Alexandru de Constantinopol

AlexandruPatriarh al Constantinopolului, Alexandru era un om al rugăciunii, un om dedicat lui Dumnezeu. Cum se întâmplă cu mulţi alţi sfinţi din vechime, istoria a reţinut doar amănuntele cele mai importante din viaţa lui.

Pe când încă trăia patriarhul Constantinopolului Mitrofan, care era însă foarte bolnav, s-a organizat un consiliu al tuturor episcopilor acelor timpuri, primul din istorie de această anvergură. Episcopii trebuiau să ia atitudine faţă de problemele cu care se confrunta biserica din acea vreme, lămurind subtilităţi dogmatice sau instituind reguli organizatorice. O prelungire contemporană a acestui sinod o reprezintă prima parte a crezului rostit de creştini. Peste toţi aceşti episcopi prezida Alexandru, locţiitorul bătrânului Mitrofan.

Deşi creştinismul acelor timpuri ieşise din catacombe, păgânii reprezentau majoritatea populaţiei. Supăraţi că noua religie câştigă tot mai mult teren sub protecţia Împăratului Constantin, s-a decis o dezbatere între filosofii păgâni şi creştini pentru a se lămuri adevărul, pentru a se demonstra veridicitatea uneia sau alteia dintre religii. S-a ales astfel cel mai bun filosof păgân pentru a se duela cu Alexandru în cuvinte. Dar pentru că adevărul nu este o filosofie încâlcită ci o viaţă trăită care penetrează materia şi spiritul, Alexandru l-a făcut pe filosof mut prin grai: În numele lui Hristos, îţi poruncesc să taci!, ritorul amuţind, fiind incapabil să deschidă gura, numai după ce a mărtusit adevărul şi viaţa – Hristos.

Dar Alexandru a mers mai departe, ilustrând sfârşitul celor ce-şi crează propria imagine despre Dumnezeu, un zeu creat de mintea proprie, după propria părere.

Arie era un preot, bun orator, care studiind Scripturile, le-a interpretat însă în mod tendenţios. Ignorând adevărul, căutând doar inovaţia şi originalitatea cu orice preţ, Arie s-a încurcat în sofisme, scornind o nouă învăţătură, similară creştinismului, dar mult diferită în esenţă. Aceasta a tulburat Imperiul Roman, Constantin obligându-l pe Alexandru să readucă pacea cu orice preţ şi să-l primească astfel pe Arie în Biserică. Dar cum o pace mincinoasă nu e pace, Arie a murit înainte de a fi reprimit în Biserică, istoria atribuindu-i o moarte ruşinoasă.

Ca apărător al poporului său, după semnificaţia etimologică a numelui, Alexandru e simbol al statornicei în dreapta credinţă, a rugăciunii stăruitoare ce salvează în situaţii critice, al trăirii în putere prin rugăciune.

Cel ce face să se bucure cea stearpă în casă ca o mamă ce se bucură de fii.

Psalm 112,9

Avva Moise Etiopianul

StMosestheBlack

Ziceau părinţii despre avva Moise, că s-a făcut cleric şi i-a pus lui epitrahilul şi i-a zis arhiepiscopul: Iată, te-ai făcut totul alb, avvo Moise! Zis-a lui bătrânul: Oare la cele dinafară, prea sfinţite, sau şi la cele dinăuntru? Şi vrând arhiepiscopul să-l cerce, a zis către clericii săi: Când va intra avva Moise în altar, izgoniţi-l şi urmaţi după dânsul ca să auziţi ce zice. Deci a intrat bătrânul şi l-au dojenit şi l-au izgonit, zicându-i: Du-te afară, etiopianule (adică harapule)! Iar el ieşind zicea către sine: Bine ţi-au făcut, încenuşatule cu pielea şi negrule! Tu nefiind om, ce vii cu oamenii?

Atunci când se hirotoneşte un preot, veştmintele acestuia sunt albe, simbol al vredniciei celui preoţit. De aceea avva Moise a întrebat dacă şi sufletul îi este curăţit. Răspunsul arhiepiscopului vine printr-o încercare care să demonstreze şi celor din jur curăţenia spirituală a lui Moise. Deşi fusese tâlhar la viaţa lui, fiind impulsiv prin fire, Moise a ajuns la o măsură duhovnicească încât răbda multe pentru Hristos. Cunoscut pentru forţa fizică impresionantă, el nu a ripostat la vorbele jignitoare, ci s-a smerit pe sine, socotindu-se nevrednic de a fi om, deşi era unul dintre sfinţii acelei vremi, recunoscut pentru viaţa sa în Hristos.

Transplantul de organe – veche preocedură religioasă

surgeonDin diferite şi nenumărate motive, părţi ale trupului uman încep să nu mai funcţioneze corect, punând în pericol viaţa întegului organism. Dacă prin diferite medicamente se poate împiedica sau întârzia acest lucru, de multe ori, singura soluţie o reprezintă înlocuirea organului respectiv. În secolul XXI, cu tot pregresul ştiinţific şi tehnologic obţinut, nu există maşini care să înlocuiească permanent un organ, renunţandu-se astfel la concepţia mecanicistă despre corpul uman.

Dacă iubirea supremă pe care o poate avea cineva este să-şi dea sufletul pentru prietenul său, cei ce-şi împart trupul pentru viaţa celuilalt nu sunt cu nimic mai prejos, unii salvând vieţi, morţi fiind!

Se spune că prin secolul VI, papa Felix al Romei (526-530) a constuit frumoasa biserică Miranda, închinată Doctorilor şi Sfinţilor Cosma şi Damian. Diacon al acestei biserici, un anume Iustinian, s-a îmbolnăvit la picior, acesta putrezindu-i fără leac. Înduioşându-se de necazul celui ce se îngrijea de biserica lor, cei doi doctori s-au coborât la el să vadă ce-i de făcut. Din cauza stadiului avansat al bolii, se punea problema înlocuirii ţesutului cu altul sănătos. Rezolvarea a venit când cei doi sfinţi şi-au amintit că în aceeaşi zi a fost îngropat un negru în cimitirul Sfântul Petru de la Lei. Astfel că cei doi au laut piciorul mortului şi l-au pus diaconului. Trezindu-se din visul lui ciudat, diaconul îşi descoperă noul picior tuciuriu şi sănătos în locul vechiului său membru alb şi păcătos, ce a fost descorit în mormântul negrului.

Fra_Angelico

În secolul XV, Fra Angelico va imortaliza această întâmplare pe frescele din Biserica Sfântul Marcu din Florenţa.

Vezi și Transplantul transformă suferință în nădejde pentru mai multă viață

Lovituri de bici pentru o cupă de bere

whippingCa orice altă religie, islamismul îşi rezervă dreptul de a-şi stabili propriile reguli care trebuiesc respectate de credincioşi. Asumându-şi o credinţă, o persoană trebuie să se supună regurile impuse pentru atingerea scopurilor religioase propuse, pentru încadrarea în comunitatea spirituală respectivă. Nerespectarea normelor unei comunităţi, implică asumarea unor sancţiuni, acestea diferând de la o cultură la alta, de la o religie la alta. Practici barbare pentru unii sunt realităţi cotidiene pentru alţii. Aşa cum fiecare mijloc de coerciţie îşi are rolul său pedagogic, fiecare pedeapsă pentru nerespectarea unei norme urmăreşte nerepetarea abaterii de către persoana în cauză, dar şi de către ceilalţi membri ai comunităţii. Pedeapsă pentru o greşeală săvârşită impunerea respectarea şi altor reguli ignorate până atunci. Aşa cum spune zicala nigeriană: Dacă ai fost muşcat de un şarpe, te sperii şi de o funie veche.

Yes Man sau Singuri în faţa libertăţii

yes-manNeofitul, ucenicul, sub influenţa uneia sau mai multor persoane marcante, decide să pornească pe drumul spre Viaţă, spre fiinţare. Indiferent de vârsta la care porneşte, cu paşi de copil pătrunde în misterul vieţii, în plăcerea descoperirii, în bucuria desăvârşirii. Dar acesta e finalul…

Zile întunecate şi nopţi înnourate – peste toate trece ucenicul prin îndrumarea povăţuitorului. Şi pentru asta are nevoie doar de ascultare. Să facă ce spune maestrul! Cuvântul de aur al stăpânului e lege pentru argatul credincios. Totul trebuie împlinit ca la carte, totul până la moarte. Numai aşa sluga ascultătoare poate deveni fiul înţelept, iubit moştenitor al stăpânului, viitor sălaş al vieţii. Numai pornind de la lucruri mărunte, urcând pe treptele încercărilor, curăţat ca aurul de gunoi! Şi totul cu paşi de copil… cu răbdare, simplitate şi iubire.singuri Doar sunt paşi de copil!

Yes Man sau Da vieţii

yesmanO viaţă monotonă, o viaţă fără iubire, un şoarece de bibliotecă: nu prieteni, nu trăire, nu mister! Un ciclu al morţii, o staţionare morbidă!

Într-o zi…

Dacă cineva a aflat viaţa, nu poate să nu o împărtăşească şi celuilalt, nu poate să nu o predice pe la garduri, să rămână mut. Viaţa lui nouă produce iniţial un zâmbet îngăduitor din partea celorlalţi, zâmbet rezervat persoanelor naive, simpluţe, care însă se menţine ca un ghimpe în coastă, ca un adevăr sâcâitor ce nu poate fi neglijat.

Un astfel de om îşi întâneşte un vechi prieten de pe vremea când era şi el un zombi al lumii contemporane. Predestinat la viaţă, rămăşiţa de om spune Da Vieţii! Spune un mare DA!

Şi totul se schimbă…

Un borfaş suspect devine o companie de drum! O pană de benzină, un pretext de întâlnire amoroasă! O greşeală, întălnire a Vieţii! Totul se schimbă când alegem să trăim! Nu e uşor, nu e simplu, dar ne trăim menirea.

Spunând Da Vieţii, alegem să trăim, învăţând pe parscurs să spunem Nu răului. Alege binele, ca să fii fericit şi să trăieşti mulţi ani pe pământ. Sunt multe lucruri la care trebuie să spunem Nu, dar şi mai multe la care să răspundem cu DA.

Spune Da Vieţii!

Calul este gata pentru ziua de război, însă biruinţa vine de la Domnul!

Pilde 21,31

Orice faptă asumată la alegere este mai uşor de îndeplinit, întrucât orgoliul îi dă suficientă energie pentru asta; pe când să învingi ceea ce îţi pune în faţă soarta e cu totul altceva: doar nu am ales eu asta.

Serafim de Sarov

Mituri biblice – Colecţia Cotidianul sub lupă II

lupa2– continuare –

Deşi este o carte de mitologie, cosmologia e reprezentată prin câteva imagini puţin sugestive, cititorul neputându-şi crea o idee despre crearea lumii şi a omului în tradiţia iudeo-creştină. Acest lucru de importanţă majoră fiind omis, cartea descrie pe larg, într-un mod vădit ironic, disputele cu privire la limba vorbită în rai. Idee marginală, fără importanţă ontologică, ea reveni pe parcursul acestei cărţi.

 

…bărbatul avea să trudească cu sudoare pe frunte, condamnat – după cum s-a exprimat un exeget misogin – „fiindcă luase aminte la ademenirea femeii.”

Succesiunea evenimentelor căderii lui Adam şi a Evei e cea binecunoscută de toţi. Faptul că Adam a păcătuit prin îndemnul Evei e ceea ce se ştie. Dacă Eva ar fi păcătuit prin exemplul lui Adam şi am spune aceasta, am fi mizandrini?! E pur şi simplu enunţarea unui fapt şi nu discriminare sexuală.

 

Prima aşezare umană – care astăzi poate fi considerată începutul civilizaţiei – pare să fie tratată cu o nuanţă de dezaprobare în Biblie: era opera omului şi nu a lui Dumnezeu, putând fi declarată ca anti-dumnezeiască, din moment ce era opera omului blestemat.

Dacă cineva se aruncă într-o prăpastie şi moare, nu se poate spune că Dumnezeu l-a blestemat! Chiar după cădere, omul nu este părăsit de Dumnezeu, Care caută în tot chipul să-l întoarcă în Rai. Dezaprobată de El e sinuciderea, manifestată ca împotrivire conştientă naturii proprii omului. Sinuciderea e reprezentată de păcat, opera blestemată a omului, acesta din urmă fiind iubit până la capăt, după cum spune preceptul: Urăşte păcatul, dar iubeşte păcătosul! Deşi se vrea ca civilizaţia şi progresul să fie puse în antiteză cu tradiţia iudeo-creştină, acest lucru nu este real, contrazis fiind de faptul că, de-a lungul istoriei, arta, ştiinţa, progresul au fost sub patronajul Bisericii. Civilizaţia şi progresul devin potrivnice lui Dumnezeu când nu mai servesc scopului lor, acele de a ajuta omul în activitatea sa. Cu atât mai puţin, nu se poate vorbi despre un dispreţ faţă de activităţile prin care omul trăieşte.

 

După potop, apa a început să scadă până când arca, aflată în derivă din moment ce era lipsită de cârmă, s-a oprit “pe munţii Ararat”, în Armenia.

Puţin important este faptul că Noe s-a apucat de construirea arcii din voia divină, arcă ce va salva lumea de la pierire. Pe o mare fără limite, prezenţa cârmei ar fi un nonsens. Pentru un om ce şi-a pus viaţa în mâinile lui Dumnezeu, construind o corabie fără sens pentru contemporani, corabie ce s-a dovedit ulterior folositoare şi salvatoare, cârma e în mâna lui Dumnezeu, cel ce rânduieşte totul pentru folosul fiecăruia. Dacă reţinem doar că arca nu avea cârmă, uităm de purtarea de grijă a Celui ce a gândit-o. Iar asta ar fi un nonsens.

 

…căutări zadarnice după bucăţi de lemn din arcă încă mai continuă pe aceste povârnişuri golaşe.

Dacă în introducere autorii precizează că sunt conştienţi de recentele descoperiri istorice, nu înseamnă că ei trebuie să le şi expună. Descoperirea de mai bine de 100 de ani a unui schelet imens din lemn, consistent cu descrierea biblică a arcii lui Noe nu reprezintă o descoperire arheologică demnă de a fi luat în seamă, după autorii acestei cărţi. Aici este o scurtă descriere a corabiei de pe muntele Ararat, după un simplu search pe net.

 

Dumnezeu S-a pogorât să vadă ce construia mulţimea de oameni şi când a văzut cât de mare e turnul (Babel) şi că avea să ajungă la cer, S-a hotărât să pună capăt nesupunerii lor.

Ca şi cum Celui ce a creat cerul şi pământul şi existenţa I-a fost frică de cărămizi şi lut! Şi chiar prin faptul că a încurcat limbile oamenilor nu înseamnă o putere mai mare decât a cestora?! Dar nu frica L-a îndemnat să facă aceasta, ci tocmai iubirea lui manifestată ca pedagogie: uitând că legătura cu Dumnezeu se face prin asemănarea cu El în gândire şi virtute, omul trebuia să se întoarcă de la fapte măreţe, la fapte virtuoase.

 

La pagina 46, o icoană rusească din secolul al XVII-lea prezintă un ciclu de evenimente din viaţa lui Avraam ce încadrează în mijloc pe Sfântul Ioan Botezătorul şi pe Maica Domnului, confundaţi de autori cu Patriarhul Avraam şi soţia lui Sara.

Noţiuni elementare de iconografie sau limbă elină ar fi împiedicat această eroare remarcată aici. Încă o dată ni se demonstrează superficialitatea cu care tratează autorii subiectul! Icoana nu vrea să prezinte faptele doar pentru comemorare, ci pentru o înţelegere mai bună a istoriei mântuirii: evenimente din viaţa lui Avraam şi a Sarei prefigurează întâmplări din Noul Testament, ca Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul sau sacrificiul Mântuitorului pe cruce.

 

Tărâmul Făgăduinţei, deşi e limpede că acesta nu este un paradis…

Cu Ierusalimul ca sediu al celor trei religii monoteiste, Israelul are un teritoriu ce a fost subiect de dispută încă de pe timpul lui Avraam. Deşi situaţia actuală îl prezintă ca un teren arid şi neprietenos, surse istorice descriu ţinutul dintre Iordan şi Mediterană ca o adevărată ţară a laptelui şi a mierii.

 

Avraam este binecuvântat de regele Sodomei.

Aşa cum am tot observat până acum, textul prezintă omisiuni sau erori în prezentarea faptelor biblice, de neînţeles pentru cititorul avizat (dacă ar fi să nu se ia în considerare posibilitatea de rea voinţă). Astfel că la pagina 53 se prezintă faptul că Avraam ar fi binecuvântat de regele Sodomei, vestita cetate cu rău nume. De fapt Avraam este binecuvântat de Melchisedec, Împăratul Salemului (al Păcii)… preot al Dumnezeului celui Preaînalt, care a adus pâine şi vin; figură misterioasă a Vechiului Testament, prototip al Mântuitorului Iisus Hristos (Domn al Păcii ce se jertfeşte pe Sine ca pâine şi vin în Sfânta Împărtăşanie). Astfel că pe lângă faptul că nici nu aminteşte de Melchisedec, ca simbol al lui Hristos, autorii susţin că Avraam e binecuvântat de Bera, regele Sodomei, cetate a desfrâului şi păcatului. De fapt acesta vroia să-l răsplătească pe Avraam, care l-a salvat dintr-o bătălie; dar omul drept al lui Dumnezeu nu acceptă să primească răsplată din mâini păcătoase, tocmai pentru a nu i se asocia numele cu faptele nevrednice, urâte şi a fi grăite.

 

I s-a arătat (Dumnezeu lui Avraam) în chip de om care avea cu el doi îngeri, tot cu chip de om.

Dumnezeu însă s-a arătat lui Avraam ca trei bărbaţi, simbolizând astfel Sfânta Treime. Autorii fac iarăşi confuzie cu îngerii ce l-au salvat pe Lot din Sodoma.

 

Cele 64 de pagini ale primului volum din colecţia Mituri biblice de la Cotidianul se prezintă ca un tot eronat ce nu poate aduce nimic bun cunoaşterii adevărului biblic, singura calitate a cărţii fiind imaginile de excepţie. Aceasta ne aduce încă o dată aminte de lucrurile cu înveliş atrăgător, dar găunoase şi putrede în interior.

Sper ca cititorul să-mi ierte faptul că nu m-am referit la toate greşelile întâlnite, dar interpretarea lor cerea o aprofundare a realităţilor biblice, greu de ilustrat în câteva cuvinte.

Închei cu speranţa ca aceste cărţi ale colecţiei Mituri biblice să fie achiziţionate doar pentru calitatea imaginilor şi preţul redus, cumpărătorul fiind scutit de pierderea timpului cu informaţii sărăcăcioase şi eronate.