Spălarea mâinilor şi Legea

Se spune despre legea lui Moise că este dreaptă şi sfântă şi bună, ea fiind cinstită atât de evrei, cât şi de Mântuitorul şi ucenicii Lui. Observăm însă că atunci când creştinismul începe să se răspândească, legea lui Moise, dreaptă şi sfântă cum este, devine marginalizată sau chiar ignorată, sinodul apostolic de la Ierusalim reţinând doar câteva aspecte mai importante. Vedem aşadar că atunci când intră în funcţiune legea duhovnicească a Noului Testament, legile fireşti sau spirituale capătă un caracter secundar, revenindu-se de fapt la prototipurile ale căror icoane sunt.

Cu privire la Sfânta Liturghie, Nicolae Cabasila spune că majoritatea actelor liturgice au două funcţiuni: practică şi simbolică. În acelaşi fel, în legile primite de la Dumnezeu, atât cele naturale, cât şi legile lui Moise sau ale lui Iisus, se pot observa două funcţionalităţi: trăirea unei vieţi unei pe pământ şi formarea omului nou pentru viaţa veşnică.

În spălarea mâinilor înainte de a mânca pâine (Mt. 15,2) observăm legea firească a înţelepciunii bătrânilor, o lege nescrisă care şi astăzi este de multe ori neglijată. Chiar şi pe mâinile unui chirurg care s-a spălat timp de cel puţin 10 minute cu soluţii antiseptice puternice se consideră că este normal să se mai găsească până la 3 bacterii pe cm2. Se poate deduce uşor necesitatea unei igiene minimale ca spălatul pe mâini înainte de a mânca sau chiar înainte de a ne atinge trupul. Să nu uităm că trupul este templu al Duhului Sfânt, deci cum ne vom atinge de el cu mâinile murdare!? Şi Apostolul Pavel spune că fiecare trebuie să-şi îngrijească propriul trup, văzând în aceasta un simbol al iubirii dintre bărbat şi femeia lui.

Doctorii de azi consideră că cea mai simplă metodă de a preveni maladii infecţioase ca gripa, diferite infecţii virale sau bacteriene, parazitoze sau infecţii fungice, cu evoluţii benigne sau, din contră, nefavorabile, mergând până la sindroame epileptogene sau chiar deces, cea mai simplă şi eficientă metodă este banalul spălat pe mâini, igiena alimentelor şi a propriului trup. Dacă ne-am îngriji trupul şi l-am hrăni cu ceea ce-i trebuie (şi nu cu ceea ce ne place), medicina nu ar mai exista, sau ar fi doar o ramură minusculă, secundară, tranzitorie a vieţii omeneşti.

Legea divină are în primul rând un caracter practic pentru viaţa omului în raport cu natura, cu ceilalţi şi cu propria persoană. De aceea, dacă omul nu ascultă de legea lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu va trebui să asculte de prescripţiile doctorului, care, de multe ori, sunt mult mai aspre şi mai neplăcute, aparent inumane (aceasta în situaţia fericită, destul de rară, în care doctorul mai poate salva ceva!). Să ne aducem aminte de proverbul bătrânilor care spune că atunci când nu intră soarele pe fereastră, adică Dumnezeu, înţelepciunea care ne luminează viaţa în mod calm şi neagresiv, atunci intră doctorul pe uşă, invadându-ne intimitatea psihosomatică prin întrebări şi metode de tratament mai mult sau mai puţin invazive.

Răspunzându-le fariseilor şi cărturarilor care-I acuzau ucenicii de lăsarea datinilor bătrânilor, Mântuitorul îi ceartă pentru datinile păcătoase care strică legea, care nu au nimic bun, care desfiinţau legea cea bună din cauza comodităţii şi a lipsei de maturitate duhovnicească.

Legea lui Moise punea mare preţ pe cinstirea părinţilor ca cei ce sunt simboluri ale lui Dumnezeu. Nu degeaba această lege din Decalog urmează imediat după cele ale cinstirii lui Dumnezeu, ea făcând trecerea la legile sociale, în acelaşi timp fiind şi singura cu răsplată imediată. Părinţii trebuie cinstiţi ca cei ce ne-au născut şi crescut, ca cei ce ne hrănesc şi ne poartă de grijă, învăţându-ne totul pentru purtarea în societate, respectul pentru natură şi slăvirea lui Dumnezeu. Ei sunt primele chipuri pe care copilul le vede şi le recunoaşte ca legiuitori şi proniatori şi modele de urmat. De aceea, nerespectarea lor este pedepsită cu moartea, căci mort este cel fără tată şi fără mamă, cel ce s-a tăiat de la burduful viţei, cel ce a rupt legătura de viaţă cu înaintaşii.

Părinţii sunt primii care ne învaţă ce este bine şi ce rău, ce să facem pentru a trăi. De aceea, respectarea legii lui Moise de cinstire a părinţilor conduce inevitabil şi la respectarea legii înţelepciunii bătrânilor ca părinţi ai părinţilor ai părinţilor… În acest fel observăm cum Mântuitorul ne arată că tocmai prin nerespectarea Legii lui Moise s-a ajuns la nerespectarea celorlalte legi, fie ele bune. De aceea Mântuitorul ne îndeamnă nu să inventăm legi noi care să le înlocuiască pe cele vechi, ci să căutăm raţiunea acestora din urmă, să-L căutăm pe Cel din spatele lor, tocmai pentru a ne putea apropia şi inima de El.

Poruncile omeneşti, mai ales cele ce răstoarnă legi vechi dar dumnezeieşti nu fac decât să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, omul păstrând doar pietismul şi formalismul ca manifestări false ale relaţionării cu Hristos.

Dacă la începutul predici Sale, Mântuitorul spunea să ne lipsim de organele care ne duc la păcat, acum vedem că El situează inima, centrul trupului nostru, centru de care nu ne putem lipsi fără să murim, El acuză inima ca izvor al răutăţii care îl întinează pe om. Vedem astfel că singurul responsabil pentru faptele sale este omul care le-a înfăptuit. El nu poate spune că aşa a văzut, aşa a auzit, aşa a învăţat. Chiar de ar fi murdar de acestea din cauza mediului în care trăieşte, doar el e responsabil de propriile fapte şi gânduri care îl spurcă sau nu.

Inima se poate educa, inima se poate cultiva, şi chiar în condiţii neprielnice, ea nu trebuie să se supună păcatului. Toate faptele rele din jur trebuie să treacă de noi şi să le lăsăm în urmă ca pe o necurăţie, ca pe ceva „execrabil”. Dacă ne întinăm cumva de ele, asta nu poate fi decât din neatenţia noastră, din nepăsarea noastră, din necunoştinţa noastră, din vina noastră.

De aceea, atunci când „rumegăm” faptele din jur, fie ele acţiunile particulare sau evenimentele generale, trebuie să avem grijă să nu ne lăsăm întinaţi prin judecare, prin necredinţă, prin gânduri desfrânate, căci asta ar da pe faţă doar sufletul nostru găunos, ar reflecta micimea unei inimi păcătoase.

Jean-François Millet - Culegătoarele de spice, 1857. Muzeul Orsay, Paris
Jean-François Millet - Culegătoarele de spice, 1857. Muzeul Orsay, Paris

Institutul Cantacuzino – un jaf mascat la adresa sanatatii romanilor

Pe data de 26.06.2010, orele 18.00 a fost difuzat un reportaj special facut de trustul Antena3. Link-ul emisiunii il gasiti (in cazul in care nu va fi sters ulterior din diferite motive) aici reporter special – Institutul Cantacuzino (dupa minutul 61).

Scurt Istoric
Institutul Cantacuzino a fost înființat după primul război mondial și avea ca scop principal strategic militar protecția populației în caz de atac biologic. Interesele actuale ale marilor centre farmaceutice europene și interesele imobiliare au făcut ca, prin documentații serioase folosite de cercurile politice să se suspende activitatea anumitor sectoare ale institutului. Vina este arecum parțială. Spun parțială datorită faptului că această instituție a avut ceva timp la dispoziție ca să se modernizeze. Însă timpul oferit și resursele nu au fost folosite în cel mai eficient mod. Dar nu numai el a de vină. Principalul vinovat e ministerul sănătății. Acesta în perioada vaccinului antigripal a comandat vaccin în străinătate. Institutul a făcul vaccin mai ieftin. Acest lucru a stricat apele, lucru care a adus la iritarea ministerului. Așa că ministerul a făcut o comandă uriașă pe care apoi, ca să nu o plătească, a trimis controale. După cum suntem obișnuiți, nimeni nu iese niciodată curat în fața controalelor pentru că scopul lor e să arate că nu au venit degeaba. Așa că găsesc ei ceva. Oricum, au reșit să suspende activitatea institutului. Ce consecințe are acest lucru?

Efecte negative

  • peste 1000 de persoane (dintre care 720 de persoane cu studii superioare, specialiști) riscă să fie dați afară și apoi să cerșească locuri de muncă pe la institutele străine unde vor face acest lucru.
  • creșterea numărului de șomeri – persoane cărora statul va trebui să le plătească ajutor de șomaj și se pe spinarea cărora nu va mai câștiga nimic. Pe înțelesul tuturor va trebui să plătim pentru ei.
  • apariția unui gol pe piața română de vaccinuri speciale pentru copii
  • creșterea importurilor de vaccinuri (si oricine știe că pe timp de criză creșterea importurilor e contraindicată – în nici un caz nu e o soluție de ieșire din criză)
  • insecuritate militară crescută (vulnerabilitate în caz de atac biologic).

Efecte pozitive
Nu prea am găsit. Poate sunt pentru alții, nu pentru români.

Sursa: bogdan.ulea.ro

Doi oameni erau într-un loc şi amândoi aveau morţi. Iar unul a lăsat pe mortul său şi s-a dus să plângă pe mortul celuilalt.

avva Pimen 6

Madea Goes to Jail

Imaginea este cam proastă, dar ideea contează… cel puţin primele 60s.

Traducerea (conţine şi textul anterior, care nu este prezentat în film):

(Trebuie sã îi iertãm pe ceilalţi

aşa cum Iisus ne-a iertat pe noi.

Sãptãmâna trecutã am vorbit despre

primul pas cãtre acordarea iertãrii.

Îl mai ştie cineva?

Recunoaşterea a ceea ce sa întâmplat.

Aşa este.

De multe ori nu vrem sã recunoaştem

ce am fãcut.

Când nu iertaţi pe cineva îi daţi putere

asupra vieţii voastre.

El dorm bine noaptea şi voi mereu

vã amintiţi tot ce a fãcut.

Cu toate ştiţi un pic

din mãrturisirea mea de credinţã.

Şaisprezece ani de trãit pe strãzi

dependentã de droguri prostituţie.

Şi am fãcut-o pentru cã

îmi fãceam rãu mie însãmi

îmi rãneam tatãl

îmi rãneam mamã

rãneam fiecare bãrbat

care îmi fãcuse vreodatã ceva rãu.

Pânã când întro zi

Domnul mia vorbit.

Şi mia zis…

Iertarea nu este pentru ceilalţi.

Ci pentru tine.

Şi cu cât ţi-o refuzi mai mult

cu atât ţii mai mult în tine

durerea trecutul şi suferinţa.

Cu atât îţi refuzi mai mult timp

libertatea.

Eu nu-l pot ierta pe tata

pentru ce mi-a fãcut.

El este motivul

pentru care mã aflu aici.

Ştii ce?

Atunci nu-l ierta.

Pentru cã el îşi trãieşte viaţa

bine-mersi şi tu eşti aici.

Iertarea nu este pentru ei

ci pentru tine.

Nu îl pot ierta.

Nu ştii ce mi-a fãcut.)

Doamne chiar trebuie sã ascult

toatã melodrama asta?

S-a întâmplat ceva dnã Simmons?

S-a întâmplat ceva?

Îmi pare rãu

dnã reverend-preot-episcop ce-oi fi.

Dar nu sunt de acord

cu toate astea.

Înţeleg ce spui despre iertare da.

E bine sã ierţi oamenii…

Dar copila asta suferã

din cauza a ce ia fãcut tatãl ei.

Tatãl tãu e pe undeva trãindu-şi viaţa

şi tu eşti aici.

Draga mea

eşti aici din cauza a ce ai fãcut

învaţã sã-ţi asumi rãspunderea

pentru actele tale.

Pentru ce faci tu.

Nu suport “victimele”.

“Persoana asta a fãcut o chestie

de aia sunt aşa”.

Toţi cei de aici au câte o poveste.

Tãticul şi mãmica ţi-au dat viaţã

asta era tot ce trebuiau sã facã.

Oricât de rea ar fi fost viaţa aia

de tine depinde sã faci ceva cu ea.

Aşa cã înghite în sec

şi taci naibii din gurã.

Inima bolnavă

La începutul anilor ’40 ai secolului trecut, C.S. Lewis, scriitor şi teolog anglican, trata în mai multe conferinţe de-ale lui problema omului fără piept. Pornind de la analiza pe text a unor manuale de limbă engleză, el observă că elevilor li se inducea o relativitate a emoţiilor, o instabilitate spirituală, tinerii dezvoltându-se aşadar fără nişte noţiuni clare despre elemente fundamentale ale spiritului uman ca frumuseţea, dreptatea, obiectivitatea. Având nevoie de indivizi obedienţi, statul nu-şi permite formarea unor oameni capabili de discernământ şi idealuri înalte. Astfel, calitatea personală a omului este minimalizată la impulsuri primare şi nevoi materiale uşor de controlat în masă prin apelul la stereotipuri induse. Se ajunge în acest mod la desfiinţarea omului.

Astăzi se observă cum, foarte uşor, mase importante de oameni se pun în mişcare pentru lucruri mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin normale. De la a dansa pe aceeaşi melodie, fie ea a lui Mickael Jackson, sau a mărşălui pentru libertatea de orientare sexuală, contemporanii noştri se dedică cu toată inima lor pentru lucruri de nimic. În aceste condiţii, când manifestări uriaşe, dar goale, izvorăsc dintr-o inimă săracă a omului, nu e de mirare să mortalitatea prin boli cardio-vasculare este cea mai mare, ea tinzând să crească şi pentru grupele de vârstă tânără.

Ataşamentul excesiv faţă de lucruri materiale sau idealuri lumeşti forţează şi suprasolicită trupul nostru. Atât stressul negativ ca durerea nemângâiată sau goana după recunoaştere, cât şi stressul pozitiv ca o bucurie neaşteptată pot declanşa sau agrava o boală cardiacă, ducând până la infarct miocardic sau stroke (accident vascular cerebral), cu decesul survenind uneori rapid. Spre deosebirea de acestea, suferinţa alinată de credinţă sau bucuria duhovnicească resimţită de creştin de nenumărate ori, aduc pace şi bucurie în inimă, fără însă a o brusca.

Trăind fără Dumnezeu, omul crede că viaţa e a lui, că trupul e al lui, că îşi aparţine. Zicând în inima sa ca cel nebun de odinioară că nu este Dumnezeu, sau că există dar e departe de noi, omul ajunge la momentul în care vede cum trupul său, cel pe care l-a slujit atâţia ani, căruia i-a dat mâncare dulce şi băutură fină, şi pe care l-a odihnit în tihnă şi pace, acest trup nu-l mai ascultă, începe să scârţâie; începe să se vadă că are o inimă slabă. Tratamentul pentru inimă, în cele mai multe cazuri, se ia toată viaţa. Şi omul, dacă e capabil să se schimbe, să-şi schimbe stilul de viaţă, îşi poate prelungi considerabil numărul anilor. Sfârşitul oricum va veni, însă mai târziu, cu o calitate a vieţii mult îmbunătăţită. Se observă astfel că depinde foarte mult de om să-şi menţină viaţa primită în dar, având în acest fel timp pentru a se pune în ordine, timp pentru a-şi depăşi sfârşitul pământesc, pentru a păşi în afara timpului.

Insuficinţa cardiacă congestivă, stadiul final al multor boli cardio-vasculare, reprezintă imposibilitatea cordului de a mai pompa viaţa sângelui în ţesuturi, acesta băltind în aval ca o apă moartă (mişcarea face sângele viu, stagnarea îl închistează şi coagulează, pierzându-şi principiile vitale şi devenind factor negativ). În aceste condiţii, omul îşi pierde capacitatea de efort fizic sau intelectual, respiră greu, are sete de aer, se umflă cu apă. Apa care părăseşte sângele începe să invadeze toate organele şi omul nu mai poate bea, nu mai poate mânca, nu mai poate respira. Umplându-i-se şi plămânii de lichide, omul moare înecat în propriul organism.

Vorbind despre potopul din vremea lui Noe, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înecul este o moarte înceată şi groaznică, dar prin care se vede înţelepciunea şi multa iubire a lui Dumnezeu. Este îngrozitor să vezi că tu cu adevărat vei muri şi că nu poţi să faci nimic; în astfel de momente, omul îşi aduce aminte de păcatele făcute şi îşi frânge inima, îşi revine în sine. Această moarte groaznică se face prilej pentru trezire, pentru pocăinţă, pentru revenirea întru simţire.

Cei care supravieţuiesc unui infarct miocardic vorbesc despre durerea din piept asociată cu sentimentul de moarte iminentă. Smuls din ghearele morţii prin medicaţia şi terapia modernă, omul poate să-şi vină în sine, să-şi pună viaţa în ordine.

Astfel vedem marea iubire a lui Dumnezeu care se răzgândeşte de nenumărate ori în hotărârile Sale, calcă peste dreptatea Sa, Se umileşte iar şi iar, trece peste Sine pentru a-l cuceri pe om, pentru a salva, chiar şi în ultimul moment, această dragoste nebună şi deseori neînţeleasă a Lui pentru om.