ApologetiCUM este?

Apologetica exprimă demersul de mărturisire a modului de viaţă creştin accesibil celor care nu au cunoscut sau aprofundat experienţa eclesială, transformatoare în duh şi adevăr. Accesibilitatea nu se reduce doar la exprimarea adecvată a unor informaţii, ci mai ales la favorizarea deschiderii unei vieţi către har, la mişcarea către experienţa vie a Căii care conduce spre Adevărul Vieţii veşnice. Totodată, maniera ortodoxă de a face apologetică nu înseamnă o atitudine triumfalistă şi autosuficienţă, ci constituie o motivaţie permanentă de a ne adânci prin viaţa proprie Tradiţia. În felul aceste suntem stimulaţi să asumăm în mod onest puterea de viaţă a Tradiţiei ortodoxe.

Adrian Lemeni

Păcatul suprem

Doamne, în strâmtorare mi-am adus aminte de Tine, întru puţină strâmtorare a fost certarea Ta către noi. – Isaia 26,16

Acest text face parte dintr-un fragment mai larg, denumit Rugăciunea lui Isaia. Pentru profunzimea şi frumuseţea lui, aceste cuvinte ale lui Isaia au fost îndrăgite de la început de primii creştini, fiind rostite ca rugăciuni de seară sau de dimineaţă. În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, această rugăciune era inclusă în slujba utreniei, săvârşită în biserici dimineaţa. Fragmente din ea s-au folosit la alcătuirea unor cântări din slujbele ortodoxe.

Prin cuvintele de mai sus, Isaia, şi prin el fiecare om, îşi recunoaşte atitudinea lui de uitare a lui Dumnezeu. Cel ce a creat lumea şi o susţine, Cel ce este în toţi şi în toate, Cel e totul, devine ceva marginal, de care uiţi, de care nu-ţi aduci aminte. Poate că din această cauză musulmanii consideră uitarea ca fiind cel mai mare păcat faţă de Dumnezeu.

Uitarea este o caracteristică a firii umane limitate, ea aflându-se în strânsă legătură cu dezvoltarea persoanei umane. Pe de o parte, uitarea se împotriveşte schimbării şi progresului prin caracterul ei lacunar, dar în acelaşi timp, ea permite acceptarea unei noi vieţi. Uitarea aruncă pe Cel ce este în nefiinţă. Singurul motiv, înţeles şi scop al lumii dispare. De aceea, când uită de Dumnezeu, omul nu-şi găseşte sensul, nu-şi descoperă valoarea, nu-şi înţelege rostul. Uitarea este trecerea omului în nefiinţă.

Dar omul trăieşte în trup, în alternanţa noapte-zi. El încă nu a păşit în veşnicia în care acţiunea este statică, irepetabilă, într-un prezent continuu. Omul are posibilitatea să guste nefiinţa prin strâmtorare. El nu moare imediat pentru fiecare păcat pe care îl face, oricare ar fi el, deşi plata fiecăruia este moartea. În schimb, în această lume, omul gustă din roadele căderii, ale uitării lui Dumnezeu, pentru a se putea întoarce, pentru a se putea prezenta înaintea Lui. Astfel, omul foloseşte acum uitarea pentru a lăsa în urmă păcatul pe care l-a făcut, alegerea lui ilogică şi nenaturală pentru a se putea întoarce definitiv şi total la Dumnezeu. În acest mod, omul gustă puţin din roadele amare ale păcatului, ale uitării de Dumnezeu, pentru a-şi putea îndrepta întreaga atenţie spre Cel ce este, Singurul care îi poate oferi împlinirea şi desăvârşirea.

Spiderman 3 şi ideea de rău

Consider că trilogia Spiderman este o bună reprezentare video a vieţii interioare şi sociale a omului, cu mult folos pentru cel ce îl caută.

În Spiderman 3 apare ceva nou, ceva străin, alien, extraterestru, ceva ce nu este de pe pământ, omenesc. Acest lucru, străin şi mic la început, începe să crească şi să se dezvolte pe baza acţiunilor şi sentimentelor negative ale omului. El e nimic prin sine, dar devine mare şi înfricoşător când omul îi oferă teren propice.

Chestia asta străină de om şi de viaţa lui se hrăneşte din frică, din scăderea sentimentului propriei demnităţi, din gânduri şi acţiuni reprobabile, din egoism. La început pot să te foloseşti de ea pentru autoperfecţionare, dar şi autonomizare, ea însă întunecându-l şi acaparându-l pe cel ce i se dedică. Ea seduce prin potenţarea puterilor native ale omului, însă nu spre libertate şi comuniune, ci spre dominare şi însingurare.

Sunt unii care simt pericolul pierderii de sine, a drumului ce coboară prea rapid spre prăpastia dezumanizării. Ei găsesc scăparea în Biserică, în locul capabil de  a izgoni ceea ce nu este natural în fiinţa umană şi de a-i reda libertatea. Omul este o fiinţă limitată dar incoruptibilă şi supremă prin libertatea pe care o are. În acelaşi timp, Biserica nu este un loc magic în care păcatul nu poate intra sau nu se poate manifesta. Atunci când omul intră în Biserică cu fapte, dar mai ales gânduri străine de Dumnezeu, Biserica nu devine decât un prilej de smintire, de cădere în angoasa propriei nimiciri de sine.

Ceea ce la început este mic se dezvoltă şi subjugă întreaga fiinţă umană, îl întunecă, îi orbeşte percepţia reală asupra lucrurilor, schimbându-i în final şi chipul. El devine altceva, se schimbă, devine de nerecunoscut. Răul pune stăpânire pe trup şi suflet, pervertindu-le, întunecându-le. El devine atât de ataşat de om, încât acesta renunţă la tot şi la toate pentru a i se dedica, pentru a se subjuga, pentru a se autonimici. El se distruge împreună cu răul ce e menit să dispară, ce nu există decât alterare şi acceptare. Doar prin propria voinţă răul devine un constituent organic dar distructiv, aşa cum un drog sau o patimă aduce o plăcere minimă urmată de o suferinţă maximă şi continuă.

Nici un personaj din acest film nu este pozitiv sau negativ. Fiecare persoană trece prin stări emoţionale diferite şi diverse, de la amiciţie şi prietenie, la rivalitate, dispreţ sau ură. Şi fiecare dintre ele suferă la un moment dat. suferinţa reală şi profundă pe care o resimte fiecare nu porneşte decât dintr-o axare excesivă pe sine care conduce în final la lipsă de comuniune şi empatie, cu rezultate mutilante fizic şi psihic.

O lume nouă răsare doar prin învingerea răului, doar după renunţarea la ceea ce nu este al tău, la ceea ce e străin de propria fiinţă, de propria persoană. Doar prin trecerea şi îndurarea nopţii de moarte şi luptă împotriva răului şi a întunericului poţi supravieţui, poţi pune începutul unei vieţi noi.

Euharistia este sprijin şi mărturie a credinţei

De Euharistie şi de rugăciune se îndepărtează, pentru a nu mărturisi că Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul care a pătimit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, cu bunătatea S-a, L-a înviat. Aşadar, cei care se împotrivesc darului lui Dumnezeu mor din cauza tăgadei lor. Le-ar fi de folos să iubească, pentru ca să şi învieze. Se cuvine deci, să vă îndepărtaţi de unii ca aceştia şi să nu vorbiţi cu ei nici în particular, nici în public. Să ne ţinem strâns de profeţi şi mai ales de Evanghelie, în care patimile ne sunt arătate, iar învierea se împlineşte. Fugiţi de dezbinări, că ele sunt începutul relelor.

Ignatie Teoforul

Legea libertăţii

Ancorarea excesivă în principii, în criterii, în norme, în canoane, se datorează evident crizei relaţiei, crizei viului, crizei vieţii în esenţa ei. Omul aflat în miezul relaţiei vii cu Dumnezeu cel viu şi cu semenii săi vii, va fi jenat de presiunea legilor. Viaţa la nivelul ei de sus şi plenar, adică viaţa ca iubire, este mişcare liberă, spontană, impredictibilă!

Constantin Coman

Morţi faţă de superstiţii, vii faţă de Hristos

Prin urmare, nimeni să nu vă judece cu privire la vreo mâncare sau băutură, la vreo sărbătoare, vreun festival de lună nouă sau zile de sâmbătă. Acestea sunt doar o umbră a celor ce vor veni; realitatea (trupul) însă este Hristos. Nimeni din cei ce îşi găsesc plăcerea într-o falsă umilinţă şi în închinarea la îngeri să nu vă smulgă biruinţa; ei se complac în viziunile lor şi se mândresc în zadar cu judecata lor omenească. Ei au pierdut legătura cu capul de la care întregul trup, susţinut şi unit prin legături şi ligamente, primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.

Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de superstiţiile lumii, atunci de ce, ca şi cum aţi aparţine lumii, încă, vă mai supuneţi unor reguli ca: Nu lua!, Nu gusta!, Nu atinge! ? Toate acestea au în vedere lucrurile care se strică prin folosire şi sunt doar porunci şi învăţături omeneşti. Ele par pline de înţelepciune, având propria lor religiozitate, o falsă smerenie, fiind necruţătoare faţă de trup, când, de fapt, nu au nici o valoare, nici măcar pentru mulţumirea trupului.

Coloseni 2,16-23, ediţia SBIR

Incinerarea este străină de viaţa în Hristos

Ortodoxia respectă şi preţuieşte trupul

Săptămâna trecută a fost condus spre a fi îngropat trupul artistului Cristian Paţurcă. Cel ce a însufleţit şi a cântat spiritul de libertate al demonstraţiilor din 1990 a murit cu dorinţa ca trupul lui să fie incinerat şi cenuşa să fie depusă la baza troiţei din Piaţa Universităţii. Deoarece familia s-a opus acestei ultime dorinţe, cantautorul cunoscutului „Imn al golanilor” a fost înmormântat pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu, fiind alături de Valerian Sterian şi Florian Pitiş.

Incinerarea reprezintă reducerea la cenuşă a trupului. Deşi a fost practicată şi în vechime, studii arheologice au stabilit că ea nu este anterioară înhumării, fiind mult mai puţin răspândită. România a fost prima ţară din sud-estul Europei şi a doua majoritar ortodoxă unde s-a deschis un crematoriu. Primul crematoriu într-o ţară majoritar ortodoxă a fost construit la Petrograd, în Rusia, fiind folosit de statul comunist pentru a lovi în instituţia Bisericii. Şi în România, cremaţiunea a fost utilizată uneori de către puterea politică pentru a şterge urmele acţiunilor represive asupra oponenţilor regimului. Astfel, în 1939 s-au incinerat la crematoriul Cenuşa cadavrele legionarilor participanţi la asasinarea lui Armand Călinescu, primul ministru al României. Jumătate de secol mai târziu, Elena Ceauşescu ordona Operaţiunea Trandafirul/Vama care a presupus incinerarea cadavrelor unor timişoreni participanţi la manifestările din decembrie 1989.

Scurt istoric al incinerării

Abandonată o dată cu încreştinarea popoarelor lumii, ideea de a reintroduce cremaţiunea apare în timpul revoluţiei franceze, când se dorea o emancipare de la înhumare, practica exclusivă a Bisericii. Urmează ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea să se invoce motive igienice, mai multe congrese medicale pronunţându-se în favoarea incinerării. Întreţinerea precară a cimitirelor asociată cu o îngropare superficială a morţilor au dus la succesul propagandei făcute incinerării. În acest sens, pr. prof. Vladimir Prelipceanu afirma că „o tradiţie, o justiţie sau o religie care ar susţine şi ar apăra o practică dăunătoare şi distrugătoare sănătăţii şi vieţii nu poate fi nici naturală şi nici nu poate fi aprobată de Dumnezeu, ci trebuie să fie pusă pe seama slăbiciunilor omeneşti şi ca atare ele nu pot obliga nici conştiinţa individuală, nici pe cea colectivă.” În ciuda faptului că nu s-a dovedit niciodată realitatea pericolului îngropării pentru sănătatea publică, atunci când aceasta era executată potrivit măsurilor igienice şi sanitare, s-a ajuns ca astăzi, rata incinerării să depăşească 70% în ţări ca Elveţia, Suedia sau Marea Britanie.

Înhumarea este recomandată şi preferabilă incinerării dacă se ia în considerare şi aspectul judiciar, ea fiind chiar necesară. În cazuri medico-legale, rămăşiţele materiale ale unei persoane pot furniza informaţii deosebit de utile organelor de justiţie.

Încă din 1928, anul înfiinţării crematoriului din Bucureşti, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărâri sinodale a respins şi a criticat practica incinerării, rânduind ca celor ce au fost incineraţi sau se vor incinera să fi se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte. Deşi au trecut mai bine de optzeci de ani de la luarea acestei decizii, Biserica îşi păstrează dezaprobarea şi lipsa de susţinere faţă de această practică ce atentează la fiinţa tradiţională românească.

Incinerarea desconsideră demnitatea trupului

Aparent paradoxal, într-o lume cu o cultură accentuat materialistă se invocă motive spirituale pentru acţiuni dorite a fi emancipate. Cei care promovează incinerarea o fac pentru presupusul ei caracter de demnitate, modernism, etică sau estetică. Prin distrugerea trupului se vrea o accentuare a caracterului spiritual al omului şi un manifest al libertăţii de acţiune.

Ieşirea demnă din această viaţă, care ar fi favorizată de incinerare, contrastează cu caracterul distructiv al focului folosit pentru arderea gunoaielor şi lucrurilor fără folos sau infecte. Dacă se doreşte înlăturarea unor lucruri rele sau nefolositoare pentru a se ajunge la esenţă şi la bine, aceasta nu poate fi simbolizat prin incinerare, unde rămâne doar cenuşa, un material amorf, nefolositor, martor al holocaustului trupului. Romanţarea ultimei amintiri pământeşti nu poate şterge amprenta întregii vieţi şi ar putea fi privită ca o consolare doar pentru atei. Pentru creştin însă, moartea nu presupune o despărţire, ci apariţia unui alt plan de comuniune. Prin plecarea unui suflet la Hristos nu se produce o rupere a lui de realitatea acestei lumi, ci doar o modificare a raporturilor de vieţuire. Comuniunea cu rudele sau prietenii decedaţi se face atât prin slujba înmormântării, aceasta conducere specială spre cimitir, dormitorul în care trupul îşi aşteaptă învierea, dar şi prin rugăciunile speciale sau particulare, milostenii nominale, şi, într-un mod cu totul special, în cadrul Sfintei Liturghii, în care vii şi adormiţi se împărtăşesc de bucuria şi viaţa divină.

Uneori se invocă motive financiare în favoarea incinerării, chiar şi de către unii dintre aleşi ai ţării. Trebuie precizat faptul că ajutorul bănesc care se primeşte de la stat pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare, în conformitate cu prevederile Legii 416 / 2001, cap. IV, art.28, alin. 4, nu discriminează între înhumare sau incinerare. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Română, prin statutul său de organizare interzice condiţionarea oficierii slujbei înmormântării de plata oricărei taxe fixate de preot sau de Consiliul parohial.

Mai mult, biserica nu condiţionează pe nimeni să fie înhumat sau incinerat. Fiecare om are dreptul la această alegere. Însă cel ce vrea şi se numeşte creştin, trebuie să înţeleagă şi să depăşească anumite stări emoţionale sau piedici financiare pentru a se putea bucura şi a se împlini cu adevărat, ştiut fiind faptul că regulile duhovniceşti ale Bisericii sunt tocmai pentru a favoriza o dezvoltare normală şi armonioasă a caracterului persoanei umane. Ele nu sunt ilogice şi nici absurde, dar trebuie gândite şi reflectate pentru a li se putea afla sensul.

„Ia aminte la demnitatea şi nobleţea ta!”

Omul este o fiinţă psihosomatică – alcătuit din trup şi suflet. El nu este complet atunci când îi lipseşte una dintre „componente”. De aceea omul moare când sufletul se desparte de trup, urmând ca la sfârşitul veacurilor, iarăşi trup şi suflet, om complet să învieze pentru a primi ce şi-a dorit.

Trupul are aceeaşi valoare ca şi sufletul. Întreaga tradiţie ortodoxă proclamă caracterul nobil pe care îl deţine trupul prin natura sa. El nu este o temniţă, un loc de exil pentru sufletul nemuritor dar păcătos. Ci trupul este minunat prin însăşi alcătuirea lui. Ştiinţa contemporană, în ciuda progresului important pe care îl face de mai bine de un secol, nu a putut descifra tainele şi misterele cuprinse în alcătuirea trupului omenesc. Sfântul Macarie Egipteanul, referindu-se la omul întreg, trup şi suflet, îndeamnă „Ia aminte la demnitatea şi nobleţea ta!” El se face ucenic al Sfântului Apostol Pavel care numeşte trupul „templu al Duhului Sfânt”. Dumnezeu cel mai presus de materie alege şi Se face om, primeşte trup omenesc în persoana lui Iisus Hristos. El S-a asemănat atât de mult oamenilor, încât unora li s-a părut că este doar om. De aceea, numeroase păreri eronate cu privire la persoana Mântuitorului Iisus Hristos au apărut. Ele nu au înţeles marea taină a iubirii lui Dumnezeu ce vrea să trăiască împreună şi alături de om.

Atitudinea de nimicire a trupului după moartea omului porneşte din păreri contrare şi potrivnice logicii divine. Dintr-o aparentă evlavie, omul tinde să spiritualizeze binele şi să demonizeze materia, uitând de faptul că toată creaţia a fost făcută „bună foarte” (Fc. 1,31). Ei se folosesc de aceste păreri pentru a-şi motiva lipsa de consecvenţă în bine. Asocierea păcatului cu trupul este o atitudine puritanistă, străină de duhul Ortodoxiei. Păcatele pot fi atât trupeşti, manifestându-se prin trup, dar şi sufleteşti, când îşi au originea în suflet, toate fiind consecinţe ale naturii umane căzute.

Dacă cineva nu-şi îngrijeşte, nu-şi respectă şi preţuieşte trupul care îl reprezintă şi îl manifestă, nu-şi poate iubi şi preţui nici sufletul pe care nu-l vede şi nu se supune simţurile materiei. Din punct de vedere chimic, trupul uman este o soluţie de apă cu diferite săruri şi minerale. Dar această „saramură” este templu al lui Dumnezeu, este locul cel mai de preţ şi dorit de Însuşi Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune că „de vei privi doar la fire, (omul) este nimic şi vrednic de nimic, iar de vei privi la cinstea cu care a fost cinstit, mare este omul!”

Atitudinea de dispreţ faţă de trup ce o presupune incinerarea se înscrie în falsa evlavie ce a tulburat Biserica de-a lungul istoriei. De la a nu crede că Dumnezeu se poate naşte din Fecioară devenind om complet cu trup, suflet şi voinţă umană, la aceea de a nega petrecerea lui Dumnezeu în icoanele Sale, în sfinţi şi moaştele lor, în trupul uman.

Arhiereul, frate pe drumul mântuirii

Fiindcă ştiu că iubeşti liniştea şi te împleticeşti diavolului în multe, sub pretextul binelui, fiindcă el cunoaşte voinţa minţii tale şi vrea să te risipească şi să te împiedice de la virtute, care cuprinde în sine toate chipurile bunătăţii, am avut grijă, iubite Frate, ca un mădular către cel ce trage la acelaşi jug, să-ţi ajut în dorul tău cel bun şi, prin cuvinte folositoare să fac cele ce le-am dobândit de la bărbaţii cei meşteri în virtute, sau din scripturi sau de la Părinţi sau din experienţă personală.

Isaac Sirul, Episcop de Ninive

Lege şi libertate în Ortodoxie

Dacă regulile sau rigorile, oricare ar fi ele şi de către oricine ar fi date, mă stânjenesc în relaţia mea personală cu Bunul Dumnezeu, atunci nu am nevoie de ele! Dacă cea mai ortodoxă şi mai înaltă teologie îmi afectează dragostea mea vie faţă de Dumnezeu şi de oameni, nu am nevoie de ea! Dacă Biserica mea şi a voastră, în care cred şi pe care o mărturisesc, mă limitează în relaţia mea vie şi iubitoare cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu sfinţii, atunci nu am nevoie de ea!

Vasile Gondikakis, stareţul Ivironului