De vei bate pe cel fără de minte, în mijlocul adunării necinstindu-l, nu vei lua nebunia lui.

Solomon 27,22

Adolescenţa sau suferinţa alegerii

Predispus de încărcătura genetică a înaintaşilor, crescut şi educat într-un anume stil, tânărul se află în faţa vieţii, înaintea viitorului cu posibilitatea alegerii. Deşi istoria sau cultura primită joacă un rol important, determinanta principală a sensului, a direcţiei pe care omul o va adopta în viaţă este libertatea.

Nimeni nu a fost crescut de îngeri, toţi am crescut într-un mediu mai mult sau mai puţin prielnic pentru viaţa duhovnicească, dar faptul că am vrut să avem sau nu o viaţă duhovnicească depinde doar de noi. Iar adolescenţa este cel mai bun prilej pentru a lua această hotărâre. Această perioadă de transformări hormonale şi structurale în trup se însoţeşte şi de crize spirituale şi instabilitate emoţională. Nu merge una fără alta. Ca fiinţă psihosomatică, omul participă întreg la suferinţa, dezvoltarea, schimbarea, metonoia sa (schimbarea minţii).

Schimbarea minţii, a gândirii poate fi privită simplist ca lăsarea celor copilăreşti şi adoptarea gândirii şi comportamentului de adult. Dar aceasta nu are sens dacă nu se ia la rost sensul existenţei, dacă nu găsim Stabilul în această lume relativă. De aceea şi forţele tânărului sunt capabile, dacă nu să spargă nuca tare a înţelegerii, măcar să se stabilească pe calea ce duce prin adevăr la viaţă.

Năzuinţele înţelepte, susţinute de voinţa tânără, puternică, pregătesc urcuşul duhovnicesc, fac facilă calea cea strâmtă şi întortocheată. Una e să te arunci în viaţă fără busolă şi compas, alta e să-ţi ştii destinaţia şi indicaţiile de drum. Toate acestea pentru a trece examenul final, să  ajungem la destinaţie luptând lupta cea bună a credinţei.

Şi pentru că nu ştim finalul, condiţiile şi timpul lui, e bine să fim permanent pregătiţi. În acest sens, sunt nenumărate exemple de sfinţi tineri care au mărturisit dreapta credinţă la vârstă fragedă. De la Sfântul Fanurie, mort în vremuri antice mărturisindu-l pe Hristos, la Ioan Valahul, sau noul Mucenic Evgheni Rodionov, omorât în 1996 pentru crucea lui Hristos. Imaginile martiriului sfântului contemporan, înjunghiat ca un animal de aproapele său, ne dau puterea a trece mai uşor peste cei ce nu omoară trupul, dar au comportament de călăi duhovniceşti.

Durerea şi suferinţa lui Iov sau acutizarea sensului ontologic uman

Nefericirea nu este oare pentru cel nedrept şi nenorocirea pentru făptuitorul fărădelegii?

Iov 31,3

Departe de a fi un legiuitor, Dumnezeu e persoane dornică de iubire, e un amorezat ce caută mereu, în nenumărate chipuri să câştige atenţia creaţiei Sale. Omul se arată în acest fel ca ceva vrednic de dorit, ca ceva ce merită toată atenţia dumnezeirii. Neabătut în iubirea Sa fiinţială, Dumnezeu este gelos şi îndurerat de nestatornicia omului, de refuzul său de a-şi accepta menirea, de a-şi găsi împlinirea.

Sedus şi înşelat de „logica” diabolică ce absolutizează partea şi neaglijează sau uită întregul, omul vrea să fie autonom, să fie centrul lumii (Pr. Gheorghe Popa). Însă imediat după gustarea din păcat omul simte un mare gol, îşi simte goliciunea ontologică.

Deşi creat în afara lui Dumnezeu ca fiinţă mai presus de fiinţă şi esenţă mai presus de esenţă, omul depinde ontologic de Cel ce l-a creat. Pentru că El este totul şi în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, nimic nu poate fi în afara Lui. Deşi fiinţial depinde de Creator, omul poate însă să-şi manifeste libertatea ca „DA” pentru viaţă, comuniune şi desăvârşire în iubirea atoatedăruitoare a Făcătorului, sau „NU”, cu negare a propriei existenţe, ca negare a participării la iubirea Treimii, ca permanentă însingurare, ca refuz. Pentru că nu poate ieşi din Cel ce l-a creat, pentru că nimicul este în afara Lui, omul-refuz încearcă să se ascundă, să fugă de demnitatea şi responsabilitatea sa. Comportamentul lui ar fi hilar, dacă nu ar fi într-adevăr tragic: omul încearcă să închidă ochii şi să spună că nu există, că nimic nu există.

Din acest motiv, omul se simte singur şi izolat. Aşa cum spunea Părintele Serghie, nimeni nu se simte în largul său pe acest pământ. Creaţia se revoltă împotriva omului care nu mai este recunoscut ca ipostas conştient al său. Pământul devine spaţiu ce desparte şi întemniţează, devine mormânt al omului (P. Gheorghe Popa).

Picând testul libertăţii, Adam, şi prin el toţi fiii lui, este nevoit să se supună la mii de legi pentru a putea supravieţui pe acest pământ devenit ostil. Nerespectarea acestor legi, a ordinii din creaţie prin actul păcătos, atrage în mod inevitabil după sine pedeapsa şi moartea. Durerea şi suferinţa nu vine ca pedeapsă din cer, ci ca o consecinţă inevitabilă a legilor naturale, a dreptăţii creaţiei (P. Gh. Popa).

În acest sens, dilema lui Iov pare de înţeles. Dar Iov, despre care nu prea ştim nimic din punct de vedere istoric, prefigurează patima Mântuitorului şi depăşirea ei prin bucuria Învierii. În Iov, omenirea îşi dă lupta între bine şi rău, lumină şi întuneric, între iubire şi însingurare.

Încercările prin care trece omul sunt vazute ca probe pentru purificarea iubirii, pentru apropierea treptată de comuniunea cu Hristos. Dorul profund al lui Iov pentru comuniune este un dor care nu iartă pe nimeni (P. Gh. Popa).

Dacă durerea afectează trupul, suferinţa reprezintă o atingere a sufletului prin punerea întrebărilor esenţiale ale omului; suferinţa este o regândire a sinelui şi a raportării sale la celălalt şi la Dumnezeu. Suferinţa este o criză spirituală ce trebuie depăşită, ce transformă esenţial gândirea şi manifestarea omului, cerând o direcţie de acţiune.

Despre durere

Centrată pe Vinerea Patimilor, teologia occidentală vede suferinţa ca o necesitate absolută, ca un sine qua non în calea mântuirii. Numai prin suferinţă se consideră ca se poate satisface onoarea lui Dumnezeu lezată prin păcatul strămoşesc, păcat de care sunt vinovaţi toţi oamenii. Astfel, de la o detaliere exagerată a Drumului Crucii cu prezentarea unui Hristos pătimind fizic, dărâmat de propria creatură şi de cei la care a venit să îi salveze, spiritualitatea apuseană ajunge la practici extreme ca autoflagelare sau fenomenul stigmatelor (Antonie Bloom vede acestea din urmă mai degrabă un fenomen psihosomatic, decât unul harismatic, fenomen ce are la bază meditarea imaginativă cu suport într-o reprezentare realistă a lui Hristos răstignit). Cultul durerii a fost punct de plecare pentru critici aduce creştinismului, critici făcute de Freidrich Nietzsche, care vede în acesta un suport în promovarea slăbiciunii, de Karl Marx care-i atribuie resemnarea în faţa sărăciei sau de Sigmund Freud care presupune favorizarea unor anomalii psihologice ca masochismul (Jean-Claude Larchet).

Departe de roşul durerii exacerbate, Răsăritul creştin promovează lumina Învierii. Centrul cultului ortodox fiind lumina Învierii şi împărtăşirea de Hristos, viaţa creştină e privită ca o necontenită lucrare pentru aflarea bucuriei lui Hristos care şterge orice lacrimă şi suspin, Care a venit să ne mântuiască din durere şi moarte, nu să ne răscumpere o greşeală pentru care am plătit prea scump.

În religia veseliei, viaţa creştinului este una binecuvântată. Dacă durerea apare, ea nu este neapărat o consecinţă a păcatului, ci şi o pronie divină (să ne aducem aminte de suferinţa nejustificată de păcat a lui Iov, om drept înaintea lui Dumnezeu). În lumina acestor lucruri, creştinul primeşte durerea cu seninătatea celui protejat de Tatăl ceresc, cu gândul lui Hristos care, mergând spre cruce, privea la Învierea consecutivă.

Uitarea lui Hristos în mormânt permite dezvoltarea unui pietism exagerat şi nu dezvoltarea organelor necesarea pentru viaţa în care nu este durere, nici întristare, nici suspin, viaţa de-a dreapta lui Dumnezeu. Desăvârşirea ortodoxă are nevoie de moarte şi durere doar pentru a ajunge la înviere şi înălţare, scopul ultim al credinciosului fiind dobândirea Duhului Sfânt, Duh ce vine cu pace şi bucurie.

Chinul şi durerea nu este pentru om, aşa cum nici iadul nu este pregătit decât pentru diavol şi îngerii lui. Bucuria sfinţilor, ospăţul veseliei, nunta fiului de împărat – acestea sunt moştenirea omului.

În acest sens vedem că bisericile noastre sunt poleite cu aur, cu picturi şi mozaicuri luminoase, sculpturi şi broderii scummpe, toate pentru a pregusta din frumuseţea şi strălucirea Raiului, Rai al bucuriei şi al fericirii.

Nu te lăuda spre cele de mâine, pentru că nu ştii ce va naşte ceea ce vine.

Solomon 27,1

Unitate în diversitate

Ideea e tot de la francezi. Insă acum ei o încalcă. Cum? De curând, au adoptat o lege care nu permite femeilor musulmane să își acopere fața în public. Legea are ca principală motivație lupta împotriva terorismului. Se folosește în mod perfid de faptul că în spatele cotumației feminine musulmane se poate afla un terorist. De parcă teroriștii trebuie să se îmbrace într-un anumit fel. Se pleacă de la ideea generală că teroriștii pot fi foarte greu de identificat și că, în general sunt musulmani. În multe reviste și ziare au apărut portrete robot a acestor gen de infractori. Oricum, în spiritul securității, se renunță la libertatea și egalitatea afirmată pretutindeni de francezi. Ei dau tonul noii ere…a terorii umane.

Însă nu și-au pus următoarea întrebare: cum trebuie să reacționeze musulmanii? Să le răspundă cu aceeași monedă? Adică să interzică afișarea femeilor în public cu fața neacoperită? Poate așa ar trebui să facă.

Sursa: bogdan.ulea.ro