Putin despre spovedanie sau despre “neortodoxia” ortodoxa

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda­niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi tre­buie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict tera­peutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de op­timismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Po­căinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” şi nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfin­ţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptă­mână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la canti­tatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îm­bu­nă­tă­ţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, şi re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­şire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează ase­menea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vredni­cie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său , în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să­vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greşeală ar fi să fugi de această Pâinecând n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăco­mia, za­vistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des­cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis­tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Precizare: Textul acesta a fost scris de Pr. Petru Pruteanu in cadrul unui articol mai larg ce se refera la Sfanta Impartasanie. Click pentru detalii.

Update: Rugaciunea de la Spovedanie

Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie

Sursa: IeromPetru

Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare mai potrivită. Întrebarea vine de o persoană care ştie, probabil, că în unele Biserici Ortodoxe locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi.

Am hotărât să public răspunsul aici, pentru a se folosi mai mulţi. Şi vreau să se înţeleagă că e vorba despre un răspuns pentru forum şi nu de un studiu ştiinţific, după toate rigorile academice. De asemenea vreau să se înţeleagă că nu e vorba despre o abordare duhovnicească sau dogmatică a Spovedaniei, ci una strict liturgică.

Cred că ar fi bine să facem o scurtă istorie a rânduielii Spovedaniei:

1. Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop, iar mai târziu preot) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri, lucrurile nu sunt clare. Un singur lucru este clar, că au existat două tipuri de spovedanie, care foarte târziu “au fuzionat”, rezultând practica Spovedaniei de astăzi:

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari, când episcopul hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în anumite situaţii (!), acestă mărturisire se făcea public. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, chiar şi nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici acum însă nu exista o rugăciune sau formulă “de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte depsre “puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre “harul de a lega şi a dezlega”, cum ar fi corect din punct de vedere ortodox. Este implicat şi factorul psihologic, care să-l liniştească pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci (vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună “Dumnezeu să te ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală (la slavi şi români) a formulei de dezlegare. Deci formula actuală nu este integral împrumutată de la latini. Prima parte a ei este de origine pur ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu “să-l ierte şi să-i lase păcatele” penitentului, dar şi el însuşi “îl iartă şi-l dezleagă” pe acesta, în virtutea “puterii date lui”. Ar trebui să facem nişte observaţii cu privire la această formulă:

a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică, atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o rugăciune, în care (doar) cerem iertarea de la Dumnezeu, nu o proclamăm sau declarăm.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: “şi eu nevrednicul preot…”, care contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privin în context. Din punct de vedere ortodox, preotul oficiază Tainele “in persona Ecclesiae”, pe când dpdv romano-catolic – “in persona Christi”. Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic dogmatic.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămănându-se la formula: “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte [prin mine], fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”.

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): “Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând nicio grijă despre vinile mărturisite!”. Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre “vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei de Alba Iulia, într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sun formă de adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhion-ului (şi nici n-am avut timp să le caut pe toate câte le am), dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul: “Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pamânt păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: “cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor”.

The Ghost Writer şi jocul morţii

Politica este un joc în care nimic din ceea ce se vede nu este adevărat şi multe din cele presupuse nu sunt false. Totul ţine de imagine: Să par încrezător. Nu defensiv. Nici îngâmfat. Fără răutate. Fără mânie.

Dincolo de mascarada aflată la cârma statului românesc, unde hop-boc mai apare câte ceva incredibil de tâmpit încât nu mai ştii dacă să râzi sau să plângi, pe scena mondială lucrurile sunt mult mai subtile. Ca să luăm evenimentul prezentat în film, nici până azi nu se cunosc în mod clar motivele pentru care s-au început războaiele din Irak şi Afganistan, deşi ele se desfăşoară în continuare. În spatele unor cuvinte ca „terorism” şi „siguranţă naţională” se ascund decizii cu grave prejudicii la libertatea persoanei şi alte drepturi ale omului.

Filmul Marioneta mi se pare interesant pentru ideea lui centrală: ai grijă de cine asculţi pentru a şti ce să faci. În inocenţa lui, Lang, fostul prim-ministru credea că acţionează în modul cel mai just cu putinţă, deşi toate acţiunile lui erau favorabile SUA. El urma în mod raţional sfaturile primite de la companioana sa de o viaţă, şefă de promoţie la Oxford, cea care s-a dovedit fără greş în afirmarea lui politică, dar fatală în cele din urmă.

Atitudinea pe care o urmăm de obicei în viaţă este aceea de a căuta plăcerea şi de a evita durerea. Tot ce are legătură cu aceasta găsim bun şi frumos şi ne facem sfetnic acele gânduri ce propun acestea. Dar uităm că sfârşitul lor este moartea, că destinaţia finală este iadul.

Descifrarea sensului plăcerii şi a durerii, al scopului vieţii şi al morţii trebuie făcute înainte de a fi prea târziu, înainte de a fi cu totul incapabili de a ne mai crea mijloacele de salvare, instrumentele de navigat pe această mare capricioasă a vieţii. Transfigurarea şi învierea trebuie făcute încă de aici, încă de acum.

Citeşte şi Tony Blair stia că declansarea unui război în Irak este ilegală

Nici celor care sunt călugări numai cu haina, nici celor care sunt hirotoniţi şi socotiţi în ierarhia preoţiei, nici celor care sunt cinstiţi cu demnitatea episcopatului, patriarhi, zic, mitropoliţi şi episcopi, aşa, în chip simplu şi din pricina hirotoniei lor, nu li s-a dat de către Dumnezeu să ierte păcatele – departe de aceasta! Ci numai să săvârşească Euharistia le-a fost îngăduit. Şi aceasta, socot, nici chiar celor mai mulţi dintre ei, deoarece fiind de fân, să nu fie pe de-a-ntregul arşi prin această lucrare, ci numai acelora care printre preoţi, episcopi şi călugări, din pricina curăţiei lor, pot fi număraţi în rândurile ucenicilor lui Hristos.

Sfântul Simeon Noul Teolog

Bella Swan şi alegerea morţii

Twilight este o serie de filme care au făcut înconjurul lumii. Pe lângă faptul că au încasări record, cu actori foarte bine plătiţi pentru vârsta lor, cu numeroşi fani, Twilight nu pare a excela în altceva. Toată această faimă trebuie să aibă un substrat.

O privire mai atentă poate observa clar bogăţia de stereotipuri, o adevărată naraţiune barocă a ideilor plane. Multe dialoguri se bazează doar pe o gândire tipică, uşor de ingerat, bazată pe elemente popularizate şi mult mediatizate în lumea occidentalizată. Chiar şi aşa, naraţiunea prezintă gapuri, paşi săriţi care ar apărea într-o conversaţie normală.

În al treilea episod, deznodământul este reprezentat de explicarea alegerii ilogice făcute de Bella: ea a simţit mereu că este diferită, că nu-şi găseşte locul.

Oare nu fiecare nu simte aceasta?! Oare nu toţi ne simţim unici şi irepetabili?! Nu trebuie să faci parte dintr-un film cu vampiri ca să simţi asta, nu trebuie să fi terminat Harvardul ca să crezi asta. Acest lucru este pur şi simplu un fapt. El nu izvorăşte decât din natura noastră de chip al lui Dumnezeu, de icoană, de oglindă a nemărginitului, a creatorului, a originalului, a celui ce vrea totul. Astfel că omul vrea totul şi nu are stare până nu se împlini, până când nu va umple acest gol nemărginit. Din acest motiv nu este nimeni care să nu simtă străin pe acest pământ. Iar Bella nu face excepţie! Şi totuşi, răţuşca cea urâtă vrea să devină lebăda cea albă dar rece, vrea să devină moartă.

Căutarea Bellei nu e una de dragoste trecătoare, ci reprezintă căutarea ontologică a omului: propria aflare şi împlinire. Dar aceasta nu poate fi decât Dumnezeu şi în Dumnezeu. Doar El poate umple dorinţa nesfârşită a omului. El este singurul capabil să aline această sete.

Dar Bella alege moartea. Alege nefiinţarea, alege renunţarea la viaţă pentru o existenţa veşnică, dar neîmplinită, pentru o vânare eternă a principiului vieţii, pentru furt de viaţă de la alţii. Ea renunţă la adevărata împlinire pentru o iluzie a aflării unui eu nenatural, fantastic; şi aceasta în ciuda sfaturilor tuturor care o îndeamnă contrariul. Chiar şi cei morţi o sfătuiesc astfel: ei n-au avut de ales, dar ea renunţă cu bună ştiinţă la tot şi la toate.

Fă binele! Alege viaţa!…

Acest aspect mi s-a părut mai important de clarificat. Nu voi intra în detalii cu analizarea altor stereotipuri pentru simplul motiv că sunt prea numeroase, iar filmul este destul de complicat, sau mai degrabă dezorganizat şi mozaicat în ceea ce priveşte prezentarea conceptelor ideologice.

Poate că totuşi ar fi un aspect pozitiv în acest film savurat atât de mult de tineret: atitudinea, ce-i drept învechită, de castitate până la căsătorie. Aceasta nu este totuşi doar un simplu act cu semnătură, ci consimţământ şi responsabilitate manifestat ca rezultat al două voinţe libere capabile de comuniune. Totuşi, virgina înflăcărată de tânărul nemuritor şi rece este oricând pregătită să renunţe la acest statut, principiile sale fiind determinate doar de libertatea voinţei sale imature.

Închei prin mărturisirea misterului pe care îl am cu privire la succesul acestor filme care, dacă s-ar fi bucurat de atâta publicitate, ar fi fost printre puţinele pelicule atât de plictisitoare ce nu le-am vizionat până la capăt.

Romania nu este Gaza !

SCRISOARE  DESCHISĂ

Excelenţei  Sale,

Domnului  SHIMON  PERES

Preşedinte al  Statului   ISRAEL

Ne adresăm Excelenţei Voastre, în numele celor pe care îi reprezentăm,  precum şi a celor câteva zeci de mii de martiri ai Neamului, ucişi fără judecată de  temuta Securitate, în trecutul încă proaspăt al memoriei naţionale.

Excelenţă,

După cum bine cunoaşteţi, comunitatea mozaică din România trăieşte şi munceşte în bună pace, chiar dacă istoria acestor meleaguri a fost zbuciumată, plină de controverse  şi de multe ori sângeroasă. Viitoarea prezenţa a Excelenţei Voastre reprezintă un prilej pentru noi, de a încerca să clarificăm împreună, sincer şi deschis, “activitatea” unor evrei-komunişti în perioada 1940-1989.

28 iunie 1940 – A însemnat invadarea României de către trupele sovietice, având ca rezultat, anexarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa,  precum şi preluarea puterii locale de către evreii-komunişti. Este o lovitură grea, pe care românii au simţit-o în suflet, şi totodată începutul ofensivei comuniste împotriva  Ţării şi a Neamului Românesc.

23 august 1944 – România era “eliberată” de Armata Roşie şi “ocupată” de cea mai odioasă diktatură comunistă! Trebuie să precizăm că la instalarea  prin forţă a comunismului, coreligionarii d-vostră, au avut un rol preponderent şi  condamnabil din punct de vedere istoric ! Componenţa de peste 90% a evreilor-komunişti, printre fondatorii Partidului Comunist Român (în fapt komisari sovietici de etnie mozaică) veniţi în România pe tancurile ruseşti, a însemnat scufundarea Ţării în întunericul celor 45 de ani de teroare roşie comunistă.

Excelenţă,

Nu putem să uităm că marea majoritate a “torţionarilor” şi “educatorilor” din iadul închisorilor comuniste, care au schingiuit şi torturat  sute de mii de români (opozanţi ai regimului comunist) au fost de etnie mozaică.

Pentru o reintrare în normalitate, amintiţi-vă de Sanctitatea Sa, Papa Benedict, care şi-a cerut pe bună dreptate scuze pentru responsabilitatea creştină în legătură cu antisemitismul, şi a cerut evreilor şi creştinilor : *să se unească pentru a întări relaţiile şi să continue să meargă împreună pe drumul reconcilierii şi fraternităţii .*

Nu aşteptăm scuze, pentru că noi ştim că doar Dumnezeu, în Mila sa nemărginită, are puterea de a ierta cu adevărat, şi doar Lui ar fi înţelept să-i cereţi iertare!

Ce puteti face  d-voastră, în numele comunităţii evreieşti din România şi din întreaga lume, este să adoptaţi o poziţie corectă faţă de crimele săvârşite de coreligionarii d-voastră,  şi să condamnaţi public holocaustul komunist.

Mai nou, este recenta obraznicie a reprezentanţilor Comunităţii Evreieşti care pretind Băncii Naţionale a României să retragă o emisie numismatică care cuprinde sfinţi patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române.  Considerăm că  este un atac la adresa Creştinismului Ortodox şi o imixtiune in afacerile interne ale Statului Român!

Vă reamintim de asemenea,că declaraţiile d-voastră din 2008,când afirmaţi că „aţi cumpărat” Romania, alături de alte ţări est-europene, sunt jignitoare şi alarmante!

Trebuie să înţelegeţi şi să recunoaşteţi că ROMÂNIA  NU ESTE  GAZA !

Excelenţă,

În spiritul acestui ADEVĂR, având în vedere proxima vizită oficială, vă solicităm o declaraţie publică cu privire la victimele comunismului din România, la această doctrină criminală,care a dus la moartea şi distrugerea materială şi morală a milioane de români.

Pentru o mai bună informare, vă prezentăm, o listă a celor mai proeminenţi evrei-komunişti, răspunzători de holocaustul komunist din România, ţară pentru care au luptat şi au murit bunicii, părinţii, şi fraţii noştri!

O rugăm pe Excelenţa Voastră să agreeze expresia înaltei noastre consideraţii.

Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România

prin  Viorel ENE

Asociaţia Baricada Inter 1989

prin  ec. Ion IOFCIU

Mişcarea pentru Libertate

prin  av. Mihai RAPCEA

Asociatia  pentru Apararea Drepturilor si Refugiatilor

prin  Mircea SURDU

Miscarea Conservatoare

prin Mugur Vasiliu

Bucureşti 3 august 2010

Anexa 1

Lista  celor mai reprezentativi evrei-comunişti care au pus mâna pe România după 1944

  • Ana PaukerHannah Rabinshon) poreclită ”Stalin cu fustă”; secretar gen. al CC al Partidului Comunist Român (1944-1948).
  • Ella Diamantestein – secretara Annei Pauker.
  • Ilca Melinescu (Ilka Wasserman) – şefă a MAE; directoarea editurii Cartea Rusă.
  • Carol Lustig – director MAE(1948-1952).
  • Ana Toma (Ana Grossman) – soţia lui Pantelei Botnarenko, şeful Securităţii; ministru la MAE (1950-1952).
  • Avram I.Bunaciu (Abraham Gutman) – Ministru al Justiţiei (1948-1952); ambasador la ONU (1956-1957); ministru MAE(1958-1961).

  • Leonte Răutu (Lev Oigenstein) – membru CC al PCR (1948-1972) şi multe alte funcţii înalte.
  • Miron Constantinescu (Meher Cohen) – membru al CC al PCR; ministru al Minelor.
  • Ghizela Vass – membru CC al PCR (1948-1984); membru în conducerea C

omitetului Democratic Evreiesc în 1950.

  • Leopold Filderman – Preş. al Comisiei Superioare de Epuraţie de pe lânga Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti.
  • Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin) – conducătoral PCR; contracandidat al lui N. Ceauşescu (1945-1988).
  • Heinrich Kreidl – secretar gen. în Min. Lucrarilor.
  • Jean Coller – şef Direcţia de cadre (1945-1950).
  • Walter Roman (Erno Neulander) evreu din Oradea; şef al direcţiei Politice a Armatei; tatăl lui Petre Roman (Prim Ministru al României 1989-1991).
  • Silviu Brucan (Saul Bruckner) conducătorul campaniei de bolşevizare a României; ambasador la Washington (1956-1962).
  • Leonte Tismaneanu (Enea Leon Tismeneţki) redactor şef la editura PCR; profesor la Fac. de Marxism-Leninism; tatăl lui Volodea Tismaneanu, actual preşedinte al IICCMER.
  • Alexandru Nicholschi (Boris Grundberg); evreu basarabean, şef NKVD pt. România; şef la DGSP/MAI (1948-1961).
  • George Silviu (Gersch Golinger); secretar gen. al MAI (1946-1953).
  • Teohari Georgescu (Burah Tescovici) agent NKVD; ministru MAI (1944-1952).
  • Moises Haupt – general, comandant militar al Bucureştiului (1944-1950).
  • Ştrul Mauriciu, colonel, director al Securităţii Galaţi (1948). Foştii deţinuţi politici îi atribuie acte de o deosebită cruzime. În zona Vrancei, cu prilejul revoltelor ţărăneşti din 1950-1951, Securitatea îi lega, pe cei capturaţi, cu sârmă ghimpată, scuipându-i şi umilindu-i înainte de a-i împuşca.
  • Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa), general. A fost şeful D.G.S.P. din august 1948, ministru adjunct şi locţiitor al ministrului de Interne (1949-1956). Responsabil de moartea a peste 400.000 de victime anti-comuniste din închisori şi lagăre. Singurul asasinat care i se atribuie personal este cel al lui Ştefan Foriş, în subsolul unei clădiri de pe Aleea Alexandru, în 1946. Ajutat de şoferul lui, Dumitru Neciu, Pantiuşa l-a ucis cu o rangă de fier, apoi l-a aruncat într-o groapă săpată în prealabil în aceeaşi curte, acoperindu-l cu moloz.
  • Fuchs (Fux) Iani, maior, Fălticeni .
  • Feller Moritz, locotenent, Botoşani.

Lista este lungă şi cuprinde încă  211 nume de evrei-comunişti din posturile cheie ale Partidului Comunist Român !

Miheia – profetul răsplătirii

(Dumnezeu zice:) Mă voi tângui și voi urla, voi merge desculț și gol; voi scoate urlete ca șacalii și țipete ca struții. (Mh. 1,8)

Ca cel ce este, pentru că e singurul nedeterminat ce există cu adevărat, ce se supune doar propriei voințe, și ca Cel ce nu este, pentru că de fapt e incognoscibil în esența Lui și imposibil de cuprins și de înțeles și de descris, fiind mai presus de orice afirmație, Dumnezeu se manifestă în moduri capabile să fie percepute de om, capabile de înțelegere. Uneori e văzut în tunete și fulgere, în adiere de vânt, ca un viteaz amețit de vin, ca porumbel sau ca foc, însă cea mai bună imagine a lui Dumnezeu e Iisus Hristos. Toate celelalte reprezentări, fără conducerea spre gânduri mai înalte și înțelegeri mai profunde nu pot duce decât la politeism și desființarea unității divine. Iisus Hristos este cea mai bună icoană pe care o putem avea pentru Dumnezeu, El fiind Dumnezeu întreg manifestat în totalitatea naturii umane ipostaziată într-o persoană.

Așa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, răgazul și odihna pierd pe cei mai mulți dintre oameni. Pe timp de pace apare desfătarea de păcate împreunată cu uitarea de Dumnezeu. Omul uită de sursa binelui și a frumosului și a plăcerii și caută și se mulțumește cu surogate, cu păreri, cu iluzii. Uită de Iubitul după care tânjește cu adevărat și-I caută chipul în lucrurile Sale, în creația Sa, mulțumindu-se cu iluzia și înșelarea. Deși dacă privești la fire omul este nimic și vrednic de nimic, de privești la cinstea cu care a fost cinstit, mare este omul! (Sfântul Vasile cel Mare). Deși e micșorat cu puțin față de Dumnezeu (Ps. 8,5), omul nu vrea și nu tinde la Dumnezeu. Creat cu putința alegerii, omul oscilează între a fi sau a nu fi, uitând că există o singură variantă corectă. Dacă cele ale chipului sunt date pe vecie, cele ale asemănării trebuie voite și câștigate de om.

Dar cum spuneam, omul e înșelat. Și omul înșeală, iar Iubitul lui plânge și suferința Lui nu are margini. El urlă și zbiară ca animalele, bântuie desculț și gol, cu inima sfâșiată de iubirea Sa. Și măcar de ar avea o concurență adevărată! Dar omul vrea fum și vis. Omul vrea să nu mai fie!

Dar Dumnezeu știe că omul n-a fost niciodată stabil (Sfântul Vasile cel Mare) și caută să-l întoarcă pe făgaș, pe calea cea bună. Iar pentru omul îndărătnic și nestimulat, cea mai bună și pedagogică metodă e bătaia. Nu faci ceea ce-ți provoacă durere: nu mănânci ceea ce îți supără stomacul, nu te autoflagelezi, eviți durerea.

Și cum uneori e de ajuns lătratul pentru evitarea mușcăturii, profeții strigă și prevestesc viitorul inerent, măcar, măcar îi va crede cineva. Dar când ai stomacul plin, greu crezi că ai să flămânzești cândva…

Pentru cel înțelept și drept, cuvintele lui Dumnezeu sunt binevoitoare (Mh. 2,7), dar pentru cel nedrept, consecințele păcatului stau la ușă. Dacă te dai cu capul de pereți, nu e normal să te doară mai apoi?! Nu trebuie să fii doctor ca să știi ce se va întâmpla. Așa și cu păcatul: pentru o scurtă nebunie tragi foloase mai pe urmă. Sădești vânt, seceri furtună.

Dar oricât de aspră ar fi amenințarea, tot e îndulcită de promisiunea încetării necazurilor. Mulți profeți au fost uciși de evrei, de multe ori ei au căzut de la voia lui Dumnezeu, dar niciodată Dumnezeu nu i-a părăsit. I-a certat, i-a mustrat, i-a lovit, dar mereu i-a iertat când aceștia se căiau, când își aduceau aminte de Făcătorul. Mânia Lui nu ține totdeauna (Mh. 7,19). Și Miheia promite nașterea în Betleem a lui Mesia cel născut din veșnicie (Mh. 5,1).

Dar și acest Mesia este ucis. Fiul moștenitor este răpus. Stăpânul viei va pedepsi călăii și via o va da altora. În ziua aceea, zice Domnul, voi aduna laolaltă pe cei care o luaseră la fugă, și pe cei chinuiți; și din cei șchiopi voi face un rest și din cei ce au fost împovărați un neam puternic și Domnul va împărăți peste ei în muntele Sionului, de acum și până în veac! (Mh. 4,6-7)

Cei care înainte au fugit de responsabilitatea îndumnezeirii, devenind chinuiți de cele pe care trebuia să le stăpânească, șchiopătând în calea binelui, împovărați de conștiință, aceștia vor deveni poporul ales al lui Dumnezeu. Iar cei ce locuiau o singură țară acum sunt împrăștiați pretutindeni pe pământ. Și dacă vei întreba pricina, nu vei afla o alta, ci faptul că L-au răstignit pe Hristos (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Omorârea lui Iisus Hristos este singura greșeală ce nu s-a iertat evreilor. Stăpânul a venit iar ei nu L-au recunoscut.

Poporul Meu! Ce ți-am făcut și cu ce te-am împovărat? Răspunde-Mi! (Mh. 6,3)