Cum cinstim sfintele moaşte?

Fiind oameni ca şi noi, sfinţii au căutat mereu să facă voia lui Dumnezeu. Şi curăţindu-şi viaţa prin credinţă şi fapte bune, sfinţii s-au făcut lăcaşuri ale Duhului Sfânt, vase pline de apa cea vie. Astfel că Dumnezeu i-a binecuvântat şi a rânduit ca sufletele lor să petreacă în veşnica bucurie din ceruri, iar trupurile lor să păstreze pe pământ semnele şi puterea vieţii lor binecuvântate. De aceea, Sfânta Biserica a rânduit ca aceste moaşte să fie puse la închinare şi cinstire, spre folosul şi desăvârşirea credincioşilor. În acest mod, creştinul ia aminte mai uşor la viaţa lor sfântă şi primeşte har pentru întărirea credinţei şi putere pentru a le urma faptele lor cele bune.

De cele mai multe ori, sfintele moaşte sunt depuse spre închinare în sicrie sau chivoturi împodobite şi îmbogăţite de credincioşi. Aceştia fac donaţii pentru folosului duhovnicesc primit prin mila sfântului respectiv. Fiecare închinător simte nevoia de a-şi lăsa darul său cât de mic, jertfa sa de preţuire şi iubire către sfânt.

Mergând spre locul special amenajat pentru cinstirea sfintelor moaşte, credinciosul trebuie să păstreze buna cuviinţă. În caz că mai sunt şi alte persoane,  fiecare să se închine la momentul potrivit, aşteptându-şi răbdător rândul. Nu trebuie bruscaţi ceilalţi închinători, căci, deşi Împărăţia lui Dumnezeu se ia de către cei ce se silesc, sârguinţa trebuie să fie în dragoste şi fapte bune, nu în acţiuni străine de duhul păcii lui Hristos. De aceea, respectarea celorlalţi închinători este prilej de bucurie pentru sfântul care priveşte.

Mergând spre închinare, trebuie să ne rugăm sfântului respectiv pentru ajutor şi luminare. Nu este necesar să se folosească multe cuvinte, pentru că sfântul ştie de cele ce avem nevoie. Trebuie doar să avem evlavie şi credinţă că sfântul ne va ajuta în modul în care ne vom folosi cel mai mult. Dacă aşteptarea se prelungeşte, în acest timp se pot citi rugăciuni, acatistul, paraclisul sau viaţa sfântului. Acestea se vor face în linişte pentru a nu-i deranja pe ceilalţi închinători.

La rândul cuvenit, apropiindu-ne de raclă, ne închinăm şi cădem în genunchi, sărutând şi rugându-ne sfântului respectiv. Dacă spaţiul şi timpul permite, se pot face închinăciuni sau metanii, dar trebuie avut mereu în vedere să nu deranjăm sau să-i întârziem pe ceilalţi la închinare. Ca nu cumva, vrând să dăm cinste sfântului, să dispreţuim faptele lui cele bune, neurmându-i exemplul în iubirea faţă de aproapele. Să nu uităm că el ar vrea ca să-i urmăm faptele şi credinţa mai mult decât să-i oferim o închinare superficială şi egoistă care uită de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

Sfintele moaşte se cinstesc prin sărutare. Trebuie menţionat faptul că buzele şi faţa trebuie să fie curate pentru a nu întina şi murdări cele pe care vrem să le cinstim. În nici un caz nu trebuie luat ceva din cele puse la închinare „ca amintire”. Profanarea lucrurilor sfinte nu poate atrage decât mânia lui Dumnezeu şi necazul făptuitorului care a îndrăznit aşa ceva.

Plecând de la închinare, credinciosul trebuie să păstreze în minte exemplul sfântului. El trebuie să sporească rugăciunea, să-şi înmulţească milostenia şi să-şi întărească efortul în săvârşirea tuturor faptelor bune. Doar urmând exemplul sfinţilor fiecare creştin va putea ajunge în comuniunea de iubire a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Pelerinajul – călătorie spre cer

Căutându-L mereu pe Dumnezeu, creştinul se umple de harul divin şi sfinţeşte locul în care trăieşte. El ridică biserici pentru rugăciunea obştească a comunităţii; înalţă troiţe la răscruci de drumuri; binecuvintează locuri prin viaţa virtuoasă pe care o are. Şi în două mii de ani de creştinism, s-au creat multe astfel de locuri în care prezenţa harică a lui Dumnezeu se simte mai bine.

Şi astfel, însetat şi râvnind după casa cea veşnică, creştinul pleacă în pelerinaj. El iese din viaţa seculară pentru a afla timpul veşniciei. El caută în lumea aceasta ceea ce nu este din lumea aceasta. El doreşte Împărăţia lui Dumnezeu, aleargă după patria cerească.

Tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, singur sau în grup, creştinul pleacă spre locuri de pelerinaj, iar hramul şi marile sărbători sunt prilejuri cu care mulţi creştini se pornesc în călătorie sfântă. Ei se pregătesc cu mult timp înainte, îşi rânduiesc lucrurile lumeşti pentru a se putea îndulci mai bine de hrana cerească. Şi pornesc din timp spre locul în care simt chemarea şi lucrarea mângâietoare a lui Dumnezeu. Alţi creştini însă se pregătesc şi pleacă în grabă pentru a ajunge la locuri sau evenimente sfinte. Ei simt chemarea lui Dumnezeu şi răspund la ea, lăsându-se în voia Duhului care îi conduce.

Hotărât să plece spre locuri binecuvântate, pelerinul îşi rânduieşte lucrurile, prevăzând greutatea drumului sau condiţiile meteorologice. Se obişnuieşte ca, mergând la locuri sfinte, credinciosul să-şi ofere darul său, aşa cum cei trei magi, călătorind şi ajungând la Hristos, şi-au lăsat darurile la picioarele Lui. Aceasta se întâmplă pentru că, primind daruri duhovniceşti, creştinul simte nevoia să mulţumească printr-o ofrandă cât de mică. Şi el oferă flori, aromate sau diferite alte donaţii.

Participând la ceremonii, creştinul trebuie să respecte buna cuviinţă faţă de ceilalţi fraţi aflaţi pe calea mântuirii. El nu trebuie să uite că iubirea faţă de Dumnezeu şi Sfinţii Lui se manifestă mai ales prin iubirea şi preţuirea aproapelui. Căci cel de lângă este împreună călător pe aceeaşi cărare a mântuirii. De asemenea, creştinul va avea grijă ca în urma lui să nu lase gunoaie sau neorânduială, tocmai pentru ca folosul duhovnicesc câştigat să nu fie pierdut sau alterat prin dispreţuirea naturii sau a ordinii publice, ştiind că Dumnezeu nu este al neorânduielii.

Dar pregătirea creştinului trebuie să fie în special una spirituală. El trebuie să întărească rugăciunea şi să-şi sporească faptele de milă creştină. El are posibilitatea să cunoască şi să înveţe prin exemplul bun al celorlalţi pelerini. Mergând la biserici şi mănăstiri, pelerinul învinge rutina şi îşi înnoieşte evlavia şi credinţa, îşi îmbogăţeşte viaţa duhovnicească. Pentru a nu deveni un simplu turist, pelerinul este dator să se sârguiască şi să se pregătească pentru primirea Sfintelor Taine la locurile sfinte pe care la vizitează. În acest sens, Sfintele Evanghelii narează momentul în care, însoţindu-i pe Luca şi Cleopa pe calea spre Emaus şi vorbind despre „locurile” sfinte din Scripturi, Hristos se descoperă în Sfânta Împărtăşanie.

Încărcându-se de energie duhovnicească şi împrospătându-şi sufletul prin apa cea vie a locurilor sfinţite, creştinul este pregătit să se întoarcă în lumea din care a plecat pentru a o transfigura şi pentru a-i transmite mesajul vieţii noi câştigate în Hristos. Având nostalgia paradisului, pelerinul sfinţeşte timpul acestei vieţi pământeşti şi îşi deschide calea spre veşnicie.

Secta nu este atât o doctrină, cât o programare psihologică şi anume refuzul de a asculta pe altcineva, credinţa oarbă în lider.

Andrei Kuraev

Întoarcerea la Hristos e prin post şi rugăciune

«Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire». – Ioil 2,12

 Iubirea lui Dumnezeu pentru om este o iubire totală. El Se dăruieşte complet omului. Iar omul Îl primeşte pe Dumnezeu în măsura în care el se deschide Acestuia.

Primindu-şi existenţa de la Dumnezeu omul nu-şi poate găsi împlinirea decât prin El. Numai Dumnezeu este Cel ce poate umple golul ontologic uman. Astfel că până omul nu va realiza conştient şi activ că toate sunt deşertăciune (Ecc. 1,2), nu se va putea dedica şi nu-şi va deschide inima pentru Dumnezeu. Totul este creat pentru a-l determina pe om să se apropie de Dumnezeu, nu pentru ca omul să rămână la satisfacerea din mijloace, uitând de Singurul care-i poate potoli setea fiinţială.

Astfel că omul trebuie să-şi dea seama de surogate, să renunţe la ele şi să-L caute pe Singurul care există cu adevărat. Iar aceasta nu se poate face decât din toată inima, prin pocăinţă.

Pocăinţa este absolut necesară nu pentru a satisface orgoliul unui dumnezeu pătimaş; ea este pentru om, pentru ca el să poată renunţa la ceea ce a iubit până acum ca fiind adevărat. Pocăinţa desprinde pe om de iluziile plăcerii mincinoase, de care s-a îndulcit până acum, pentru a se putea dedica lui Dumnezeu. Fără durere, omul nu-şi dă seama cu adevărat de minciuna în care s-a aflat şi de aceea nu se poate desprinde de ea. Cel ce spune că se pocăieşte, dar nu plânge şi nu posteşte, ca manifestări psihosomatice ale omului dihotomic, acela nici nu-şi poate deschide toată inima pentru Dumnezeu. El mai păstrează şi nu renunţă la viaţa mincinoasă. Pocăinţa este asemănată cu o moarte pentru că omul cel vechi al păcatului mincinos trebuie să moară pentru ca Dumnezeu să se poată sălăşlui în templul trupului său. De aceea postul şi rugăciunea de pocăinţă sunt absolut necesare pentru viaţa nouă în Hristos.

O, cum te voi lăsa, Efraime! Cum te voi părăsi, Israele! Cum te voi trece cu vederea ca odinioară pe Adma şi te voi face ca Ţeboimul! Inima se zvârcoleşte în Mine, mila Mă cuprinde!

Osea 11,8

* Adma şi Ţeboim sunt cetăţi pomenite şi distruse alături de Sodoma şi Gomora.

Cum citim din Scripturi?

Sfântul Apostol Pavel îi spune ucenicului Timotei: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun (II Tim. 3,4). Se observă astfel nevoia şi importanţa citirii şi studierii Sfintei Scripturi.

Biblia trebuie să ocupe un loc special în casă, de unde fiecare membru al familiei este dator să citească. Trebuie menţionat faptul că deşi cinstim cuvântul Domnului cuprins în Scripturi, nu punem Biblia la loc de închinare. Cuvântul revelaţiei dumnezeieşti lucrează prin autoritatea şi puterea Celui ce l-a dat în cel ce ascultă şi face ceea ce aude. Preţuim şi cinstim Cartea Sfântă, dar trebuie să fim conştienţi că scopul vieţii noastre e unirea cu Hristos. Sărutăm obiectul care conţine cuvântul Lui binecuvântat, dar trebuie să tindem la împlinirea lui, la naşterea lui Hristos în gândul şi inima noastră. În acest sens, Părinţii Bisericii subliniază faptul că dacă nu s-ar fi păstrat nici un text scris al Scripturii, Sfinţii ar fi rescris cele necesare pentru mântuire în virtutea faptului că Hristos trăieşte efectiv în ei. Aşadar, deşi cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori (Ps. 11,6), Biblia ne ajută doar în măsura în care noi ne străduim să cunoaştem şi să facem voia divină, tocmai pentru ca Hristos să se poate naşte şi în peştera persoanei cititorului.

Înainte de a citi din Scriptură trebuie să ne liniştim mintea, să căutăm un loc liniştit pentru a ne putea concentra la cele citite. Unii preferă să citească în picioare sau genunchi din respect pentru cuvântul Domnului. Dar poziţia trupului ajută doar în măsura în care este de folos scopului, de aceea, cel ce nu face acestea, nu trebuie să-şi încarce conştiinţa inutil. Apoi, cu mintea limpezită, facem cruce şi ne rugăm pentru luminare.

De regulă se citesc două-patru capitole pe zi: unul din Faptele Apostolilor sau Epistole, unul din Evanghelii şi unul-două din Vechiul Testament. Alţii citesc separat şi un capitol din Apocalipsă. Dar pentru că această carte este simbolică şi dificil de interpretat, nu este recomandat să se ia decizii pripite cu privire la înţelesurile aparente ale scrierii. Oricum, fiecare cuvânt din Biblie are mai multe planuri de înţelegere şi trebuie să găsim mereu sensuri şi raţiuni mai profunde la cele citite. Trebuie evitată tendinţa de a lua fiecare cuvânt textual: aşa a zis Dumnezeu, să nu cercetăm mai mult. Trebuie să înţelegem sensul şi duhul Celui ce vrea mântuirea noastră, dar şi particularităţile se stil, limbă şi cultură ale autorului sau contextul istoric şi social ale momentului scrierii.

Atunci când un cuvânt găseşte ecou în inima noastră, o dulceaţă oarecare sau umilinţă, opreşte-te asupra lui, sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul. Meditarea asupra lui şi memorarea lui va aduce mângâiere atunci când cartea nu este la îndemână. Unii îl şi subliniază cu un creion colorat pentru a fi mai uşor de găsit la o căutare ulterioară.

Lectura Bibliei de pe calculator şi telefon poate fi utilă pentru timpul în care nu avem Biblia la îndemână. Unii nu se pot acomoda sau se concentrează mai greu când citesc în acest mod, dar aceasta depinde de fiecare.

Atunci când într-o zi se sărbătoreşte un eveniment sau o persoană ce a scris sau e menţionată în Biblie se pot citi textele ce istorisesc evenimentul respectiv sau au fost scrise de persoana sărbătorită.

După citirea textelor sfinte, facem cruce şi-L rugăm pe Dumnezeu să ne întărească în dreapta înţelegere şi în practicarea celor citite.

Cele spuse cu privire la citirea Sfintei Scripturi se pot aplica şi la alte cărţi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Şi nu strigă către Mine din toată inima lor, ci se tânguiesc pentru jertfelnicele lor. Ei se iau la harţă pentru grâu şi pentru must, şi îşi întorc privirea de la Mine.

Osea 7,14

Ce să Mă fac cu tine, Efraime?
Ce să Mă fac cu tine, Iudo?,
de vreme ce mila voastră
e ca un nor de dimineaţă
şi precum roua timpurie ce se duce.

Osea 6,4

Mila şi jertfa

Milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot. – Osea 6,6

 

Mântuitorul Iisus Hristos spune că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu (In. 17,3), iar pentru aceasta trebuie ţinută porunca iubirii (In. 13,34). Iar Osea profeţeşte aceasta cu 800 de ani înainte.

Jertfele rânduite de Dumnezeu în Vechiul Testament au fost necesare pentru o apropiere şi o dedicare mai multă lui Dumnezeu. Ele au fost gândite ca omul să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L înţeleagă. Dar ocupându-se prea mult de jertfe şi altare (Os. 7,14; Mt. 23,16), oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. Se preocupau de mijloc, uitând de scop.

În ziua de azi, unii creştini ţin mai mult la timpuri şi mâncări şi metanii, uitând că acestea pot însemna o întoarcere de la libertatea câştigată în Hristos (Co. 2,16). Acestea şi altele ar părea să aibă înfăţişare de înţelepciune şi smerenie (Co. 2,23), dar ele nu au nici o valoare, decât în măsura în care respectă dragostea lui Hristos. Metania şi postul şi rugăciunea sunt foarte folositoare doar atunci când sunt practicate, nu când sunt impuse celuilalt. Pentru vieţuirea socială, acestea nu au valoare directă, fiind chiar dăunătoare când cei ce le practică se gândesc doar la ele. Faţă de ceilalţi trebuie lucrate faptele iubirii: mila, milostenia, empatia, ajutorul dat celor în suferinţă prin faptă, prin cuvânt de întărire sau prin simpla prezenţă împreună pătimitoare. Doar prin legătura dragostei faţă de aproapele ne putem apropia de Dumnezeu (Mt. 25,40). Sfântul Corneliu L-a aflat pe Hristos prin rugăciune şi milostenie (Fp. 10,2). Nu putem ajunge la Dumnezeu decât prin celălalt, ca purtător şi reprezentant al lui Dumnezeu. Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut nu poate să-L iubească. (I In. 4,20).