege să fie. Omul nedrept, păcătos, știe de starea sa prin raportarea la o normă, la o lege. El ar prefera să nu existe legea care să-l condamne, care îl acuză și îl desparte de normal și corect, dar care îl poate proteja în alte situații, îl poate îndreptăți.

Hristos însă nu aduce o lege nouă. El știe că toți oamenii, indiferent că se socotesc drepți sau nu, toți sunt păcătoși. În ciuda acestui fapt, Dumnezeu coboară la om, Hristos propovăduiește o viață nouă în El. Aceasta nu este bazată pe reguli sau legi. Deși se vorbește despre legea iubirii adusă de Hristos, aceasta nu este propriu-zis o lege. Ea nu se poate cuantifica sau obiectiva în mod specific. Ea nu diferențiază între bogat sau sărac, între femeie sau bărbat, alb sau negru, copil sau adult, mic sau mare. Nimic din ceea ce este dat, din ceea ce omul primește prin naștere sau mai târziu nu este prin sine bun sau rău. Omu însă le poate folosi în mod bun sau nu, raportarea lui față de ceilalți dă caracterul de bine sau de rău al acțiunilor sale. Totul este permis, dar nu totul este de folos.

Această nouă abordare pe care o aduce Hristos cere o schimbare fundamentală în modul de a gândi și de a fi al omului. Acesta trebuie să înțeleagă natura, să simtă rosturile creației, să-L cunoască pe Dumnezeu. Astfel, printr-o corectă raportare la ceea ce este omul se poate împlini, se poate mântui.

Dar a ști totul și a te raporta la totul în raport cu totul este imposibil pentru ființa umană limitată, pentru omul circumcis, pentru această ființă îndesată în aproximativ 1,8 m2 de piele. De aceea, mântuirea este imposibilă om, de aceea doar prin unirea cu Dumnezeu, cu proprietățile naturii Lui necreate, omul se poate cunoaște cu adevărat pe sine și pe ceilalți, poate acționa corect față de toate și se toți. Doar prin Dumnezeu care este toate sunt cu putință, doar prin Dumnezeu omul poate fi.