Apostolul Pavel şi digestia creştinului sau despre buletinul biometric şi jertfele idolilor

Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă. – Ro. 14,3

Sfântul Apostol Pavel este greu de digerat! Cărnurile învăţăturilor sale sunt tari şi periculoase. Imediat după momentul scrierii au fost mult dezbătute, încât Apostolul Petru se vede nevoit să atenţioneze cu privire la greaua lor înţelegere. Ca o scurtă divagaţie, numai papa de la Roma poate schimba învăţătura din epistolele pauline, aceasta pe baza succesiunii neîntrerupte cu celălalt prim apostol mort în Roma, Petru.

Oricum, epistolele pauline sunt până în ziua de azi pietre de poticneală pentru mulţi creştini, atât pentru cei ce vor să fie mai catolici decât papa, cât şi pentru cei ce au ajuns la nişte concluzii ca Sola Scriptura sau Sola Fide!

Deşi la sinodul apostolic de la Ierusalim se renunţă la Legea Vechiului Testament, reţinându-se doar patru aspecte: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de sugrumate şi de desfrâu (Fp.15,29), observăm că Sfântul Apostol Pavel dă liber la carne în funcţie de conştiinţa fiecăruia, sau, mai degrabă, de maturitatea duhovnicească a fiecăruia. Din cauză că evreii nu aveau perioade de post rânduite, nu putem deduce decât că Sfântul Apostol se referea la cărnurile jertfite idolilor. De aceea, faptul de a mânca sau nu cele jertfite idolilor nu ţine decât de noi. Pentru că tot ce e creat este de la Dumnezeu, dacă un lucru e folosit în mod greşit, nu înseamnă că acesta este transformat într-unul rău. Lucrul folosit rău va fi spre pierzarea utilizatorului, dar nu va împiedica mântuirea altuia ce foloseşte acelaşi lucru.

Toate sunt curate celor curaţi! (Ro.14,20)

Şi o preluare a lor sub numele lui domnului minciunii nu le modifică natura. Însă unii slabi se pot tulbura de aceasta. Şi de aceea ei nu trebuie judecaţi şi dispreţuiţi, la fel cum nici cei ce mănâncă nu trebuie condamnaţi şi excomunicaţi.

Trebuie să urmărim cele ale păcii şi ale zidirii unuia de către altul (Ro. 14,19), căci dreptatea în Duhul Sfânt nu ţine de a mânca sau a bea sau a ţine anumite zile (cf. Ro. 14,6), ci în a voia Tatălui Ceresc, a ţine Legea Iubirii.

În acest sens, unii apologeţi ortodocşi, deveniţi ultraortodocşi uită de calea de mijloc, de Sfântul Apostol Pavel şi de Legea Iubirii, legea fundamentală a creştinilor, pentru a face dezbinare în Biserică. Ei uită de tributul datorat Cesarului, dar văd în fiecare lucru mâna satanei. După ei, nu ar mai trebui să ne îmbrăcăm, să mâncăm, să călătorim pentru că toate au acum semnul satanei, pentru că toate au fost jertfite lui. Unii s-au poticnit mai demult pentru măsurarea timpului, alţii pentru buletinul biometric. Dar ei uită că Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă! (Ro. 14,22)

Este uşor a condamna şi dificil a ierta! Să nu uităm că dacă istoria ne învaţă ceva, e că pacea e instabilă şi greu de împlinit. De aceea, să nu ne hazardăm a excomunica şi înlătura din Biserică pentru motive neîntemeiate. Faptul că suntem ispitiţi cu ceea ce este mai aproape şi la îndemâna noastră nu înseamnă că acestea sunt păcătoase. Dacă tu fugi din lume de frica de a cădea în păcat cu cineva nu înseamnă că acea persoană este păcătoasă, ci tocmai pofta ta. Şi iarăşi, nu poţi condamna ceea ce s-ar petrece în viitor.

Faptul că doar apa se transformă în aghiazmă nu înseamnă că toate celelalte sunt necurate. Binecuvântăm tot ceea ce folosim spre hrană. Dacă urina ar fi parte din hrană, ar avea şi ea parte de binecuvântare. Asta nu înseamnă că rpin sine e spurcată! Să ne amintim de asemănarea pe care Părintele Rafail Noica o făcea pentru înţelegerea noţiunii de păcat. El spunea despre bălegar că e foarte util: cu el îngrăşăm pământul din care iese grăul şi pâinea cea de toate zilele. Acelaşi bălegar în schimb nu arată prea bine pe covorul meu persan din sufragerie. În acelaşi mod, păcatul depinde de timp, loc şi întrebuinţare.

Iubirea nu face rău aproapelui! Ro.13,10

De aceea, se cuvine să nu tăiem când nu este nevoie de bisturiu, să nu mutilăm când nu trebuie intervenit. Până şi păgânii sunt înţelepţi în această privinţă: Primum non nocere! Dreapta judecată şi gândul lui Hristos să primeze în toate hotărârile luate.

Îmbrăcaţi-vă în Domnul! Ro 13,14

Libertatea II

Dumnezeu este singurul care există cu adevărat. De existenţa Lui depind toate celelalte, vazute sau nu. Toate subzistă prin voinţa Lui. Fiind singurul nedeterminat, despre El se poate că există sau nu pentru că pur şi simplu natura Lui nu se poate supune simţurilor şi cercetării umane. El este prin natură mai presus de orice natură, mai presus de tot ceea ce există. Nu putem spune că nu există Dumnezeu în sensul în care îl foloseşte Nietzsche, ci spunem că fiinţa Lui este mai presus de putinţa noastră de înţelegere. Noi îl cunoaştem doar din manifestări, doar prin ceea ce El vrea să ne împărtăşească.

Dar în acelaşi fel putem spune că El este singurul care există, existenţa Lui nefiind determinată de altceva/altcineva. În raport cu noi, care avem un început, o chemare la existenţă, El este singurul Care a existat dintotdeauna pentru totdeauna. Fiind singurul nedeterminat, a fi sau a nu fi depinde doar de propria-I dorinţă. Existenţa Lui s-ar sfârşi când El ar spune NU, când El nu ar mai vrea să fie. Este evident că nici noi nu am mai exista, pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate (Ro. 11,36).

Omul este chemat la existenţă. Nu depinde de el să fie sau nu. El există prin voinţa Altuia. Raţiunea omului de a exista ţine de voia divină care-l cheamă pe om de la inexistenţă la existenţă, de la nefiinţă la fiinţă. Şi pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fp. 17,28), omul poate exista doar prin Dumnezeu, prin participarea la El. Neparticiparea, necomuniunea cu Dumnezeu înseamnă moartea, ne-fiinţarea, inexistenţa omului. Omul continuă să existe doar pentru a-şi renega existenţa. A fi sau a nu fi nu depinde de el, dar a vrea sau nu, da. De aceea, cel mai important lucru care ne aseamănă cu Dumnezeu este libertattea voinţei.

Creat pentru a fi ca Dumnezeu în toate privinţele cu excepţia ne-începutului (lucru logic dacă ţinem cont că ceea ce apara la un moment dat nu poate fi decât cu un început), omul trebuie să vrea aceasta. De voia lui ţine să fie sau nu dumnezeu. Dacă omul vrea să fie, el nu poate fi decât ca Dumnezeu, pentru că doar El există, pentru că nu există altceva, altă comparaţie, pentru că El este modelul. Tot ce nu e El e nefiinţă. De aceea omul ori e întru El cu totul, ori nu e deloc. În mod juridic s-ar putea spune că cel ce a greşit faţă de o lege, a greşit faţă de toată legea. Nu se poate spune că asta accept şi asta nu, pentru că pur şi simplu e normal să spui DA la tot ce există şi să respingi tot ceea ce nu există. E normal pentru omul creat să-şi accepte crearea şi anormal să renunţe la fiinţa lui creată. De aceea, a fi normal nu poate fi decât în Dumnezeu, El fiind singurul etalon. Binele şi răul nu sunt decât două variante decât ca opţiune, pentru că normal şi natural e să alegi doar binele, pentru că răul pur şi simplu nu există decât ca neacceptare a existenţei. Nu poţi îndepărta existenţa, dar o poţi renega. Ea nu va înceta să existe, dar vei trăi mereu chinul de a vrea să fii ceea ce nu eşti. De fapt acesta este iadul: căutarea a ceva ce nu există, goana după fantasme, după vise, după ireal; Iadul este locul în care Dumnezeu nu are loc, locul în care se vrea inexitenţa.

Atunci când trebuie să alegi între bine şi rău, între lumină şi întuneric, de fapt este alegerea între Dumnezeu şi nimic. Normal şi natural este să alegi binele, lumina, pe Dumnezeu. Restul este nimic. Nici măcar nu se poate concepe nimicul. Poate nu e o întâmplare că cifra 0 a fost inventată târziu, pentru că pur şi simplu nu se poate concepe nimicul.

În acest sens, porunca din Rai are caracterul alegerii între Totul sau nimic. Ea are rolul întregii legi morale pentru că omul are posibilitatea alegerii. Doar prin manifestarea voită a unei alegeri omul îşi poate dezvolta sentimentul şi raţiunea pentru înţelegerea, cuprinderea şi participarea la viaţa divină pentru care e destinat. Fiecare om este predestinat la fericire şi mântuire şi Paradis, dar nu fiecare vrea. De aceea se spune că cel ce vrea ia Împărăţia Cerurilor. Tocmai pentru că este o chestiune de voinţă. Şi iarăşi,  doar cel ce crede se mântuieşte, pentru că pur şi simplu nu poţi primi ceva ce nu există pentru tine. În această privinţă, cred că o plasticizare minunată a reuşit să o facă C.S. Lewis în ale sale Cronici din Narnia. Aici, în cartea Ultima bătălie care prezintă vremurile apocaliptice şi venirea Mântuitorului într-o poveste pentru copii, sunt nişte pitici (simboluri pentru micimea de suflet) care, în rai fiind nu se puteau bucura de bunătăţi pentru că pur şi simplu nu vroiau, nu mai puteau să le perceapă. S-au fost amăgiţi de prea multe ori, în final nemaifiind capabil de diferenţierea adevărului de falsitate (nu degeaba un sinonim pentru diavol este cel viclean sau amăgitorul).

Râvna lui Ilie şi proorocia lui Saul

Fugind dinaintea lui Saul, regele neascultător al lui Israel, David a plecat la Samuel (I Regi 19,18), cel ce l-a uns rege în ascuns. Saul, aflând că David este în Rama, trimite oameni să-l prindă, iar aceştia, văzându-l pe Samuel şi pe alţii proorocind, au fost cuprinşi de Duh Sfânt, proorocind şi ei. Aceasta s-a întâmplat de trei ori, până când şi Saul, mergând el însuşi să-l prindă pe David, a proorocit o zi şi o noapte, încât se zicea: Oare şi Saul este printre prooroci? (I Regi 19,24)

Mulţi ani după acestea, când Ohozia domnea în Israel, Ilie îl mustră pe acesta pentru cercetarea altor zei. Chemat fiind la rege, Ilie coboară foc din cer şi nimiceşte cincizeci de oameni cu căpetenia lor: De sunt omul lui Dumnzeu, să se coboare foc din cer şi să te ardă pe tine şi pe cei cincizeci ai tăi! (IV Regi 1,10) Aceasta se repetă de două ori. Toţi aceştia au pierit pentru aroganţa lor şi a conducătorilor lor, dar nimeni nu poate nega caracterul incandescent al omului lui Dumnezeu. A treia ceată de cincizeci este salvată de conducătorul ei care se roagă lui Ilie să nu-i fie sufletul său trecut cu vederea. Astfel, Duhul Sfânt coboară şi-l linişteşte pe Ilie de frica de rege, frică ce a avut efecte dramatice pentru cei dinainte. Şi Ilie coboară din înălţime pentru ca regele căzut să aibă pe patul de moarte cuvânt de la Dumnezeu. Nu ştim dacă prezenţa lui Ilie a fost mântuitoare pentru cel bolnav, căci Ohozia a murit după cuvântul profeţit de Ilie mai înainte, dar faptul că a avut un om al lui Dumnezeu aproape de el când a murit ne face să credem că Ohozia era capabil să-şi recunoască vina şi să plece împăcat la Creator.

Ca om al lui Dumnezeu, şi Samuel avea putere asupra stihiilor (cf. I Regi 12,18), dar de cele mai multe ori el prefera să judece poporul în pace, cu milă. Se vâd astfel două atitudini diferite, sau mai degrabă două momente diferite.

În episodul proorociei lui Saul, observăm că oricum ar fi omul, există cel puţin un moment în care Duhul Sfânt să se atingă de om, căci nimeni nu poate să vină la Dumnzeu de nu este chemat de Acesta sau cum poate să dorească fără a şti!?

În al doilea moment expus se vede că există un moment al judecăţii în care ni se cere decizia finală. Faptul că Saul a proorocit nu l-a împiedicat să-l prigonească pe David şi, în final să se sinucidă (I Regi 31,4). Deşi Ohozia a căzut, tot a avut pe patul de moarte pe omul lui Dumnezeu. De aceea, în final contează alegerea definitivă, examenul cel mare al morţii.

Ilie şi Dumnezeul iubirii

Ilie, singurul profet al Vechiului Testament sărbătorit cu fast de creştini, reprezintă modelul omului lui Dumnezeu (IV Regi 1,10). Râvna lui pentru Dumnezeu se vede în toată viaţa lui şi de aceea păstrarea credinţe adevărate în El reprezintă un aspect important în propovăduirea lui. Iar Dumnezeu preţuieşte asta şi-l face pe Ilie mare făcător de minuni, căci stihiile i se supun. Prin înfrânarea cea mai presus de fire şi prin acrivia credinţei, Ilie primeşte putere peste stihiile neîmblânzite. Astfel el aduce secetă sau ploaie, vânt sau foc din cer. Şi totuşi Ilie Îl caută pe Dumnezeu…

Intransigenţa sa şi părăsirea poporului la necaz îi este expusă de Dumnezeu prin faptul că, în timp ce tot poporul suferă din cauza secetei, Ilie este hrănit de corbi, păsări considerate impure la evrei, având o faimă de cruzime cu propriile progenituri. Prin aceasta se observă că deşi Dumnezeu preţuieşte dreptatea şi râvna lui Ilie, El vrea să-i înmoaie inima şi să-L recunoască ca Dumnezeu al iubirii. Arătându-i că aspra lui nevoinţă impusă poporului duce la suferinţa şi moartea celor slabi, ca fiul văduvei din Sarepta Sidonului, care, deşi probabil că moare din cauza păcatelor acesteia, duce la înduioşarea lui Ilie şi minunea învierii. Dar Ilie încă nu vede marea iubire a lui Dumnezeu care îi cuprinde pe toţi, buni şi răi. Astfel Ilie omoară preoţii mincinoşi ai Izabelei, deşi Dumnezeu nu vrea moartea păcătoşilor (Iez. 33,11). Astfel, Ilie are puterea să coboare foc din cer şi ploaie pe pământ şi în acelaşi timp se sperie de Izabela şi fuge din calea ei şi se ascunde.

Ilie Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi-L vede nu în furtună, nu în cutremur, nu în foc; căci Dumnezeu e adiere de vânt lin (III Regi 19,12). Dacă înainte Îi reproşa la Dumnezeu că îi face rău văduvei (III Regi 17,20), acum Ilie vede un Dumnezeu smerit, care nu poate să facă rău, aşa cum spune Fericitul Augustin.

Ilie este asemenea lui Moise: desparte apele şi merge ca pe uscat, face semne mari în cer şi pe pământ. Dacă Moise moare în afara tărâmului făgăduit din cauza îndoielii lui, Ilie se urcă ca la cer (IV Regi 2,1) tot de dincolo de Iordan. El va reveni cu râvna lui care pedepsea imediat apostazia prin moarte năprasnică şi-L va predica pe Dumnezeul păcii şi al iubirii. Văzând smerenia lui Dumnezeu coborât din înălţime pe pământ (aşa cum s-a plecat şi Ilie către regele păcătos), smerenie care i-a adus moartea, dar şi învierea şi înălţarea, Ilie va veni la sfârşitul lumii cu propovăduirea adevăratului Dumnezeu al iubirii care suferă pentru creatură, care-l iubeşte pe om cu dragoste nebiruită.

Păcatul documentelor biometrice sau despre numărul „fiarei” în viaţa noastră

Despre numărul fiarei, despre celebrul 666 s-a scris şi se va mai scrie mult. El este un număr natural în şirul numerelor naturale şi de aceea poate fi un număr oarecare. Şi totuşi nu este. 666 este în primul rând un număr istoric, un simbol al sclavilor, al celor ce plăteau tribut. În timpul regelui Solomon, fiecare stat robit trebuia să plătească un tribut de 666 talanţi de aur.

În acelaşi timp, 666 este un număr profetic. Este semnul celor ce s-au/se vor preda satanei, este simbolul tributului dat acestui înger căzut, este stigmatul robiei păcatului.

O interpretare a acestui simbol, care în limba greacă se scrie χξρ (hxr), spune că simbolul este atribuit oricărui lucru în care îşi bagă diavolul coada. Crezându-se o opţiune la Dumnezeu, diavolul Îl imită prin pervertirea lucrurilor Lui. Pentru că satana nu poate crea nimic, pur şi simplu răstoarnă ceea ce deja există. De aceea orice lucru, care prin fire e bun şi folositor, căci toate au fost create bune foarte, devine un lucru rău când diavolul îşi bagă coada, acel simbol al x-lui grecesc care se insinuează între HR, prescurtarea numelui Hristos. De aceea x-ul şi 666 devin simboluri ale păcatului sau a celor ce aparţin satanei.

Dar pentru că doar Dumnezeu există şi tot ce s-a făcut de El s-a făcut, nimic nu aparţine diavolului. Însă în această lume în care ni se cere alegerea între fiinţă şi nefiinţă, între bine şi rău, diavolului i se permite să-şi etaleze marfa, i se dă dreptul la replică. Astfel că el încearcă să vândă lumea pe dos, anormalul, iraţionalul. El îşi vinde marfa şi, ca orice târgoveţ bun, are limba cea mai ascuţită şi vocea cea mai puternică care se poate auzi prin toate mijloacele de comunicare. El îşi publicitate intensă tocmai pentru că ştie că timpul lui e scurt. Şi el încearcă să câştige cât mai mulţi, de va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi (despre aleşi vom vorbi altă dată).

Şi vedem că de ceva vreme, pe la alţii de mai demult, la noi mai recent, nu prea mai există produs care să nu aibă pe el semnul fiarei. De la floricelele de porumb frumos ambalate şi până la utilaje industriale, tot ce trece prin casa de marcat are semnul celui necurat. Codurile de bare sunt simboluri binare de numere zecimale, toate având ca marker inevitabil nefastul 666. Nu degeaba s-a profeţit că este număr de om care prin pricepere se citeşte.

Aşadar, tot ce se vinde şi se cumpără are numărul diavolului! Şi totuşi ne folosim de ele: mâncarea o mâncăm, cu haonele ne îmbrăcăm, cu biletul de tren călătorim. Semnăm acte ce conţin aceste simboluri la fel cum utilizăm bani cu altfel de simboluri. Dar asta nu ne deranjează! Bineînţeles că ne supără avalanşa de semne şi simboluri mai mult sau mai puţin sataniste cu care intrăm în contact şi de care ne folosim. Dar aceasta nu ne întinează conştiinţa noastră creştină, nu simţim că-L trădăm pe Hristos. El Însuşi S-a folosit de banul cu emblema împăratului ce se considera zeu pentru a-şi plăti datoria către stat, deşi nu era nevoie pentru El să o facă. Apostolul Pavel precizează această datorie a creştinului către autorităţi, căci în ascultarea de stăpâniri el vede ascultarea de Dumnezeu care a rănduit acea stăpânire.

Cu privire la problema recentă a întreruperii comuniunii liturgice (echivalentă cu excluderea din Biserică) cu cei ce deţin documente biometrice, se pot preciza câteva idei.

Aşa cum spun şi apologeţii noii rânduieli liturgice, actele biometrice NU reprezintă lepădarea de Hristos. Ele sunt premergătoare acesteia, aşa cum sunt şi multe alte lucruri, dar în sine, ele sunt nimic în raport cu credinţa creştină. Ele sunt utile în societate, în relaţia cu statul, cu autorităţile, cu alte persoane, dar ele nu au valoare asupra vieţii şi persoanei umane.

Îngrădirea libertăţii de care se vorbeşte NU este păcat! Deşi nimeni nu vrea să fie rob şi toţi (sau mulţi) suntem îngrijoraţi de direcţia în care o ia statul şi naţiunile în general, nu se poate considera un păcat ceea ce nu este. Dacă pot să fiu liber, aleg să fiu liber. Dar dacă pentru a trăi în comunitate am nevoie de nişte instrumente, mă voi folosi de ele în acelaşi mod în care mă folosesc de regulile de politeţe uzitate în societatea respectivă. În pustie nu am nevoie nici de una, nici de alta, pentru că nici una nu-şi au rostul.

Deşi luptăm împotriva ei, nu se poate spune că sclavia este un păcat. Păcatul este o sclavie, şi încă una a diavolului. Dar faptul că laşi din libertatea ta, fără ca aceasta să intineze credinţa şi viaţa în Hristos, nu se poate şi nu este considerat un păcat. Să nu uităm de sfinţii care efectiv s-au vândut ca sclavi pentru viaţa altora.

Nimic nu primeşti fără a da ceva înapoi! Dacă Apostolul Pavel primea lucruri materiale pentru cele spirituale, de ce nu am primi lucruri materiale în schimbul celor materiale. Nu ni s-a cerut (încă) lepădarea de Hristos pentru primirea lucrurilor materiale. Încă nu s-a împlinit vremea.

E dificil de luptat împotriva unui lucru care încă nu este. E necesară prevenirea, e mandatorie pregătirea, dar e inutil sacrificiul. Nu trebuie să grăbim începutul luptei, nu trebuie să avortăm misiunea. Când va fi vremea de luptă adevărată, cine va mai crede, cine va mai fi în picioare, cine va putea sta să lupte?!

Ruperea de la comuniunea liturgică pentru un păcatat presupus din viitor nu poate avea decât un impact negativ asupra vieţii Bisericii. Atitudinea exclusivistă, nesobornicească duce la nedumerire şi rupturi inutile în sânul credincioşilor.

Să nu uităm de cuvintele judecătorului Samuel care spune: eu nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voişi vă voi povăţui pe căi bune şi drepte. Decât numai să vă temeţi de Domnul şi să-I slujiţi lui cu adevărat, din toată inima voastră. (I Regi 12,23)

A venit cineva la un părinte şi i-a spus: Ecumenismul vrea unirea tuturor religiilor. E bun sau nu? Iar părintele a răspuns: Nu e bun. Vine altcineva la părinte şi îl întreabă: Ecumenismul vrea să nu mai fie ură între oameni de religii diferite. E bun sau nu? Iar părintele a spus: E bun!

Cei care mustra fara discernamant au intunecare duhovniceasca si rautate, iar pe oameni ii vad, din pacate ca pe niste busteni. Si in timp ce ii cioplesc fara mila, facandu-i pe oameni sa sufere, ei se bucura de fasonarea ce le-o fac, de cubizarea lor.

P. Paisie Aghioritul

Lupta împotriva libertăţii

Preşedintele venezuelean Hugo Chavez şi liderii bisericii catolice din ţară sunt în conflict, după ce unii preoţi conservatori au vorbit despre ceea ce consideră a fi autoritarismul crescând al liderului socialist.

Continuare pe Antena3.ro

Se poate observa uşor simbolul descris cu ambele mâini ale dictatorului: ridicate ca şi cum ar da binecuvântarea episcopală, ele au degetele in forma numarului apocaliptic (simbol cunoscut de majoritatea ca însemnând “ok”).

666 si actele biometrice – câteva consideraţii

Parintele Paisie, intr-un cuvant de-al sau (link), pune in alerta crestinii cu privire la pericolul acceptarii pecetluirii pe mana sau pe frunte cu numarul fiarei, si aceasta cu mai bine de 20 de ani in urma, cand la noi nici nu se prea stia de asa ceva. In acelasi timp, el precizeaza ca nu primirea buletinului este pecetluirea, aceasta fiind doar un pas premergator. Trebuie sa fim vigileti pentru a sti cand e nevoie de marturisire.
Indosariere a populatiei a fost si in vremea Mantuitorului, El fiind una din milioanele de persoane indosariate ale Imperiului Roman, insa predica Lui nu a fost niciodata impotriva imperiului care stapanea “lumea”, a oranduirii omenesti. Dand dajdie Cesarului cu banul care avea chipul regelui-zeu, Hristos nu considera ca-i recunoste “dumnezeirea”, ci vede in aceasta un mijloc de a trai in pace cu autoritatea care isi are ratiunea ei. Urmand lui Hristos, Sfantul Apostol Pavel se foloseste mereu de legile romane, legile imperiului pagan pentru a propovadui pe Hristos, asa cum se poate observa usor din Faptele Apostolilor. El nu spune ca ar fi nedrepte si pagane, ci, precizeaza ca “cel ce se împotriveşte stăpânirii, rânduielii lui Dumnezeu i se împotriveşte”. Si sa nu uitam ca el scrie aceasta cetatenilor Romei in timpul domniei lui Nero, cel considerat a fi primul imparat roman persecutor al crestinilor.
Atitudinea de ostilitate si razvratire in conditiile in care inca nu s-a ajuns la vremea lepadarii nu fac decat sa dezbine Biserica fara rost. Decizia prematura de a te impotrivi unei stapaniri care refuza a se considera crestina este intristatoare pentru crestinii obisnuiti a fi majoritari, dar razvratirea fara baza teologica nu trebuie sa fie propovaduita de Biserica, fara ca aceasta sa se intineze.