Prescripţie despre cum să dai

Tu însă când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. – Matei 6,3

Împlinind Legea Vechiului Testament, Mântuitorul Iisus Hristos învaţă reguli spirituale, nu doar legi pentru o bună convieţuire. El propovăduieşte o nouă făptură care fiind condusă după reguli duhovniceşti poate să înţeleagă şi să participe la comuniunea cu Dumnezeu.

Vorbind despre milostenie, în primul rând Iisus o desparte de păcatul slavei deşarte. Milostenia trebuie făcută în ascuns pentru a nu-l vătăma pe cel care o face de gândurile găunoase ale slavei deşarte. În acelaşi timp, prin aceasta se redă celui miluit libertatea pierdută prin necesitatea răsplătirii, căci nimeni nu poate primi ceva fără a înapoia ceva în schimb. Astfel că atunci când miluitorul este văzut de cel miluit, acesta nu poate fi decât recunoscător, se simte îndatorat cu recunoştinţa. Şi mereu va căuta să-şi răsplătească miluitorul. Dacă mila se va face în public, cei din jur vor acţiona ca martori şi judecători al celui miluit, al neputinţei lui, al lipsei lui. De aceea, dacă milostenia se face din iubire, ea nu caută martori şi răsplată, ci doar scoaterea celui din neputinţă şi nevoi, ajutarea lui, fără ca acesta să simtă obligaţia răsplătirii sau sentimentul de inferioritate şi dispreţ.

Mântuitorul Hristos spune că milostenia trebuie făcută cu dreapta, adică în mod drept. Dacă modalitatea în care se face milostenia nu este bună, atunci ea îşi pierde din valoare. Astfel că în loc de manifestare a dragostei şi mijloc de apropiere între oameni, milostenia devine prilej de dispreţ şi denigrare a persoanei, lucruri ce pot avea efecte negative asupra ambilor participanţi la acest act.

O altă caracteristică a faptei de milă drept făcute este aceea de a fi uitată. Să nu mai ştii ce a făcut dreapta ta presupune uitarea oricărei lucru bun înfăptuit. Doar în acest mod gândurile păcătoase, ideile stângace nu vor putea folosi solul bogat al faptei bune pentru a creşte supraaprecierea egocentrică, nu se vor folosi de bine pentru a creşte răul. În acelaşi timp, uitarea binelui făcut nu poate fi decât apreciată de cel asupra căruia s-a revărsat acest bine, el păstrându-şi demnitatea neştirbită şi preţuind mai mult caracterul nobil al miluitorului.

Din cuvintele Mântuitorului înţelegem că faptele reprobabile nu trebuie să fie piedică în calea binelui. Nimeni nu este fără de păcat, nimeni nu este lipsit de stângăcii. Dar acestea nu trebuie să fie un impediment în facerea binelui. Chiar dacă cineva mai face păcate, acestea nu trebuie să oprească săvârşirea faptei bune. Nu trebuie lăsate neputinţele să aducă disperarea şi desconsiderarea înfăptuirii binelui. Orice faptă bună, cât de mică, îşi va afla plata sa. Iar Dumnezeu preţuieşte fapta cea bună, dar mică, făcută de sufletul văduvit de bărbăţia vieţii virtuoase, la fel cum a lăudat şi cei doi dinari de milostenie ai văduvei.

Milostenia trebuie făcută cu braţele deschise, braţe care nu cunosc decât dărnicia şi mărinimia. Aceasta nu se referă doar la cantitatea sau bogăţia faptelor de milostenie, ci mai ales la caracterul ei de manifestare de iubire. Milostenia trebuie să pornească din inimă, din dragostea atotcuprinzătoare. Omul se deschide pentru a se putea dărui celuilalt întru-un act de permanentă comuniune.

Omul nu poate face nimic cu mâinile legate. Doar despărţindu-le şi descoperindu-şi inima el poate fi lucrător al iubirii. Şi modelul cel mai elocvent este Însuşi Mântuitorul Hristos care Şi-a deschis braţele pe cruce şi a arătat astfel mila lui Dumnezeu pentru toată făptura. Actul lui de milostenie a mers până la sacrificiul total pentru cei pe care îi iubeşte. Prin cruce Hristos dăruieşte ridicare şi mântuire omului.

În Faptele Sfinţilor Apostoli se scrie despre Corneliu Sutaşul că slăvea pe Dumnezeu prin rugăciune şi milostenii. Acestea două îl făceau plăcut lui Dumnezeu chiar înainte de a-L cunoaşte pe Hristos. Înţelegem astfel că doar prin unirea lucrării minţii în rugăciune cu fapta cea bună a milosteniei omul primeşte binecuvântarea şi asemănarea cu Dumnezeu.

Documente declasificate: Atentatele de la 11 septembrie, pretext pentru invadarea Irakului

Administraţia Bush a vrut încă de la începutul mandatului o intervenţie asupra Irakului. Documente declasificate recent dovedesc faptul că fostul preşedinte american căuta scuze pentru a-l ataca pe Saddam Hussein.

La câteva ore după atentatele de la 11 septembrie, oficialii americani vorbeau despre un atac asupra Irakului şi căutarea lui Osama ben Laden.

Actele arată că administraţia Bush le cerea subordonaţilor să găsească o legătură între dictator şi reţeaua teroristă.

Ulterior, Washington-ul a recunoscut că regimul Saddam Hussein nu jucase niciun rol în atentatele de la 11 septembrie.

Sursa: Antena 3

Ne-necesitatea minunii

Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? – Luca 9,54

Văzând că nişte ostaşi îi porunceşte să se coboare de pe munte pentru a cerceta un rege păcătos, Ilie se foloseşte de dreptul său de om al lui Dumnezeu (IV Rg. 1,10,12) şi omoară cincizeci şi unu de suflete. Şi aceasta de două ori. Păstrarea neştirbită a sufletului curat îi conferă lui Ilie posibilitatea de a-şi impune voia înaintea lui Dumnezeu. Ilie încă nu cunoştea că Dumnezeu este de fapt iubire care caută iubirea omului şi nu nimicirea acestuia.

Hristos, împlinirea revelaţiei lui Ilie, nu răspunde la provocarea ucenicilor. Iacov şi Ioan încă nu ştiau că Iisus nu e doar omul lui Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu. Ei au văzut minuni mari ca cele înfăptuite de Ilie, dar încă nu înţelegeau mântuirea adusă de Hristos (Lc. 9,55).

Mai târziu, în propovăduirea sa, Ioan învie mulţi oameni pentru ca puterea lui Hristos să fie cunoscută. Însă atunci când este provocat să facă minuni, Ioan precizează: Nu m-a trimis Hristos să înviez morţii, ci să învăţ pe cei rătăciţi.

Astfel se înţelege ceea ce spune şi Sfântul Nicolae Cabasila: minunile le făcea Hristos pentru a se încredinţa poporul că El este Dumnezeu; dar ele nu erau absolut necesare pentru mântuire. La fel vedem că Sfântul Ioan ţine la caracterul practic şi smerit al minunii ca act supranatural îndeplinit din voia lui Dumnezeu atunci când El consideră că este nevoie. Ioan îşi urmează Învăţătorul Care, la ispitirea din pustiul Carantaniei, nu l-a învins pe diavol prin minuni, ci prin smerenie şi cuvânt.

Învăţătura lui Hristos este tocmai acest cuvânt. Înţelegerea lui ne dă posibilitatea de unirea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Toate s-au făcut prin Cuvânt şi doar prin Cuvânt ne putem mântui, căci Cuvântul este viaţa.

Vezi şi Ioan – de la ucenicul mult iubit, la apostolul chinuit

model de ascultare

Când Obadia mergea pe drum, iată i-a ieşit înainte Ilie.

Obadia l-a cunoscut şi a căzut cu faţa la pământ, zicând: “Oare tu eşti domnul meu, Ilie?”

Iar acela i-a zis: “Eu sunt; du-te şi spune domnului tău: Ilie este aici!”

Obadia însă a zis: “Cu ce am greşit eu de dai pe robul tău pe mâna lui Ahab, ca să mă omoare? Viu este Domnul Dumnezeul tău! Nu este popor şi împărăţie la care să nu fi trimis domnul meu ca să te caute. Şi când i s-a spus că nu eşti acolo, a pus pe acea împărăţie şi pe acel popor să jure că nu te-a găsit pe tine. Iar acum zici: Du-te şi spune domnului tău: Ilie este aici! Gând voi pleca de la tine, Duhul Domnului are să te ducă cine ştie unde şi dacă mă voi duce şi voi spune lui Ahab de tine şi apoi el nu te va găsi, mă va ucide pe mine; iar robul tău este temător de Dumnezeu din tinereţile mele. Oare nu ţi s-a spus, domnul meu, ce am făcut eu când Izabela a ucis pe proorocii Domnului, în ce chip am ascuns o sută de oameni, prooroci ai Domnului: cincizeci de inşi într-o peşteră şi cincizeci de inşi în alta şi acolo i-am hrănit cu pâine şi cu apă?

Tu zici: “Du-te, spune domnului tău: “Ilie este aici”. “Vrei să mă ucidă?”

Şi a zis Ilie: “Viu este Domnul Savaot Căruia Îi slujesc. Astăzi mă voi arăta lui Ahab!”

Şi a plecat Obadia în întâmpinarea lui Ahab şi i-a spus de aceasta. Şi a venit Ahab în întâmpinarea lui Ilie.

III Regi 18,7-16

Obadia – chip de mântuire

Atunci a chemat Ahab pe Obadia, mai marele curţii, şi Obadia era un om foarte temător de Dumnezeu. – III Regi 18,3

Se spune despre Ahab că era mai păcătos decât toţi regii lui Israel dinaintea lui (III Rg. 16,33), astfel încât din cauza lui proorocul Ilie a legat cerul şi trei ani şi jumătate nu a fost ploaie pe pământ (18,18). Pe lângă faptul că se închina lui Baal şi a construit temple Astartei, soţia lui Ahab a omorât toţi preoţii lui Dumnezeu, afară de 100 ascunşi de Obadia.

Se observă că deşi slujea unui om care şi-a pierdut sufletul prin păcate, Obadia a rămas credincios Dumnezeului Preaînalt. El nu s-a lăsat întinat de spurcăciunile lui Ahab, dar nici nu a fugit departe de el. Obadia a ascultat în duh cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune: Slugilor, ascultaţi întru toate stăpânilor voştri… (Co. 3,22). Obadia nu a căutat tihna unui loc ascuns în care să se roage, dar în care nu putea lucra binele. El ştia că atunci când conducătorul e rău şi oamenii vor fi duşi în păcat, va fi nevoie de cineva care să-i întărească pe cei drepţi, care să fie sprijin celor mai mici.

Nu se ştie dacă el a cerut funcţia sa de la Ahab. Cert este că atunci când el a primit-o, a văzut în ea slujirea lui Dumnezeu (Co. 3,24). El a văzut pronia lui Dumnezeu, mila Lui care se va putea manifesta prin braţele Sale. Astfel că Obadia se face pricină de mântuire pentru preoţii lui Dumnezeu.

Obadia este chipul şi prefigurarea lui Hristos Care, venind în lumea stăpânită de lucrarea diavolului, se face pricină de mântuire pentru toţi cei care prevăd prin trupul lui pe Dumnezeu. În acelaşi timp, Obadia este învăţător Bisericii care slujeşte în condiţii de asuprire şi prigoană. Exemplu lui dăinuie ca pildă pentru creştinii ce au posibilitatea să facă binele chiar şi atunci când lucrează pentru oameni păcătoşi. Obadia înainte-văzut îngenuncherea lui Hristos Care se ruga Tatălui să nu-i scoată ucenicii din lumea aceasta, ci doar să-i protejeze (In. 17,15). Obadia este ucenicul iubit ce în ciuda necredinţei celor din jur, îşi păstrează conştiinţa neîntinată.

Vezi şi: Obadia – model de ascultare

Purtarea faţă de cei ce nu-L cunosc pe Hristos

Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt din afară (de Biserică), preţuind vremea. – Coloseni 4,5

Dumnezeu S-a coborât pe pământ ca să-l mântuiască pe om pe când acesta încă era păcătos. Hristos a murit pentru lume când aceasta încă nu-L cunoştea. Şi totuşi El a murit pentru întreaga lume, pentru fiecare om. Şi fiecare om trebuie să răspundă la chemarea pe care a făcut-o Hristos.

Apostolii şi ucenicii lui Hristos au cutreierat întreaga lume pentru a propovădui vestea cea bună. Pentru Evanghelie ei au ajuns în faţa împăraţilor. Propovăduirea lui Hristos a însemnat activitatea lor cea mai importantă.

În ziua de azi aproape că nu mai este ţinut care să nu fi auzit de Hristos. Şi cu toate acestea, puţini sunt cei care Îl cunosc pe Hristos. Mulţi vorbesc în numele Lui, dar nu ştiu despre ce vorbesc, nu au gândul Lui. Ei nu-L cunosc pe Hristos pentru că Hristos nu locuieşte în ei.

Împărtăşindu-ne mereu de Hristos, tindem să avem gândul Lui, lucrarea Lui. Vrem să fim ca Hristos. Cu cât fiecare şi-L împropriază mai mult pe Hristos, cu atât ceilalţi Îl vor recunoaşte mai uşor. Vieţuind în Hristos trebuie să-L propovăduim pe El. Astfel că cei ce nu cunosc Biserica nu trebuie să vadă reguli şi ritualuri şi obiceiuri fără rost. Ei trebuie să vadă în primul rând viaţa nouă în dragostea Lui. Căci în aceasta se vor recunoaşte ucenicii Lui. El este viu şi lucrător în Biserica Sa şi fiecare slujbă şi rugăciune şi metanie este un mod mistic de relaţionare cu El. Dar acestea nu pot fi percepute de la început de fiecare şi de aceea creştinul trebuie să ştie mereu ca mai întâi să dea vestea cea bună, să-L prezinte celuilalt pe Hristos prin viaţa sa, cu exemplul său. Atunci când cel ce cunoaşte puţin Biserica vrea să afle mai multe, el va înţelege mai bine şi timpii şi posturile şi rugăciunea. Şi fiecare capătă mereu înţelesuri mai profunde pe măsură ce ne apropiem de Hristos.

Mogulii portocalii

PDL şi-a construit o adevărată reţea de televiziuni, posturi de radio şi ziare locale prin care îşi asigură promovarea campaniilor proprii, scrie Jurnalul Naţional, în ediţia de vineri. Dezvăluirea vine în contextul în care, săptămâna viitoare, comisiile de apărare vor da avizul pentru Strategia Naţională de Securitate, emisă de CSAT, strategie care a introdus presa la capitolul vulnerabilităţilor la adresa siguranţei naţionale.

Traian Băsescu a vorbit, în nenumărate rânduri, despre mogulii care îşi folosesc trusturile de presă pentru a manipula opinia publică. Preşedintele nu a făcut, însă, nicio referire la presa care îi este favorabilă şi care este controlată de PDL.

Jurnalul Naţional scrie că mogulii buni se împart în două categorii: mogulii mijlocii, care deţin posturi TV cu acoperire naţională, cum ar fi Bobby Păunescu şi Silviu Prigoană, şi mogulii mici, de provincie, care controlează televiziunile, posturile de radio şi ziarele din diferite judeţe.

Astfel, baronul PDL Gheorghe Ştefan, zis Pinalti, deţine, în Neamţ, prin intermediul fiicei sale, o televiziune şi un radio. În Mureş, Petru Başa controlează lanţul de radiouri Radio Son. Dâmboviţa TV este controlată de Sorin Toader, fostul şofer al deputatului democrat-liberal Gheorghe Albu, iar Radioteleviziunea Mehedinţi şi postul Radio Severin aparţin soţiei lui Mihai Stănişoara, fost ministru al Apărării.

Valentin Adrian Iliescu, şeful Departamentului pentru relaţia cu Parlamentul, cu rang de ministru, a preluat, de curând, televiziunea Etalon, din Vâlcea.

Oficial, în judeţul Alba, democrat-liberalii nu deţin nicio instituţie media. Cu toate acestea, multe ziare locale au reuşit să rămână pe piaţă cu ajutorul publicităţii de la Primărie şi Consiliu Judeţean. Mai mult, postul Alba TV a fost achiziţionat, de curând, de Vasile Pop, unul dintre oamenii de casă ai primarului portocaliu, Mircea Hava.

În Gorj, 80% din presa locală este controlată de PDL. Două rude ale lui Ionel Manţog deţin trustul Zonal Media, care are ziarul Pandurul şi postul Gorj TV. În plus, Radio Infinit este controlat tot de Manţog.

Iar situaţia este asemănătoare şi în Braşov şi Mureş. Primarul Braşovului, George Scripcaru, deţine mai multe televiziuni, posturi de radio şi ziare.

În Târgu-Mureş, presa este controlată de apropiaţi ai primarului Dorin Florea şi ai şefilor ai filialei PDL.

La Iaşi, site-ul de ştiri newsiaşi.ro îl are drept director editorial pe Iulian Micu, director al ultimei campanii prezidenţiale a PDL în Iaşi.

Sursa: Antena 3

Durerile naşterii

O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi. – Galateni 4,19

Se spune despre durerile celei ce naşte că sunt foarte mari, astfel încât această comparaţie se foloseşte de multe ori în Scriptură. Iar Sfântul Apostol Pavel, ca un părinte duhovnicesc, naşte mulţi fii în Hristos. Acest proces este de multe ori unul îndelungat şi chinuitor. În lumea biologică, mama poartă în trupul ei pe noul om. Timp de luni de zile ea trebuie să fie atentă să mănânce bine şi să renunţe la obiceiuri rele sau la stilul de viaţă nesănătos pe care l-ar fi avut. Ea trebuie să fie cumpătată. În mod asemănător, părintele spiritual trebuie să se hrănească mai mult duhovniceşte pentru a-şi putea spori ucenicul. El trebuie să fie şi mai atent cu propria viaţă pentru a nu fi pricină de cădere pentru cel pe care trebuie să-l înalţe.

Dar suferinţa este şi de partea celui născut. Aşa cum copilul născându-se, începe să plângă la contactul cu atmosfera bogată în oxigenul de viaţă dătător, care însă iniţial îl arde, şi creştinul ce se naşte suferă şi plânge când păşeşte în noua viaţă. Regulile duhovniceşti care acţionează acum în viaţa lui sunt diferite de logica cu care era învăţat. Viaţa Bisericii i se poate părea prea luminoasă şi arzătoare faţă de întunericul în care trăia în trecut. Sunt multe motive pentru care atât copilul biologic, cât şi cel spiritual suferă la naştere, dar pregătirea organelor şi dezvoltarea simţurilor se fac în ambele cazuri pentru viaţa de după. Durerile însă vor înceta când omul va ajunge la măsura bărbatului desăvârşit.

Apa vieţii şi fântâna spartă

Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-a părăsit şi şi-a săpat fântâni sparte care nu pot să ţină apa. – Ieremia 2,13

Cea mai răspândită substanţă de pe pământ, apa prezintă proprietăţi pe care nimeni nu le-a putut explica vreodată. Aşa cum spune Masaru Emoto, apa dispune de nişte proprietăţi pe care nici o altă substanţă nu le mai are. Pe lângă aceasta, aproape că nu există altă substanţă sau element chimic care să nu se însoţească de apă. Cert este că în absenţa apei nu poate exista nici cea mai mică formă de viaţă, lucru ce i-a determinat pe unii să considere în mod eronat că apa este la originea vieţii pe pământ. 

Trupul omenesc este constituit aproximativ trei sferturi din apă, iar creierul uman are apa în componenţă de 90%. Privind importanţa ei înţelegem simbolistica de care se bucură apa în revelaţia dumnezeiască. Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Fc. 1,2) în prima zi a creaţiei. Hristos şi fiecare creştin se afundă în apă la Botez. Iar Mântuitorul promite izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică (In. 4,14) celor ce vor crede în El.

Omul vieţuieşte prin voia lui Dumnezeu. Şi pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fp. 17,28), omul nu ar exista fără Dumnezeu, ar fi mort, ar fi nimic. Pierzând raiul din cauza păcatului, omul are această viaţă pământească pentru a se îndrepta, pentru a se întoarce la sursa existenţei sale. Aşa cum apa coboară din cer pentru a da viaţă şi apoi se reîntoarce în cer, omul este chemat să fie o binecuvântare pentru lumea întreagă pentru ca mai apoi să revină la Cel ce l-a creat. Omul uită prin păcat de izvorul său, şi în loc să se facă locaş al apei celei vii, omul îşi construieşte fântâni sparte, surogate care nu-i vor putea sătura niciodată setea. Doar căutându-L pe Dumnezeu ca pe un izvor de apă (Ps. 41,1), omul îşi va găsi împlinirea, îşi va găsi desăvârşirea.