Dumnnezeu e incapabil de răspuns!

Fiul omului, aceşti bărbaţi îşi poartă idolii în inimă şi îşi au ochii aţintiţi spre ceea ce i-a făcut să cadă în nedreptăţi. Pot Eu oare să le răspund? – Iezechil 14,3

Moment de slăbiciune! Dumnezeu îşi mărturiseşte omului neputinţa. Dumnezeu, Cel ce a creat cerul şi pământul, se arată neputincios înaintea omului. Cel ce plineşte toate nu poate da răspuns omului. Şi într-adevăr, Dumnezeu este mut înaintea omului care nu-L acceptă. El nu ştie ce să-i spună omului care nu-L vrea. Dumnezeu nu poate răspunde la întrebarea: de ce vrea omul să renunţe la totul şi la toate pentru nimic? El nu înţelege această logică…

Scriitorul foloseşte în acest text noţiunea de bărbat nu pentru a promova mişcarea feministă şi emanciparea femeii, ci acest termen se referă aici la acei oameni, bărbaţi şi femei, care sunt foarte îndârjiţi în credinţa lor, rapizi în a o apăra şi se lua la bătaie pentru demnitatea ei, curajoşi şi chiar teribilişti în încercările ce ar urma. Şi asta o fac cu iraţionalitatea atât de profundă la unii bărbaţi…

Omul cu care Dumnezeu nu poate comunica este cel ce îşi crează o idee, un concept moral sau filosofic pe care îl numeşte în mod conştient sau nu dumnezeu. Totul în viaţa lui se învârte în jurul acestui dumnezeu. Şi acest dumnezeu are mai multe nume, chiar mai numeroase decât cele date lui Alah, pentru că fiecare om îşi poate crea propriul dumnmezeu după chipul şi asemănarea proprie, fie că se numeşte budhist, islamist sau creştin, fie că este puritanist, moderat, ultraortodox sau liber-cugetător. Indiferent dacă a aderat sau nu la un sistem organizat, un astfel de om nu poate şi nu vrea să-L cunoască pe Dumnezeu. Şi aceasta pentru că nu există o reţetă a lui Dumnezeu; există doar moduri mai mult sau mai puţin potrivite pentru a-L cunoaşte sau nu, aceasta fiind în acelaşi timp dependent şi proporţional cu dorinţa de a-L cunoaşte cu adevărat. Doresc să găsesc o explicaţie provizorie, o satisfacţie pe moment, un oarecare beneficiu, sau pur şi simplu vreau Totul la modul absolut.

Pentru Dumnezeu este de neînţeles pentru ce unii caută anumite beneficii, o putere oarecare pentru un anumit timp şi loc, când pot avea totul şi pentru totdeauna. Adevăratul următor al lui Dumnezeu caută slavă, cinste, nemurire (Ro. 2,7). El nu se mulţumeşte cu dulcegării efemere, ci caută adevărata mâncare şi băutură.

Pietismul şi smerenia prot înţeleasă sunt la fel de îndepărtate de Dumnezeu ca şi idolii pe care îi reprezintă. Căutarea lui Dumnezeu în şi prin Dumnezeu e singura în măsură să garanteze atingerea destinaţiei. Nimeni nu-L poate înlocui pe Dumnezeu decât Dumnezeu. Şi cu toate că Dumnezeu e transcendent, El pătrunde şi vitalizează întreaga lume. Şi fiecare atom şi quark musteşte de prezenţa Lui! Nu că lucrul ar fi Dumnezeu, dar nimicul e în afara Lui şi totul este susţinut şi amprentat, markat de El. Şi cu atât mai mult omul care este şi îşi face inima lăcaş pentru primirea Lui. Pe de o parte, Dumnezeu este peste tot; pe de alta, El nu se manifestă decât acolo unde este voit. Nu că nu ar fi, dar El se face ca şi cum nu ar fi, arătându-Se doar celui care vrea să Îl cunoască.

Astfel că omul, bărbat şi femeie, trebuie să fie ca o femeie care caută şi tânjeşte după Iubitul ei, care e neputincioasă şi care se lasă împlinită de Cel ce o biruie, dar o împlineşte, Singurul capabil să-i ofere plăcerea supremă pentru eternitate.

Dacă Dumnezeu este şi împlineşte toate, omul se descoperă şi se varsă pe sine pentru a putea cuprinde totul şi pe toate într-o reală şi permanentă aflare de sine.

Charlie şi fabrica de ciocolată – o bucată dulce de supralogică

Probabil că sunt multe persoane care simt lipsa unor creaţii cinematografice care să aibă ceva de spus. Acestea au început să devină flori rare, pe cale de dispariţie în lumea care îşi pierde în mod constant şi continuu sensul. Sunt însă unele filme care îşi păstrează mereu prospeţimea ideilor propuse şi aroma înţelegerilor profunde chiar şi la mai multe vizionări.

Charlie şi fabrica de ciocolată, ca şi alte filme regizate de Tim Burton, se încadrează în această categorie. Nu mă voi referi la întregul film, plin de idei şi gânduri profunde, ci am ales episodul care prezentă modul în care se prepară frişca (weeped cream). Acesta este destul de scurt, putând fi uşor trecut cu vederea, ca de altfel multe alte lucruri pe care mintea noastră nu este pregătită/antrenată să le proceseze. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că în spatele unei faţade construite din cuvinte uzuale, dar folosite întru-un mod aparent ridicol sau cel puţin naiv, se află sămânţa dulce a unei idei ce hrăneşte mintea.

Textul este acesta (traducerea nu poate păstra sensul original):

– Whipped cream.

– Precisely.

– That doesn’t make sense.

– For your information, little girl… whipped cream isn’t whipped cream at all, unless it’s been whipped with whips. Everybody knows that.

Probabil că nu prea are rost să biciuieşti o vacă pentru a face frişcă. Dacă acest lucru este destul de evident, nu la fel se întâmplă cu alte sofisme care nu întotdeauna sunt la fel de clare. Şi aceasta pentru că pur şi simplu trebuie să gândeşti, nu doar să repeţi ceea ce ai învăţat prin mijloace mai mult sau mai puţin oficiale („oda” televizorului făcută de oompa-loopas puţin mai târziu în film poate fi sugestivă în privinţa modului în care are loc un aspect al educaţiei neconvenţionale).

Revenind, cred că textul propus se referă la acele lucruri de care ne folosim cu deosebită plăcere, fără însă a aprecia sau cunoaşte modul şi locul de provenienţă. Şi aş dori să dau câteva exemple în acest sens.

Mulţi apreciază un preţ bun. Şi cum umblă unii doar pentru a găsi preţul cel mai mic! Nu contează că o persoană, fie ea din China sau Bangladesh, e plătită cu zece dolari pe lună pentru munca depusă. Contează doar că afacerea făcută a fost bună. Sau cu câtă plăcere consumă unii carnea de pui, sfiindu-se însă când ar fi vorba să facă rău unei muşte.

Sunt oameni iubitori de artă, care apreciază monumente impresionante, călătorind peste mari şi tari pentru a le admira, uitând că multe dintre ele au fost construite literalmente pe cadavre.

În acest sens, cred că de multe ori depunem prea mult efort pentru satisfacţii mult prea mici, când lucrurile cu adevărat bune şi frumoase şi durabile se obţin prin mijloace mult mai umane.

Puritanistul creştin

Dacă omul victorian (puritanist) îşi dorea să se îndrăgostească fără a se apropia trupeşte de celălalt, omul contemporan vrea să aibă parte de o relaţie trupească cu celălat fără să se îndrăgostească… Pasiunile lui i-ar mai putea da un fior, atât timp cât ele nu sunt supuse sub controlul unui mod de abordare raţional al iubirii…

„Creştinul” modern are chiar şi o fundamentare teologică pentru toată această răceală a lui, considerând că scopul vieţii duhovniceşti nu este altul decât ţinerea în frâu a oricărei pasiuni, care nu poate fi decât păcătoasă. Această concepţie consideră stoicismul anglo-saxon ca fiind o virtute creştină, în ciuda avertismentului clar al Apocalipsei care spune: Ştiu faptele tale, că nici rece eşti, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Iar fiindcă eşti călduţ, nici fierbinte, nici rece, te voi arunca (vomita) din gura mea (Ap. 3,15-16). Creştinul nu poate fi rece şi apatic, el pune suflet în tot ceea ce face, pentru că ţelul vieţii duhovniceşti nu este nimicirea pasiunii care este constitutivă iubirii, ci transfigurarea ei.

Filotei Faros, Firea dragostei

Coliva – mâncare pentru cei vii

Omul este creat din nimic, dar este adus la existenţă pentru veşnicie. Omul are un început, dar nu are un sfârşit. Moartea trupească, ca despărţire a sufletului de trup nu înseamnă trecerea în nefiinţă. Aşa cum trupul nu piere, ci se descompune în cele din care este alcătuit, tot la fel şi sufletul se întoarce la Dumnezeu. Omul va redeveni întreg la învierea cea de obşte, când trup şi suflet va participa la viaţa veşnică sau la nefericire şi suferinţă veşnică, aceasta fiind de fapt o continuare potrivit direcţiei urmate în viaţă.

Creştinul simte că rudele şi prietenii, adormiţi fiind, trăiesc prin mila lui Dumnezeu. Credinciosul nu deznădăjduieşte la moartea lor, ci se roagă lui Dumnezeu pentru ei aşa cum o făcea şi când erau vii. Păstrează legătura cu ei, nădăjduind că se vor întâlni mai apoi cu toţii în sânul lui Avraam, în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea moartea nu este un eveniment trist, ci bucuria întâlnirii cu Hristos, singurul lucru pe care îl doreşte omul cu adevărat. Moartea nu este o piedică în calea iubirii, ci tocmai întărire şi împlinire a ei.

Aducându-ne aminte de cei plecaţi dintre noi le facem pomenirea, facem milostenie în numele lor. Iar unul din modurile în care se manifestă această milostenie este coliva.

Bobul de grâu este simbol al morţii şi al învierii. În el se află viaţa în devenire, care numai prin îngroparea în pământ se poate manifesta, doar după ce moare poate da naştere unui spic plin de roadă. Simbol al morţii şi învierii lui Hristos, bobul de grâu este simbol al fiecărui om care se îngroapă în pământ, aşteptând să vadă efectele vieţii sale, moştenirea sa care se va prelungi într-un mod sau altul peste ani. De aceea coliva se face în primul rând din grâu care se amestecă cu zahăr şi nucă.

Nuca reprezintă simbolul teologiei şi al oricărui lucru foarte bun şi hrănitor care însă se descoperă după spargerea şi înlăturarea cojii tari ce îl acoperă. Pe lângă asemănarea cu circumvoluţiunile, relieful creierului uman, nuca conţine uleiuri şi substanţe foarte hrănitoare care ajută la dezvoltarea şi menţinerea integrităţii celulelor nervoase umane. Zahărul este un ingredient care, în cantităţi moderate, face viaţa mai dulte, revigorând şi dând vitalite trupului. El reprezintă de asemenea principala sursă de energie pentru celula nervoasă. Zahărul simbolizează Duhul Sfânt ce cuprinde toate, Cel ce ajută în facerea faptelor bine, dar şi Cel ce aduce pace şi bucurie în inima omului. Se observă astfel că cele trei componente importante ale colivei au nu numai o bogată simbolistică, dar şi un rol nutritiv deosebit. De aceea coliva nu este o mâncare din care se hrănesc cei morţi, ci o hrană veritabilă pentru cei vii.

Coliva se duce la Biserică şi, în momentul pomenirii, ea se ridică cu o lumânare aprinsă deasupra. Aceasta se face pentru că sufletele răposaţilor s-au ridicat de la trup spre întâlnirea cu Cel ce le-a creat, lumina vieţii fiecăruia. În acest moment fiecare atinge jertfa, coliva, pentru că fiecare este părtaş la acelaşi trup ce va muri în nădejdea învierii. Atingerea de jertfă şi întreolaltă simbolizează înlăturarea graniţei apărute prin egoismul şi însigurarea ce izvorăsc din păcat. Apoi preotul toarnă puţin vin peste colivă, căci sângele unei singure persoane, Hristos, s-a vărsat pentru păcatele tuturor. Şi precum vinul conţine principii ce prelungesc viaţa sănătoasă, tot la fel, cel adormit se face părtaş la viaţa veşnică prin unirea cu Hristos.

După ce coliva este binecuvântată, ea se împarte şi se mănâncă spre bucurie, simbolizând fericirea pentru care ne-am rugat să o aibă şi cei adormiţi în Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, coliva este un prilej de comuniune cu cei adormiţi, dar vii prin credinţa în Hristos.

Relaţia duhovnic – ucenic

Întemeindu-se cu totul pe emotivitate, unii oameni începători în viaţa duhovnicească, imaturi duhovniceşte, pot ajunge să-şi idolatrizeze duhovnicul care i-a ajutat cu adevărat la începutul vieţii lor duhovniceşti. Chiar dacă nu este starea cea mai desăvârşită, ea nu poate fi nici complet înlăturată… Însă când ajungem maturi duhovniceşte, înlăturăm toate trăsăturile specifice stării infantile. Problema nu este a fiului duhovnicesc, care probabil că îşi începe drumul duhovnicesc din admiraţie faţă de duhovnic, ci a celui din urmă. Repet, un duhovnic matur ştie bine cum să acţioneze pentru a-şi scoate fiul din orice legătură nesănătoasă. Din această pricină spunem că părintele duhovnicesc este acela care are în stăpânire mari avuţii duhovniceşti.

Hierotheos Vlachos

Cu Domnul la masă

Vasile Voiculescu

Mîncînd, crezui că Te supăr cu lăcomia

Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pîntec.

Pe urmă, că nu-Ţi place jocul, bucuria:

M-am cernit şi-am sugruma orice cîntec.

.

Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,

Tu, Domnul marelui praznic al vieţii, ne dai povaţă:

Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,

Transfigurează orice-mbucătură în adevărata viaţă!

vineri, 27 mai 1955, Bucureşti, în spital

Postul, timp de cercetare de sine

Postul reprezintă o perioadă în care Îl căutăm mai intens pe Dumnezeu, un timp în care vrem să ne hrănim mai ales cu hrană duhovnicească. Astfel că în acest post pregătitor pentru Naşterea Domnului, creştinul trebuie să se sârguiască mai mult pentru primirea lui Hristos. Iar spovedania este unul dintre cele mai importante mijloace în această pregătire.

Păcatul împreună cu consecinţele lui, boala şi moartea, sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti. Ele au apărut ca încercare a omului de a fi fără Dumnezeu şi în afara Lui, în egoism şi însingurare faţă de Cel ce l-a chemat din dragoste la fiinţare.

Niciodată creştinul nu este părăsit de iubirea lui Dumnezeu. Nu este moment în care El să fie departe de om, pentru că pur şi simplu în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fp. 17,28). El nu ne uită şi nu-şi întoarce niciodată faţa de la om. Iar cel ce piere, nu se pierde decât pentru că singur se desprinde şi se desparte şi-L alungă pe Dumnezeu.

Marea taină a spovedaniei rezidă din faptul că omul se vede păcătos. Vede că face lucruri anormale şi vrea să se întoarcă la Hristos. Vrea să respingă răul ce îl desparte de viaţă, de Dumnezeu. În loc să fugă din faţa Celui ce cunoaşte toate, ca oarecând Adam, omul vine şi I se descoperă lui Dumnezeu. I se arată lui cu toată neputinţa sa, recunoscându-L doar pe Dumnezeu ca singurul capabil să Îl vindece. În acest sens observăm că sfinţii, pe măsură ce avansează pe treptele sfinţeniei, se considerau pe sine mai păcătoşi, pentru că ei nu se raportau la ceilalţi, ci la Singurul, Unul Sfânt, Dumnezeu.

Mergând spre scaunul de spovedanie, trebuie ca mai întâi să ne cercetăm cugetul. Să ne amintim de faptele rele făcute de la spovedania precedentă, notându-le eventual pe o hârtie. Acestea nu trebuie expuse prea detaliat, căutând explicaţii sau scuze, ci ele trebuie prezentate succint, pe scurt, recunoscându-ne ca singurii vinovaţi. Poate că uneori am primit îndemnuri sau ajutor în săvârşirea păcatului, dar doar printr-o recunoaştere sinceră a deplinei responsabilităţi în alegerea răului, omul se poate curăţi deplin de voinţa sa slabă. Acuzarea altuia pentru propria greşeală nu duce decât la eschivare, fugă de responsabilitate şi închiderea faţă de Dumnezeu, Cel ce vede inima ce L-a părăsit prin încuviinţarea păcatului. Dumnezeu nu vrea decât o recunoaştere sinceră a neputinţelor pentru ca, recunoscându-L pe El ca singur salvator, să vină şi să le vindece.

Scopul spovedaniei este îndreptarea, iar prin îngenuncherea în faţa duhovnicului, omul îşi recunoaşte căderea. Prin plecarea capului, omul îşi recunoaşte vina. Poziţia trupului reflectă acceptarea sentinţei. Dar capul plecat sabia nu-l taie, iar Dumnezeu, deşi nu aprobă niciodată păcatul, îl iartă celui ce îi cere aceasta. Dumnezeu îl iartă pe cel ce se pocăieşte sincer, pe cel ce vrea să se schimbe pentru a trăi.

Creştinul merge la preotul mărturisitor ca la un frate aflat şi el pe calea mântuirii. El cunoaşte neputinţa omenească, şi deşi nu o aprobă, o înţelege. El nu este neapărat nu judecător sau moralist, pentru că de multe ori creştinul înţelege ce a greşit, ştiind de multe ori şi ce trebuie să facă sau nu. De aceea, cel ce mărturiseşte este mai ales un rugător, un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru întărirea celui căzut în păcat. El este un înainte-mergător ce îndreaptă căile omului pentru ca acesta să-L poată primi pe Hristos. De aceea duhovnicul caută să se micşoreze pe sine, lăsându-L pe Hristos să lucreze în sufletul credinciosului.

Creştinul nu trebuie să caute duhovnici renumiţi. Aceştia pot fi consultaţi cu diferite ocazii speciale, de răscruce din viaţă. Dar cel mai mult folos avem de la un duhovnic apropiat, care trăieşte în acelaşi mediu, în aceeaşi comunitate şi ştie mai bine încercările şi nevoile obştii sale.

Scopul ultim al spovedaniei este unirea cu Hristos. Prin curăţirea sufletului de pârloagă, sămânţa Evangheliei va prinde rădăcini bune. Legată indisolubil de spovedanie este Taina Sfintei Euharistii, unirea mistică cu trupul şi sângele lui Hristos. Iertat de păcate, credinciosul are sufletul pregătit pentru unirea cu Hristos. Spovedania nu dă o vrednici spre împărtăşire, ci întăreşte duhul smereniei, al golirii de sine pentru a-I permite lui Hristos să plinească şi să desăvârşească.

Aşteptându-şi rândul, creştinul trebuie să păstreze liniştea şi să se reculeagă. El nu trebuie să-şi împărtăşească neputinţele cu alte persoane care l-ar putea judeca sau desconsidera, aceasta fiind destul de uşor. De asemenea, credinciosul nu trebuie să divulge secretul spovedaniei. Sfaturile primite sunt personale şi particulare, potrivite pentru un moment sau împrejurare dată. Ele sunt diferite pentru persoane diferite, deşi s-ar părea că împrejurările ar fi asemănătoare.

Aşa cum oamenii sunt diferiţi, şi preoţii sunt diferiţi, fiecare având calităţi şi defecte. Dar prin fiecare Dumnezeu lucrează şi dezleagă păcatele pentru cel care cere aceasta.

Modul de administrare a spovedaniei este la nevoie. Nu există soroace anume pentru aceasta, ci creştinul merge la duhovnic atunci când se simte împovărat de păcate. Deşi în unele mănăstiri se practică spovedania zilnică sau chiar de mai multe ori pe zi, aceasta nu este posibil în cadrul unei parohii, unde preotul are mai multe responsabilităţi. Trebuie menţionat că fiecare rugăciune de pocăinţă şterge din păcate. Este o putere în mine care mă sileşte să fac răul pe care nu-l voiesc (Ro. 8,20), dar ceea ce contează este că nu vreau răul, ci Îl vreau pe Dumnezeu. De aceea spovedania se face mai ales în scopul împărtăşirii, atunci când unele păcate ar împiedica aceasta. Pentru cei mai sârguincioşi, se poate practica spovedania regulată la două-trei săptămâni, cu împărtăşire liberă în acest răstimp. Oricum aceasta trebuie discutat cu duhovnicul, pentru a evita neorânduiala în Biserică.

Cu privire la copii, aceştia se spovedesc de la aproximativ şapte ani pentru a fi învăţaţi de mici cu responsabilitatea propriilor lor acţiuni. Până la această vârstă ei se pot şi este recomandat să se împărtăşească la fiecare liturghie la care participă.

Aggiornamento la Paisie Velicikovski

În grija pe care o are pentru prestigiul rugăciunii (lui Iisus) şi în pasiunea pe care o pune pentru a o generaliza şi a o face iubită, el (Paisie) merge până acolo încât elimină din textele veacului al XIV-lea, pe care le citează, cuvintele şi expresiile de natură să nască discuţii şi să compromită rugăciunea. Astfel, bunăoară, citând faimosul pasaj din Metoda sfintei rugăciuni şi atenţii pe care se întemeia omfalopsihismul, el şterge toată partea compromiţătoare, deşi era sigur că autorul Metodei e Simeon Noul Teolog.

În Metodă textul sună astfel:

Închide uşa şi ridică-ţi spiritul mai presus de orice lucru deşert şi vremelnic, apoi sprijină-ţi bărbia în piept şi îndreaptă-ţi ochiul trupesc în spiritul întreg spre mijlocul pântecelui, adică spre buric, comprimă-ţi aspiraţia aerului ce trece prin nas aşa încât să nu respiri uşor şi caută cu mintea înăuntrul măruntaielor pentru a găsi acolo locul inimii, unde obişnuiesc să se adune toate puterile sufletului.

În traducerea lui Paisie, acelaşi text apare modificat în felul următor:

Închide uşa, trage-ţi mintea de la orice deşertăciune, strânge-ţi bărbia în piept, îndreaptă-ţi împreună cu minte şi ochiul simţului, încetineşte respiraţia ca să nu sufli prea slobod şi încearcă cu cugetul să găseşti înăuntru în piept locul inimii, unde le place să-şi aibă sălaş de obicei puterile sufleteşti.

Mijlocul pântecelui şi amănuntul ombilical au dispărut. De asemenea lăuntrul măruntaielor. Inima s-a suit la locul ei firesc, adică în piept. Cu alte cuvinte, principiul sincronismului psihofizic a rămas în vigoare, dar progresul ştiinţei a făcut să dispară grosolanele erori medievale. Rugăciunea minţii e de acum eliberată de elementele compromiţătoare.

Nichifor Crainic

Bumerangul faptei

Aproape este ziua Domnului pentru toate neamurile! Cum ai făcut, aşa ţi se va face; fapta se va întoarce asupra ta. – Avdie 15

Pentru fiecare om de pe pământ este un sfârşit. Ziua Domnului este ziua în care fiecare se va înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, dând răspuns pentru ceea ce a făcut în viaţă, bine sau rău.

De multe ori se pare că în lume nu există dreptate, nu există Dumnezeu. Dar cel înţelept vede şi pricepe lucrarea lui Dumnezeu. Doar cel ce nu vrea nu poate cunoaşte mâna lui Dumnezeu în lume. El închide ochii la prezenţa reală, dar smerită a lui Dumnezeu din lume. Tot omul este făcut spre bucurie şi Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, dar asta depinde şi de om.

Dumnezeu îl scoate pe om din nefiinţă şi îl aruncă în existenţă, sperând că omul se va întoarce la El, la izvorul vieţii sale. Acesta ar fi cursul firesc pe care el ar trebui să-l urmeze. Şi aceasta ar trebui să o facă nu pentru că trebuie, nu pentru aşa e natural, ci pentru aşa vrea el. Şi omul se poate îndrepta din faptele pe care le face. Aici este vorba de efectul de bumerang al acţiunii, fie ea bună sau rea. O faptă bună aduce răsplata binelui, o faptă rea aduce necazul şi durerea. Aceasta este şi semnificaţia cuvintelor spuse de Mântuitorul lui Saul: Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă (Fp. 9,5).

Prin orice faptă bună pe care o face, omul se întoarce la dătătorul bunătăţilor, la Cel ce-i poate oferi împlinirea. Prin fapta rea, omul nu se loveşte decât pe sine, se automutilează, renunţă la Singurul care-l poate împlini, se desparte de viaţa lui.

Cel ce face răul alege însingurarea şi autosuficienţa, un mod de viaţă cu totul contrar firii lui îndreptate spre comuniune şi iubire. El îşi creează propriul iad existenţial. În schimb, pentru cel ce face binele, ziua Domnului nu este decât o prelungire şi o desăvârşire a binelui şi a comuniunii cu ceilalţi. El creează şi primeşte raiul, trăieşte şi se împărtăşeşte de ceilalţi şi de Dumnezeu.

Rugăciunea nu e altceva decât atenţia necontenită la privirea Mântuitorului ce e aţintită cu toată dragostea Tatălui la tine.
Miron Mihăilescu