Sebastian’s Voodoo

În clădirile noi din sticlă strălucitoare, în spatele birourilor mari şi impunătoare, pe coridoarele generoase şi impozante ale băncilor umblă aceleaşi fiinţe care mai ieri trăiau din vânatul bizonilor sau cultivatul meiului. Înconjurat de lucruri mari şi impozante, omul se crede important şi admirabil. Lucrând într-un mediu strălucitor, el se crede curat şi cu sufletul împăcat… de parcă fardul sau aftershaveul poate curăţi şi vindeca sufletul!

Lumea minunată ce răsare nu poate ascunde întunericul fiinţei umane, ci-l doar spoieşte cu diferite cosmetice.

Deşi are tot ce-şi doreşte, omul nu are nimic din ce-i trebuie.

Înfricoşător şi greu lucru este să te opui stăpânului mare şi negru. Dar cum om pe om se ajută, aşa şi tiranul tuciuriu poate fi învins prin îndemnul, prin pilda, prin ajutorul celui de lângă mine. Drumul nu e simplu, nu e uşor, dar are un final sigur – eliberarea. Moartea oricum va veni. În urma mea va rămâne praf în vânt, sau viaţa celorlalţi însorită?!

Mulţumim toxel.ro pentru prezentul clip.

Spin – Limitarea lui Dumnezeu sau limitarea omului?

Magia binelui s-ar putea defini ca tendinţa aproape puerilă de a face binele într-un mod atotputernic. De multe ori ne imaginăm catastrofe sau măcar anumite neplăceri ca urmare a unui lanţ al slăbiciunilor. Dacă un fluture a adus era glacială şi dispariţia dinozaurilor, ce poate aduce o minge?

Astfel de scenarii suscită interes pentru publicul larg, dar neglijează importanţa voinţei umane asupra construcţiei viitorului. Să nu uităm că Avraam a încercat salvarea Sodomei şi Gomorei, cetăţi cu mii de suflete, prin propria voinţă!

O privire atentă asupra teatrului mondial ar observa amănunte şi amănunte. Doar o minte şi mai ales o putere universală le-ar putea dirija sau manipula. Şi ce bine ar fi: conştiinţa noastră nu ar mai fi deloc tulburată!

E uşor să spunem că Dumnezeu e rău pentru că dirijează răul. E simplu să credem că răul există pentru a ne ispiti. Dar Dumnezeu nu vrea să ne încerce, ci doar să fim ca El, răul existând ca manifestare a voinţei proprii în disonanţă cu acest ţel. Dacă e ceva ce Dumnezeu nu poate determina, e voinţa umană. Aşa cum nimic nu poate determina Nedeterminatul, icoana lui Dumnezeu, adică omul, nu poate fi determinat de Cel ce vrea să-I semene. Determinat prin natură, omul este nedeterminat prin voinţă. El poate fi însă manipulat doar de ceilalţi prin propriile dorinţe şi nevoi, dar fiinţial, omul îşi este propriul determinant.

Expresii ca “Dumnezeu e preocupat cu eliminarea sărăciei sau cu încetarea războaielor” presupune un Dumnezeu care n-ar fi atotputernic, care deci nu ar fi Dumnezeu. Dar tocmai prin faptul că-i lasă mână liberă omului, El Îşi arată transcendenţa fiinţială, dar mai ales marea lui iubire.

Atunci când ne dorim ca totul să fie bine, ca lucrurile să se desfăşoare cum dorim, să putem să spunem după Modelul nostru: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!

Iară prin libertatea pe care i-o acordăm celuilalt, ne asemănăm iarăşi cu El, ca raportare la noi, făcând astfel o lume apropiată de voia Lui, de ceea ce ea ar trebui să fie.

Ispita binelui e ceea ce ne dă forţă.

Mulţumesc Marius Chelmu pentru prezentul material.

The Proposal sau despre Ameros

the-proposalIdeea cuplului format din interes ce ajunge în final la devotament şi iubire nu este nouă în arta cinematografică americană. Filme mai vechi, ca Green Card cu Gerard Depardieu, sau mai noi, ca What Happens in Vegas cu Cameron Diaz şi Asthon Kutcher, reiau tema mariajului de convenienţă din varia motive.

Statul devine instrumentul de salvare a omului din stresul şi surmenajul provocat de permanenta cursă a capitalismului. El îl umanizează şi-i dezvoltă sensibilitatea prin legi ce au iniţial un caracter constrictiv şi restrictiv.

Dacă o căsătorie de convenienţă se petrece într-un decor de secol XVII, nu poate fi decât criticată şi moralizată. Dacă însă ea se întamplă sub jurisdicţia statului modern, nu este doar o binefacere, ci chiar un act de umanism.

Niciodată legile statului nu au fost mai înţelepte şi mai protectoare ca acum. Siguraţa şi bunăstarea cetăţeanului sunt pe primul loc. Chiar dacă o lege ar părea nejustificată sau nedreaptă, ea poate avea consecinţe pozitive.

Aşadar de ce ne-am împotrivi desfiinţării graniţelor în America de Nord? De ce nu s-ar adopta Ameros ca singură monedă nord-americană? Dacă în The Proposal legea a facilitat iubirea între doi tineri, ea însă nu a distrus graniţa ce-i despărţea. Acum cine nu va dori desfiinţarea unor legi şi graniţe ce ar putea împiedica amorul dintre două persoane?!

Aici se propune arhitectura unei noi lumi!

‘steppenwolf’ sau omul între fiară şi dumnezeu

steppenwolf2

Omul nu este o creatură definitivă, ci o cerinţă a spiritului, o posibilitate…

Hermann Hesse

Citindu-l pe Hermann Hesse nu se poate să nu trăieşti la intensitate maximă emoţiile, îndoielile sau trăirile personajelor.

… eu sunt pentru tine un fel de oglindă…

Harry Haller sunt eu! Harry Haller eşti tu! Harry Haller cu îndoielile mele, Harry Haller cu trăirile tale!

S-ar putea ca omul să nu fie doar un animal cât de cât raţional (o eroare fatală, o progenitură frenetică şi nereuşită a lumii primordiale, o sălbatică şi înfiorătoare tentativă eşuată a naturii), ci şi o odraslă a zeilor, sortită nemuririi.

Harry Haller pe drumul cunoaşterii, omul pe poteca cugetării…

Omul are posibilitatea să se dedice pe deplin domeniului spiritual, încercării de a se apropia de dumnezeire, idealului evlaviei. Şi invers, are, de asemenea, posibilitatea de a se dedica vieţii instinctuale, chemării simţurilor sale, îndreptându-şi toată strădania spre satisfacerea unor plăceri de moment. Prima cale duce spre evlavie, spre martiriul spiritual, spre unirea cu Dumnezeu. Cealaltă duce spre desfrânare, spre martiriul instinctual, spre unirea cu putreziciunea.

Trăirea mazimă a omului nu acceptă compromisul. Indiferent ce alegi, nu-i mai poţi suporta pe cei în două luntre, pe cei ce alternează ebrios între fiinţare şi inexistenţă.

Un om obsedat de Dumnezeu este, desigur, în stare să accepte şi un criminal, şi invers, dar nici unul, nici celălalt ca de altfel nici unul din trăitorii în absolut nu este în stare să accepte linia aceea neutră şi insipidă de mijloc, care e comportamentul burghez.

Deşi conştient de aceasta, fiecare recunoaşte multitudinea de posibilităţi, pluritatea dorinţelor şi ciocnirea ideilor din interiorul aceleiaşi persoane.

În realitate însă, nici un eu, nici chiar cel mai naiv, nu este unitar, ci este un univers de o diversitate extraordinară, o mică boltă cerească presărată de stele, un haos de forme, trăiri şi stări, de apucături moştenite şi posibilităţi.

Dar sunt obligat să suport iarăşi întâlnirea cu mine însumi, fiorul ei de moarte, să merg înainte pe calea spre nevinovăţie, spre ceea ce e necreat, spre Dumnezeu, cale ce nu duce îndărăt, ci înainte, nu spre lup sau copil, ci mereu mai departe în vină, mereu mai adânc în umanizare, tocmai pentru că umanizarea înseamnă întoarcerea în cosmos, suprimarea dureroasei individualizari; îndumnezeirea înseamnă a-ţi fi lărgit atât de mult sufletul, încât acesta să poată cuprinde iarăşi întregul univers.

Moartea e inevitabilă pentru lupul de stepă. Numai nimicind fiara, într-o bună zi voi învăţa să râd!

Watchmen sau sacrificiul necesar?

watchmenImagini strălucitoare, poveşti cu eroi, efecte speciale ne atrag spre amfiteatrul crepuscular cu fotolii roşii al educaţiei cinematice.

Dacă unele creaţii video prezintă idei înalte şi subtilitaţi marianice ale complexei existenţe umane, parte din ele, şi parcă tot mai multe, abundă de sugestii nihiliste, incoerente sau depravate.

În mod concis, filmul Watchmen prezintă elita lumii: cei mai puternici, cei mai inteligenţi în ajutorul lumii şi al umanismului. Securitatea Terrei e asigurată de ei, nu avem de ce ne teme. Dacă dumnezeu există şi el e american, dacă geniul există şi el controlează, totul e permis pentru umanitate şi umanism. Un sacrificiu de milioane de oameni pentru binele nostru, doar al nostru – bine de partea eliberaţi sau a celor rămaşi?! Oricum nu va mai exista loc pentru Dumnezeu, iar arhitecţii vor putea construi lumea în pace.

Dreptate vs. nedreptate

E în natura fiinţei noastre de a face un lucru drept. Nu putem face un lucru rău cu conştiinţa că este rău, fără cel puţin a-i da o conotaţie negativă. Nu putem face răul prin fire. De aceea considerăm că ceea ce facem e drept şi bun, asemănându-ne cu Cel ce a făcut toate bune foarte.

Păi nu ai făcut bine asta!

cade remarca aproapelui ca un baros în cap, împrăştiind apoi în jur sângele mâniei noastre. Şi de ce nu-i bun?! Păi tu nu vezi că nu-i bun, ci încă foarte bun?! etc. Şi vărsarea de sânge continuă, dacă mila lui Dumnezeu şi smerenia nu va despărţi apele mâniei noastre.

Clive Staples Lewis, cunoscut mai ales pentru Cronicile din Narnia, demonstrează existenţa lui Dumnezeu prin prezenţa războiului ca mijloc de a pune ordine, ordine percepută de toţi ca universală (tocmai pentru că izvorăşte din Dumnezeu), ordine însă mozaicată de pluritatea umană în bucăţi despărţite de plumbul voinţei personală.

Dacă un înţelept critică un novice, cel mai probabil că înţeleptul are dreptate şi tânărul ar învăţa mai multe dacă l-ar asculta şi nu l-ar ignora. Dacă un amator dispreţuieşte un profesionist, nu e decât o demonstraţie a vechiului dicton antic preluat de Boetius de la Solomon, Dacă tăceai, filosof rămâneai! Dacă un amator critică un amator, ar putea amândoi să urce la o învăţătură superioară amândurora prin punerea de minte de la minte. Căci unde sunt doi sau trei uniţi cu smerenie în Hristos, El nu-i va lăsa ci vor creşte şi nu vor cădea în groapa individualismului ca orbii.

Deci de ce ni se sfâşie sufletul când primim certare? Dacă sunt înţeleptul, e prilej de smerenie şi cercetare, oricum nu de ignorare. Dacă sunt amatorul, e oportunitate de corectare şi progres. Singurul care suferă şi moare prin certare e slava noastră şifonată.

Să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci cu fapta şi adevărul.

Ioan 3,18

Dă celui înţelept pricină şi mai înţelept va fi; arată dreptului şi va spori.

Pilde 9,9

Liberate şi Poruncă

Poate prin nimic altceva Dumnezeu n-ar fi putut să-Şi arate dragostea pe care ne o poartă prin faptul că ne-a dăruit deplina libertate de gândire şi de acţiune.

Savatie Baştovoi

Dacă dorinţa e a trupului, raţiunea a sufletului, libertatea e ceea ce dă unitatea fiinţei umane. Libertatea fiind determinantul ontologic al fiinţei umane, ceea ce o poate dezbina prin alegerea între existenţă şi nimic, Dumnezeu dă o poruncă pentru ca omul să-şi poată manifesta liberatea în mod absolut, ca şi Dumnezeu, să poată alege între fiinţare sau dihotomizare şi neant. Dumnezeu, fiindu-şi singur izvor al vieţii, are posibilitatea de a nu fi. De aceea principala caracteristică a fiinţei divine este aceea de a fiinţa, toate celelalte atribute izvorând din aceasta. Aşadar omul trebuie să-şi manifeste libertatea tocmai pentru a se asemăna cu Dumnezeu. Omul nu se poate asemăna cu Dumnezeu fără această posibilitate de a renunţă la propria existenţă. Dacă nu putea să se întoarcă în inexistenţă datorită naturii lui create pentru existenţă, omul are posibilitatea să renunţe la viaţă, să-şi nege existenţă.

Dacă dorinţa era prin fire morală, raţiunea se îndrepta prin esenţă la cunoaşterea lui Dumnezeu, libertatea poate deturna aceste puteri ontologice omeneşti spre anormalitate şi nihilism. E piatra pe care nu o poate ridica Dumnezeu, e omul ca Dumnezeu.

Şi ştim cu toţii care a fost alegerea noastră! Şi încă mai este…

Restaurate prin Iisus Hristos, acţiunea şi gândirea revin pe făgaşul lor normal. Acum ne recunoaştem micimea şi folosim porunca în locul libertaţii ca manifestare deplină a ei.

În ce chip e pornirea apei, aşa inima împăratului în mâna lui Dumnezeu; oriunde va vrea să o plece, acolo o va pleca pe ea.

Pilde 21,1