Interzis sub 18 ani…

interzisInterzis de asemenea şi celor slabi de înger. Interzis celor ce preferă minciuna în locul adevărului. Interzis celor ce preferă să nu gândească şi să trăiască în continuare o viaţă superficială, o viaţă fără probleme etice. Interzis celor ce nu vor să se implice. Interzis pasivului intelectual.

Acum pe bune: filmul conţine scene ce unora li s-ar părea supărătoare!


 

Sursa: Earthlings

Shapur al II-lea şi problema creştină

ShapuriiCunoscut şi cu numele de Savorie, Shapur cel Mare a avut o domnie îndelungată în Persia Sassanidă, fiind singurul rege din istorie încoronat in utero, în 309. Dacă înaintea domniei lui, creştinismul se bucura de oarecare libertate, măsurile pe care le-a luat Shapur rivalizează cu prigonirile săvârşite de împăraţi romani ca Nero sau Diocleţian. Susţinând o politică contrară omologului său de la Roma, Constantin cel Mare, el nu s-a lăsat îmblânzit în atitudinea sa împotriva creştinilor nici de faptul că Dadas, fruntaş iubit al palatului şi văr al împăratului, sau Govdela, însuşi fiul lui Shapur, au părăsit închinarea la foc pentru credinţa în Hristos, îndurând chinuri cumplite şi moarte din porunca împăratului. Chiar şi Cazdoua, fiica lui Shapur, a fost ucisă ca cel din urmă tâlhar pentru mărturisirea lui Hristos.

Dacă unii oameni ca Friedrich Nitzsche văd creştinismul ca o religie a oamenilor săraci, simpli, de ce nu, chiar prostuţi, observăm din istorie că unii dintre cei mai mari sfinţi creştini au fost oameni din vârful ierarhiei sociale: împăraţi, domni sau prinţese au urmat lui Hristos, alături de funcţionari, doctori, oameni de ştiinţă sau simpli muritori. Nici coroana nu i-a împiedicat să se mântuiască, nici mătăsurile nu i-au reţinut de la pocăinţă. Recunoscând însă ca unic scop suprem în viaţă căutarea nemuririi şi a împlinirii, ei au putut renunţa la toate pentru acest ţel, dacă a fost nevoie de aceasta. Au putut suporta furia părinţilor ce şi-au uitat iubirea firească, înlocuind-o cu prigoană neîndurătoare, au putut accepta schimbarea baldachinurilor aurite cu pietrele jilave ale temniţelor, a paradelor imperiale pline de epatanţă, cu chinuirile publice umilitoare. După ce au găsit sensul vieţii şi izvorul nemuririi, au putut renunţa la toate, aşa cum omul care a găsit o comoară vinde totul pentru a cumpăra pământul ce-i ascunde odorul.

Pilat era tipul legii naturale, iar Caiafa era tipul legii scrise. Cel ce nu s-a ridicat peste acestea două prin credinţă, nu poate primi Adevărul mai presus de fire şi de raţiune, ci răstigneşte singul pe Cuvântul, ca sminteală sau ca nebunie.

Maxim Mărturisitorul

Învaţă unde e Înţelepciunea, unde e tăria, unde e priceperea, aceea de a şti totodată unde e lungimea zilelor şi viaţa, unde e lumina ochilor şi pacea!

Cartea lui Baruh 3,14

Fumatul, sau gustul păcatului

smokeNimeni nu prea ştie de ce fumatul ar fi păcat. Ce legătură ar fi între fumul de ţigară şi legea lui Dumnezeu?! Sau nu El le-a făcut pe toate?! Şi încă bune foarte!?

Desigul, nici un argument logic nu ne-ar putea convinge că fumatul ar fi păcat. Măcar aparent…

Aşa cum se începe şi fumatul, păcatul se face iniţial din curiozitate. Sedus de magia necunoscutului, încercând să-şi umple infinitul ontologic, omul gustă neobişnuitul, muşcă aparenţa. Condus de nevoia fiinţială de a-şi satisface aspiraţia spre infinit, omul foloseşte zaharina în locul mierii, surogatul în locul adevărului. Dacă la început a fost o joacă, apoi o prosteală, obişnuinţa pune stăpânire pe stăpân, plăcerea devine necesitate şi jug. Astfel că omul nu mai ştie gustul adevărului. Totul este o mocirlă în care suntem blestemaţi să trăim, totul este o pedeapsă nedreaptă din partea unei Fiinţe în care ne-am decis să nu mai credem. De ce nu m-aş putea hrăni cu iluzia?! De ce aparenţa nu mă mai satisface?! De ce simt viaţa cum se scurge din mine, şi pe mine mai străin de mine?!

Neavând fiinţa prin sine, omul e dependent de Dumnezeu pentru propria manifestare. Creat cu posibilitatea de a ajunge ca El, omul primeşte tot ce-i este necesar pentru îndeplinirea acestui scop, cu putinţa de a-l respinge. Dacă îşi iroseşte viaţa pe nimicuri, dacă-şi bea propriul sânge, urmarea nu poate fi decât una logică şi firească. Omul ajunge o umbră, o negare a propriei fiinţe, o agonie veşnică a ceea ce ar fi putut să fie…

anakin2

O ţigar-aş mai fuma…

Cu mai mult de 2000 de substanţe conţinute, tutunul este unul dintre principalele cauze de cancer din organism, producând sau agravâd şi diferite alte boli. De la plămâni, laringe, limbă, la stomac, colon sau vezică urinară, carcinogenii din fumul de ţigară provoacă moartea prin cele mai îngrozitoare chinuri. Deşi ne-am obişnuit cu propaganda din mass-media, fumatul chiar ucide!

Un lucru interesant la spotul următor este faptul că accentuează tocmai acest lucru. Aici nu mai e vorba de cancer, de o boală anume sau de altceva pe care doctorii ar trebui să le poată vindeca. Aici e vorba de viaţa ta! Dacă de o problemă te salvează un prieten, de o boală te mai vindecă vre-un doctor, cine te scapă de la moarte? Ce-ai să faci în faţa morţii? Cum e să tragi linia?

Bineînţeles că moartea poate surveni în mai multe feluri… în chinuri sau nu… în agonie, sau nu… împăcat, sau nu… Tu ce alegi?

Ioan – de la ucenicul mult iubit, la apostolul chinuit

John-the-TheologianAutor a cinci din cărţile Noului Testament, Ioan a fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos. Fiind nepotul lui Iosif, şi astfel rudă cu Hristos, Ioan era cel mai tânăr dintre apostoli, un copilandru cu inimă curată, martor al vieţii lui Iisus. Pentru puritatea sa şi dragostea înflăcărată faţă de Mântuitorul, Acesta l-a făcut părtaş la vederea slavei lui Dumnezeu pe pământ, cu prilejul Transfigurării, dar şi a agoniei omului în faţa morţii, în grădina Ghetsimani. Ioan este singurul ucenic ce-L urmăreşte pe Hristos pe parcursul procesului Său, e singurul ce nu-L părăseşte la piciorul crucii, şi primul ce ajunge la mormântul gol, chemat fiind de presimţirea învierii.

Apoi a urmat calvarul…

După cum bine se ştie, toţi apostolii au murit ucişi de oamenii cărora le predicau religia iubirii. Mai puţin Ioan. Asta nu înseamnă că viaţa lui a fost una racordată la cornul abundenţei sau al liniştei. Pe rând, el a fost ţinut rob, a fost prizonier, a fost lăsat aproape mort, a fost exilat. Detaliile vieţii lui, departe de a fi romanţate sau idealizate, contrastează de slava de care se bucură în lume autorul Revelaţiei, dar şi mai mult, de iubirea de care era înconjurat de Iisus Hristos în timpul petrecerii Sale pe pământ. Trecerea pe care o avea înaintea arhiereilor de la templu a lăsat-o pentru înjurăturile prostituatelor. Aprecierile fariseilor, pentru certările ţăranilor. A lăsat totul, a suferit totul! Prigonirile pe care le-a îndurat, departe de a-l dezintegra, i-a permis o înţelegere profundă a realităţilor divine, o pătrundere în norul cunoştinţei de Dumnezeu, o apropiere fiinţială de iubirea sa. Dacă Pavel este apostolul misionar ce cutreieră întreaga lume romană pentru o câştiga cât mai mulţi, făcându-se tuturor toate, Ioan e ucenicul iubirii, rugul ce ardea necontenit pentru Hristos, subiect al revelaţiilor divine. Participând la evenimente definitorii şi în acelaşi timp tainice ale vieţii lui Iisus pe pământ, Ioan se face părtaş şi la descoperiri asupra viitorului, profeţii ce au suscitat interesul lumii, mai ales în zilele noastre.

Numai prin uitare totală de propriile nevoi, de propria voinţă, de propria viaţă, Ioan s-a putut ridica la înţelegerea raţiunilor din lume, şi de dincolo de lume, la cunoaşterea raţiunilor divine. Într-atât de mult s-a tranfigurat, ca nici trupul lui nu a mai rămas pe pământ.

Teolog al raţiunilor divine, Ioan se face binevestitor al iubirii divine ca împlinire şi transfigurare a omului.

Epidemie de sinucideri în Tokyo

shadow-suicideCu mai mult de 12 milioane de locuitori, capitala niponă este una dintre cele mai mari aglomerări urbane din lume. Declarat în 2009 cel mai scump oraş din lume, Tokyo este însă şi lider la capitolul sinucideri.

Sinuciderea în numele împăratului sau pentru onoare este un fapt ştiut în tradiţia japoneză. Aceasta este şi o urmare a puternicului spirit familial ce domină cultura niponă. Însă curmarea propriei vieţi, ca dezaprob pentru societatea contemporană a căpătat amploare în ultimul timp.

Deşi împrejurat de bunăstare economică, omul nu-şi găseşte împlinirea lăuntrică. Bani şi confort şi apreciere nu umplu golul vieţii lipsite de sens. În acest sens, nici faima mondială şi bunăstarea materială nu l-au cruţat pe Yasunari Kawabata, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1968, de la un astfel de sfârşit. La celălat pol sunt oamenii lipsiţi, dar plini de viaţă; în nevoi, dar plini de duh. Bogăţia spirituală care umple şi se revarsă peste ceilalţi!

Nu e simplu astăzi să nu fii stresat! Fiecare părticică a confortului modern vine cu cerinţe şi sacrificii considerate acceptabile. Se ajunge ca viaţa socială şi cea personală să fie un mare gol, un mare hău, un adevărat iad. Totul dezgustă, fiecare răneşte, toate se scufundă! Nimic nu are sens, nimic nu are logică! De ce toată încercarea noastră de a fi fericiţi se sfârşeşte într-o ilogică totală, într-un nonsens?! Dacă preţuim împlinirea şi dispreţuim neîmplinirea şi lipsa, de ce totul se ridică împotrivă?!

sf-siluanCeva nu e în regulă… Alterarea capacităţilor fireşti şi hrănirea cu surogate determină percepţia ilogică a nonsensului şi hazardului. Ancorarea însă în transcedental, ca singurul lucru nechimbabil în realitatea lumii umane permite perceperea scopului real al vieţii, permite împlinirea fiinţei umane.

În acest sens, Siluan Athonitul a avut experienţa iadului în absenţa disperării. Viziunea scopului real al vieţii, dincolo de toate aparenţele înşelătoare ale fericirii şi satisfacţiei momentane, i-au permis accederea la împlinirea şi fericirea imuabilă. Astfel că acum 71 de ani, Siluan nu a trecut în nefiinţă, ci de la moarte la viaţă.

Marea Comanderie a Europei de Est – pentru ţară şi popor

O dată la trei ani, toată floarea templierilor din întreaga lume se reuneşte în Statele Unite! Şi când spunem templieri, nu ne referim la domnii sau la doamnele care plătesc sume enorme doar ca să se poată maimuţări în faţa camerelor de luat vederi, îmbrăcaţi în mantii albe cu o cruce roşie. Discutăm despre templierii… serioşi. Mai clar, templierii-masoni.

Anul acesta, România a primit cele mai înalte onoruri la Trienala Marii Garnizoane a Templierilor din Statele Unite.

Reuniunea a avut loc în statul american Virginia, într-un hotel în care nu a pătruns nici pasărea cerului şi nici… picior de reporter. Pentru că asta înseamnă – în primul rând – masoneria regulară: discreţie, nu spectacol. Marea Trienală nu are loc întâmplător în Statele Unite. Dar să facem un scurt istoric.

Precum se ştie într-o zi de vineri 13, în octombrie 1307, din ordinul regelui Filip cel Frumos, toţi templierii din Franţa au fost arestaţi. În realitate, au ajuns în temniţă doar cei care au acceptat să se sacrifice pentru binele fraţilor de arme. Cu o noapte înainte, majoritatea cavalerilor au dispărut fără urmă, iar flota ancorată în portul La Rochelle s-a făcut nevăzută. Potrivit unor cercetători, corăbiile templierilor au ajuns în Canada.

Alţi specialişti susţin că vasele templierilor au ajuns direct pe teritoriul actual al Statelor Unite. Indiferent de divergenţele de opinii, cert este că – la ora actuală – în Statele Unite există cel mai mare număr de templieri. În consecinţă, devine natural ca toate reuniunile la vârf să aibă loc pe teritoriu american.

Anul acesta, în premieră, delegaţia României a participat de pe picior de egalitate cu toate celelalte mari comanderii ale lumii. Asta după ce delegaţia ţării noastre, formată din 36 de cavaleri, în frunte cu Marele Guvernator al Ritului York România, Ştefan Mâşu, a primit credenţialele de instalare.

Marea Comanderie a României are, însă, un rol mult mai important decât am bănui la prima vedere.

“Cu ocazia acestei instalări, Marea Comanderie a României este pe cale să devină o nouă stea strălucitoarea în Constelaţia Templieră. Lumina ei va deveni şi mai puternică, pentru că reprezintă prima Mare Comanderie din Europa de Est”, după cum susţine Marele Maestru al Marii Garnizoane a Cavalerilor Templieri.

Pentru un om din afară, toată înşiruirea de titluri şi funcţii poate părea plictisitoare. Dar templierii din România ştiu cât le-a luat să obţină aceste titluri: un deceniu. Dar eforturile lor nu au fost zadarnice.

Templierii români nu s-au întors din Statele Unite numai cu diplome şi titluri. Au făcut multe şi pentru ţară. Dar, fiind masoni, deci discreţi, au refuzat să-şi dezvăluie şi celelalte realizări.

 

Sursa: Antena 3