Pantelimon – Doctorul

2707sf-pantelimonÎn domeniul Relaţiilor Publice (PR) se spune că Iisus Hristos a fost cel mai bun Prist pentru că având doar doisprezece ucenici a convertit lumea. Fiindcă toţi următorii lui Hristos s-au ghidat după cuvintele Apostolului Pavel care zice că s-a făcut tuturor toate pentru ca măcar pe unii să-i câştige. Prin cuvânt, prin minuni, prin exemplu, ucenicii lui Hristos au schimbat faţa lumii.

Fiu al unui senator roman de la începutul veacului al IV-lea, Pantelimon a învăţat medicina de la un doctor renumit în acea vreme, Împăratul Maximian manifestându-şi dorinţa de a-l lua la palat ca medic imperial. Înţâlnindu-se cu preotul Ermoghen, om de înaltă ţinută spirituală, Pantelimon a fost fermecat de învăţătura lui creştină. Dacă medicina pe care o practica el aducea o slabă uşurare vieţii omeneşti, iar aceasta nu de multe ori, creştinismul e cel ce dă vindecare trupului, dar mai ales sufletului, prin puterea lui Hristos, singurul doctor adevărat.

Săvârşind vindecări spectaculoase prin rugăciune, Pantelimon este pârât Împăratului, din invidia altor medici. Pentru credinţa sa, el este supus la diferite chinuri care n-au efect asupra lui, spre uimirea şi ulterior convertirea multora dintre spectatori. Ucis fiind în cele din urmă cu sabia, Pantelimon îşi revarsă mângâierile şi tămăduirile sale până în ziua de azi.

* Icoana îl reprezintă pe Sfântul Mucenic Pantelimon ce susţine Capela şi Spitalul Municipal de Urgenţă Moineşti.

Zâmbeşte… ai cancer!

Maladie a lumii moderne, cancerul este o boală în care celulele proprii organismului devenite anormale tind să pună stăpânire pe organism precum cleştii unui crab (eng. cancer). Efectele lui sunt de cele mai multe ori invalidante şi/sau mortale.

Faptul că o persoană are sau ar putea avea un cancer reprezintă o lovitură emoţională puternică. Datorită interdependenţei psiho-somatice, aceasta ar putea în continuare declanşa alte efecte negative somatice, printr-un feedback pozitiv vicios. Modul în care omul reacţionează la aflarea unei astfel de veşti are consecinţe în privinţa evoluţiei bolii, a şansei de vindecare şi a calităţii vieţii. Dacă optimistul spune că se poate şi mai rău de-atât, el îşi concentrează toate forţele pentru vindecarea bolii, pentru evitarea complicaţiilor sau pur şi simplu pentru a-şi înţelege rostul propriei existenţe.

A cere unui bolnav incurabil să fie vesel doar pentru a-şi ascunde condiţia sa, să zâmbească pentru complezenţă ar fi un efort suplimentar pentru o persoană deja măcinată din interior… şi aceasta doar pentru ca ceilalţi să uite realitatea. A ascunde realitatea sub masca bunei dispoziţii îngreunează şi uneori îi impiedică pe ceilalţi de la schimbarea unui mod de viaţă nesănătos sau de la percepţia realităţii suferinţei incurabile şi a morţii.

O atitudine politicoasă sterilă contravine spiritului de empatie şi ajutorare reciprocă, însingurând şi exilând persoanele suferinde. Astfel că videoclipul difuzat pe diferite posturi de televiziune din ţară promovează mai degrabă superficialitea relaţiilor interumane, decât comunicarea şi apropierea dintre persoane.

Noli Me tangere

noli_me_tangereCunoscută ca demonizata din Magdala din care Iisus scosese şapte demoni, Maria Magdalena este una dintre persoanele profund influenţate de Acesta. Eliberată de vechile obiceiuri, Maria se alătură femeilor ce-L urmează pe Hristos. Atât de mult i-a schimbat acesta viaţa, încât n-a simţit teama Apostolilor risipiţi şi înfricoşaţi, ci L-a urmat pe Mântuitorul în timpul judecăţii şi a patimilor, plecând doar după ce a văzut piatra mormântului pecetluită.

Plângerea, tristeţea, mâhnirea erau îmbinate cu o nădejde mută că totul nu era sfârşit, că mormântul nu-i finalitatea lui Hristos. În zori de zi, împreună cu Maica Domnului, Maria pleacă la mormântul vieţii pentru a îndeplini datinile iudaice şi a-L unge cu miruri şi miresme pe Învăţătorul ei iubit. Mirată de vedenie îngerească şi de lipsa sfântului trup, Maria nici nu-l mai recunoaşte pe Hristos atunci când Acesta I se adresează. Confundat cu un grădinar din cauza emoţiilor puternice acumulate în ultimile zile, dar mai ales datorită spiritualizării trupului înviat, Hristos o opreşte pe Maria să-L atingă.

Dacă Eva a auzit prima pedeapsa neascultării, Maria e prima e prima ce ascută cuvintele Omului nou, înviat şi restaurat. În locul întristării se naşte bucuria, în locul plânsului veselia. Acum mângâierea trupească nu-şi mai are rostul, omul ridicându-se şi înduhovnicindu-se. Obişnuită cu prezenţa fizică a lui Iisus, Maria Magdalena, ca şi ceilalţi ucenici de altfel, va trebui să crească la simţirea ontologică a lui Hristos. Ceea ce la început a pipăit, a auzit, a văzut, va trebui să renască în mod tainic în ea şi în fiecare din cei ce-L urmează, tocmai ca fiecare să se poate sui cu El la Tatăl. Mângâierile trupeşti folositoare copiilor sunt înlocuite de prezenţa tainică a lui Hristos în fiecare dintre atleţii lui duhovniceşti.

Consideraţii asupra Angels and Demons

angels_demons01

Cartea preferată a lui Dan Brown, Angels and Demons apare în urma mult mai mediatizatei Codul lui Da Vinci, roman cu profunde implicaţii de natură religioasă.

Succesul internaţional de care se bucură Dan Brown se datorează în special faptului că îmbină într-un mod insesizabil fapte şi întâmplări reale cu intrigi şi ipoteze imaginare. Persoane istorice reale, locuri publice şi date istorice clare se împletesc cu idei religioase, simboluri sau calomnii mitologice şi istorice în poveşti fascinante cu intrigi ce suscită interesul maselor. Creuzetul în care se amestecă realitatea cu ficţiunea facându-le inseparabile pentru majoritatea dintre noi, dar disociaţia realităţii este de cele mai multe ori supărătoare pentru cunoscători.

Dacă citesc Isaac Asimov mă aştept mă aştept să găsesc o lume fascinantă creată de o bogată imaginaţie, de un adevărat corn al abundenţei de imagini şi idei. Caracterul fantastic al unei scrieri se face atât prin cadrul desfăşurării acţiunii, cât şi prin acţiunea în sine. În lipsa unei porţi spre lumea fantastică sau a uşii creionate spre ţara minunilor, cititorul ramâne în lumea reală. Fără nici un avertisment, fantasticul intervine în real, cu atât mai mult cu cât faptele nu sunt reale prin sine, ci prin asociere sau timp de desfăşurare al acţiunii.

Teoria conspiraţiei, cu masoni şi papi, cu G.W. Busch sau S. Berlusconi se mixează cu Biserica Catolică şi cercetarea ştiinţifică din cadrul CERN într-o acţiune alertă prin Roma contemporană. Concluzia finală este aceea a unei conspiraţii din partea unui slujitor al Vaticanului, a unei dezbinări în interiorul reşedinţei papale, în inima catolicismului, totul în lipsa unei imixtiuni străine, a masonilor sau iluminaţilor.

Având în vedere situaţia creată, nu ne putem gândi decât la beneficiile unei lumi fără problemele create de biserică prin etica pe care o impune, subiect de dispute şi contradicţii.

Biserica ateistă sau Povestea călăreţului fără cap

atheistsRealitatea fundamentală într-o lume guvernată de relativitate este moartea. Încetarea vieţii este singura certitudine în lumea în care normalul este chestionat, adevărul e relativ, iar absolutul nu există. Ca încetare a funcţiilor biologice pentru atei sau ca început al unei vieţi noi, moartea se prezintă pentru toţi ca punct de reper al existenţei personale.

Primită ca pedeapsă pentru păcatul ancestral, moartea se prezintă ca o binecuvântare: păcatul are sfârşit. Astfel că omul se poate naşte la o viaţă nouă prin moarte. Ciclul naşterii şi al morţii observate la bobul de grâu ce trebuie să moară pentru a naşte spicul ilustrează acest lucru. Astfel că şi omul moare păcatului pentru a se uni cu Dumnezeu. El urmează lui Hristos care a murit pe cruce tocmai pentru ca noi să-L putem urma. Hristos devine astfel capul nostru ce ne îndreaptă, ne luminează şi ne face părtaşi dumnezeieştii firi prin trupul Lui mort şi înviat. Împărtăşirea cu trupul şi sângele lui ne facem organe a trupului lui Hristos ce ne conduce la Dumnezeu. Cap fiind Hristos, noi suntem trupul Lui, Biserica.

Aflaţi în comuniunea sfinţilor din Biserică, creştinii au ca scop al vieţii comuniunea şi unirea cu Dumnezeu, fără de care nu există Biserică, nu există sens al vieţii.

atheist

Simeon şi Nebunia în Hristos

2107_simeon_nebunModelul suprem de viaţă al unui creştin este Hristos, ca Cel ce S-a dăruit în mod total şi suprem lui Dumnezeu. Această viaţă ca a lui Hristos nu poate avea decât urmări ca ale Aceluia: bâtăi, calomnii şi în final moarte, ca apoi să şi învie întru slava Celui urmat.

În zorii creştinismului, mucenicii sunt cei care l-au urmat pe Hristos până la capăt. De fapt mucenic înseamnă mărturisitor al lui Hristos: nu se putea să crezi în El şi să nu mori pentru El. Astfel că majoritatea sfinţilor din Biserică sunt martiri. Dacă prigoanele au încetat, creştinii au căutat pustiul sau viaţa de familie. Însă indiferent de loc, ei au pătimit prigonirile şi calomniile suferite de Hristos, aşa cum se întâmplă şi azi cu cei ce vor sa-i urmeze lui Hristos.

În timp de pace şi de bunăstare, majoritatea creştinilor însă uită adevărata lor vocaţie, practicând un creştinism lax, monden, sau numai unele practici la modă, mai mult sau mai puţin creştine. În astfel de timpuri, oamenii sfinţi ai lui Hristos se reîntorc din pustie pentru a reîncreştina lumea prin fapte mai puţin convenţionale. De la aruncarea cu nuci în cucoanele neatente la rugăciunea în biserică şi până la a face baie alături de prostituate, aceşti sfinţi demască ipocrizia şi renasc conştiinţa valorii inestimabile a fiecărei persoane.

Dispreţuiţi de majoritatea ignoranţilor, Sfinţii Nebuni pentru Hristos sunt preţuiţi şi căutaţi de cei ce vor dezlegarea neputinţelor şi ajutor pe calea mântuirii.

Prorocul Ilie

1sfantulilie1Simbol al proorocilor, Ilie este poate cea mai importantă personalitate a Vechiului Testament, alături de Moise.

Avându-L ca centru al existenţei pe Dumnezeu, Ilie se consideră ultimul om credincios într-o lume necurată şi păgână. Pedeapsa secetei de trei ani şi şase luni vine ca mijloc al trezirii poporului dintr-o viaţă similară celei contemporane: ateistă dar superstiţioasă, moralistă dar păcătoasă. În astfel de timpuri, Ilie trăieşte în pustiu, hrănit fiind de corb cu pâine şi carne, urmând ca apoi să petreacă la o vaduvă, care, pentru credinţa sa, nu numai că nu va suferi din cauza foametei, dar îşi va vedea copilul înviat. Astfel că împrejurările potrivnice devin mod de manifestare directă a lui Dumnezeu în creaţie. Ploaia dătătoare de viaţă nu va reveni decât după recunoaşterea lui Dumnezeu şi omorârea preoţilor mincinoşi, ca simbol al vieţii păcătoase şi a minţii tulburate.

Având cheile cerului, hrănit fiind de păsări în pustiu, făcând minuni şi înviind morţi, ucigând 450 de preoţi păgâni, Ilie se înfricoşează şi fuge de mânia Izabelei, regina de neam străin a lui Israel. Se spune că semeţindu-se pentru faptele minunate săvârşite de Dumnezeu prin el, Ilie a avut prilej de smerenie adâncă, smerenie ce i-a permis însă vederea lui Dumnezeu nu în furtună, nu în cutremur, nu în foc, ci ca freamăt de adiere lină, ca pace şi linişte sufletească.

Râvna lui Ilie s-a materializat în carul de foc ce l-a ridicat la cer, după ce a trecut prin Iordan ca Moise prin Marea Roşie.

man’s better half

Unele obiceiuri ancestrale par ciudate şi necorespunzătoare pentru cei ce nu le practică şi nu le înţeleg. Având în vedere că majoritatea obiceiurilor ce au supravieţuit la diferite popoare nu sunt simple cutume, ci mod de relaţionare cu divinitatea şi expresie a trăirii spirituale, condamnarea lor nejustificată nu poate fi formă de libertate de expresie ci mai degrabă de propagandă totalitaristă.

Fiecare popor şi religie îşi are obiceiurile şi ritualurile specifice care nu trebuie desconsiderate şi profanate, lezând demnitatea practicanţilor lor.

Având în vedere discuţiile recente, reproduc mai jos un pasaj din cartea Now You Know, de Doug Lennox, fragment care prezintă valoarea căsătoriei şi preţuirea acordată femeii în Orientul Mijlociu, lucruri greu de înţeles astăzi pentru mişcarea feministă şi delfinul francez:

burka1“Cei mai mulţi bărbaţi îşi numesc soţiile ca jumătatea bună pentru că ei cred aceasta. Dar expresia vine dintr-o legendă antică a Orientului Mijlociu. Când un bărbat beduin era condamnat la moarte, soţia lui pleda înaintea conducătorului tribal pentru soţul ei. Fiind căsătoriţi, ea şi soţul deveniseră una, iar pedepsirea unei jumătăţi a acestei uniri ar însemna şi pedepsirea jumătăţii ei nevinovate. Astfel că judecătorul conchidea că viaţa bărbatului a fost salvată de jumătatea lui bună.”

Libertatea în UE

burka3Cu mai bine de 20 de ani în urmă, în România, tineri, studenţi, intelectuali, au ieşit în stradă şi s-au jertfit pentru libertatea de gândire şi expresie. Sloganul Revoluţei Franceze începea cu mult râvnita Libertate!

Pe ruinele bătrânei Europe se construieşte o lume nouă, lume în care vechile graniţe se vor sfărâmate, diferenţele şi particularităţile anihilate. Acest nou imperiu european construit prin lupte diplomatice şi cucerit prin arme economice, se asemeană tot mai mult cu patul lui Procust ce forţează state şi cetăţeni să se supună unor legi ce ar fi spre binele tuturor. Ironic, deşi lumea e nouă, probleme tot vechi rămân!

Nu înţeleg cum de la o musteaţă se ajunge la îndepărtarea unui adolescent de la cursuri!? Sau de ce Franţa se vede ameninţată de obiceiurile unora dintre cetăţenii ei şi vrea să interzică burka, îmbrăcăminte tradiţională islamistă?! Poate că şi creştinii vor fi nevoiţi să-şi scoată crucea de la gât într-o nouă bună zi?!

Ce au la bază noile hotărâri din Europa? Desigur, nu pot fi decât bune intenţii. Profesorul din Buzău ce dorea scoaterea icoanelor din şcoli, finanţat fiind de olandezi, se considera un bun creştin, chiar dacă nici măcar fiica lui adolescentă nu-l aproba în demersurile sale!

Preşedintele Cehiei, Vaclav Klaus, amintind că popoarelor continentului le trebuie bunăstare şi nu unificare politică, declara: Dacă nu mă înşel, în Parlamentul European nu este ca în parlamentele obişnuite. Aici nu se acceptă decât o singură alternativă, iar cei care îndrăznesc să gândească altfel sunt catalogaţi ca duşmani ai integrării europene. (Sursa antena3.ro)

In memoriam Ioan Ivan

ioan-ivan– Părinte! Ce să fac atunci când Dumnezeu mă părăseşte?

– … păi, nu El ne părăseşte, şi noi plecăm de la El, răspunde într-un final părintele, gândind în simplitatea lui că poate greşisem întrebarea…

 Cu pielea cerată, cu barba firavă şi albă, Părintele Diacon Ioan Ivan părea un sfânt coborât din frescele bizantine. Retras de mai mulţi ani la Mănăstirea Nemţ, aproape de seminarul pe care cândva l-a condus, părintele avea şi petrecerea sfinţilor. Cercetat de patriahi şi ierarhi, de reporteri sau seminarişti, părintele păstra gândul smerit şi simplitatea cugetului. Dorul de veşnicie îl purta la privegheri, unde cu o voce gravă de bas îl acompania pe tenorul Gavriil Ierodiaconul. În momente ca acelea nu te puteai gândi decât la Petru şi la cuvintele lui: Bine este nouă aicea a fi!

În vârstă de 94 de ani, Părintele Ioan Ivan a plecat luni în aşteptarea Învierii, împreună şi Soborul Apostolilor pe care i-a urmat în viaţă. Condus de arhierei, preoţi, diaconi şi prieteni, Părintele a fost înmormântat joi, în cimitirul Mănăstirii Neamţ!

Dumnezeu să-l odihnească în pace!