o lume…

O lume în care învrăjbirea e cuvântul de ordine, o faptă bună făcută cuiva ce nu o poate înţelege, dar îl poate ajuta, nu e doar un lucru binevenit, ci chiar indicat. Pentru orice se poate găsi prilej de ceartă: de la cine are întâietate a intra pe uşă, la libertatea statală de a încălca libertatea morală a cetăţenilor. Dar atunci când spunem “da” când libertatea ne-ar fi îngăduit să spunem “nu”, e un pas înainte spre împăcare şi comuniune. Evident că aceasta poate fi considerată nebunie pentru dreptatea şi legea care de multe ori condamnă la moarte, dar nu şi pentru dragostea care ne apropie cu preţul încălcării unei legi vremelnice, căci toate vor trece, dar nu şi dragostea. Poate că unii care vor considera anormal ceea ce noi am făcut ne vor condamna că nu am respectat legea, şi ne vor împiedica, ca cei ce mergem uneori cam arogant, sau pur şi simplu ne vor lovi, ca cei ce suntem uneori prea mici şi prea neputincioşi. Dar de ce pentru un bobârnac primit să încetăm a mai face binele? “Dar noi avem lege şi după legea noastră trebuie să moară!” vor zice adversarii noştri. Şi pentru frica de această moarte ce oricum va veni, şi rar vine în termenii noştri, să încetăm noi oare a mai face un bine unui oarecare?! Să nu uităm că şi acum ne aducem aminte cu gingăşie de dulciurile primite în dar în copilărie, însă cu dârzenie şi răceală de cearta amară a mătuşii, ceartă pe bună dreptate, primită pentru boacăna făcută. Să nu uităm că legea ucide, dar dragostea e cea care dă viaţă!