Hristos a Înviat!

În aceste zile de primăvară ne aducem aminte şi sărbătorim ridicarea noastră din neştiinţă, uitare şi ignoranţă. Acum vedem imaginea unui Dumnezeu care nu doar că vine pe pământ pentru a discuta cu omul, pentru a-l ajuta, ci chiar Se coboară până la iad pentru a-l ridica pe om din cele mai întunecate fapte, gânduri sau simţiri ale sale. Acest Dumnezeu nu este indiferent, ci se speteşte, Îşi încovoaie spatele, şi cu crucea în mână îl ridică pe omul care vrea să fie. Cu părere de rău pentru patimi şi pătimiri să ne îndreptăm împreună cu Hristos spre lumina Învierii şi a Înălţării!

Hristos a Înviat!

Dimensiunea plenară a faptei bune

Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie. – Marcu 10,21

Spre revolta fariseilor, Hristos era de cele mai multe ori înconjurat de oameni păcătoşi. Fie că ei erau vameşi sau desfrânate, Hristos nu ezită a intra în contact cu ei. De fapt Hristos intră în contact cu fiecare om, fie el păcătos sau fariseu, pe care îl ceartă, mângâie sau învaţă, în funcţie de ceea ce are nevoie fiecare în vederea mântuirii.

Luând în considerare faptul că de cele mai multe ori oamenii cu care Hristos era în contact erau fie păcătoşi care purtau povara păcatelor, fie „drepţi” sau culţi care erau însă făţarnici, Hristos se bucură când întâlneşte acest dregător bogat şi priveşte la el „cu dragoste”. Acest semn de afecţiune remarcat doar de către Sfântul Evanghelist Marcu surprinde bucuria Mântuitorului la întâlnirea unui om drept, bogat în fapte bune spre propria mântuire şi nu pentru slava celorlalţi. Prin vederea acestui tânăr bogat Mântuitorul este surprins de bucurie.

Dar prin cerinţa Lui aparent absurdă, orice nădejde de mântuire a ucenicilor lui Iisus se destramă. Ei nu înţeleg (vr. 26). Cine se mai poate mântui, dacă nu acest tânăr care nu a cunoscut păcatul şi care nu a fost subjugat de mândrie, care a împlinit toată Legea din tinereţile sale?

Dar „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (vr. 27).

Desigur, există aspectul bogăţiei materiale de care era ataşat tânărul. Dar ucenicii s-au mirat că toate faptele Legii nu au valoare fără urmarea îndemnului de mai sus. Aceasta se întâmplă pentru că faptele Legii reprezintă pe plan duhovnicesc ceea ce bogăţia reprezintă în plan social. Tânărul acumula bogăţii pentru sine, fie ele materiale, fie înfăptuirea de fapte bune prin raportarea pasivă la aproapele său („să nu” faci răul), care poate determina considerarea aproapelui ca sursă a păcatului, ca ispită şi motiv de cădere. Astfel, Hristos vrea să-l  ridice la dimensiunea socială, plenară a faptei bune ca raportare activă la aproapele, nu prin separarea şi „evitarea” contactului (fie el negativ, păcătos) cu el, ci prin interacţiunea plină de iubire faţă de el („să faci” binele). Tânărul trebuie să îşi considere ca fapte bune desăvârşite cele care se „vând”, care sunt înfăptuite faţă de cel care este sărac în fapte bune, urmând de fapt prin aceasta lui Hristos, cel care a venit să mântuiască păcătoşii.

Doar printr-o raportare activă, pozitivă în viaţa aproapelui, omul poate înţelege adevărata interacţiune care există ca o „comoară” în cer.

Hristos Se naște în cel care mijlocește pentru aproapele său

Iuda însă a zis către Israel, tatăl său: „Trimite băiatul (pe Veniamin) cu mine şi să ne sculăm să mergem, ca să trăim şi să nu murim nici noi, nici tu, nici copiii noştri. Răspund eu de el. Din mâna mea să-l ceri. De nu ţi-l voi aduce şi de nu ţi-l voi înfăţişa, să rămân vinovat faţă de tine în toate zilele vieţii mele.” – Facere 43,8-9

Dintre fii lui Iacov-Israel, poate că cei mai cunoscuți sunt Iosif și Veniamin, cei doi născuți de Rahela, soția îndrăgită. Iuda era însă fiul Liei, cea care „nu era iubită”, care ocupa locul secund în afecțiunea lui Iacob. Pentru Iuda însă, al patrulea copil al ei, Lia „Îl va lăuda pe Domnul!” (Fc. 29,35).

Iuda, nume care înseamnă „Lăudat fie Domnul!”, va juca un rol important în istoria mântuirii. El îl salvează pe fratele său Iosif de la moarte, venind cu ideea de a-l vinde unor ismaeliți. Ulterior, acest lucru se va dovedi providențial în anii de foamete grea care va amenința viața Israelului.

Momentul descris mai sus precede a doua călătorie a fiilor lui Iacov în Israel pentru cumpărarea de alimente. Simeon era deja ostatic în Egipt, astfel încât Iacov era reticent în a-l trimite și pe Veniamin, copilul bătrâneților sale, fiul său mult iubit (cf. Fc. 42,38). Iuda însă reușește să-și înduplece părintele. El reușește să-l ridice pe părintele său de la atașamentul egoist care aduce moarte tuturor, la iubirea adevărată care permite lăsarea și încrederea în voia lui Dumnezeu (cf. Fc. 43,13-14) spre viață și fericire.

Iuda se pune astfel gaj pentru fratele său. El mijlocește viața tuturor și atunci când Veniamin va fi amenințat cu rămânerea în Egipt, Iuda va ține o cuvântare în favoarea lui, una dintre cele mai frumoase pasaje ale Vechiului Testament (Fc. 44,18-34). Astfel, el reușește mijlocirea vieții întregului „popor” înaintea lui Iacov, dar și a lui Veniamin în fața lui Iosif, sensibilizându-l pe acesta până la lacrimi (Fc. 45,2).

Nu întâmplător Iuda este strămoșul Mântuitorului Hristos. Iacov îl binecuvântează pe Iuda ca cel din care se va naște Răscumpărătorul lumii (Fc. 49,10). Cel care a reușit să-l salveze pe Iosif de la moarte și s-a pus preț de răscumpărare pentru neamul său devine strămoșul lui Iisus Hristos, Cel care răscumpără tot neamul omenesc, punându-Se El Însuși preț de răscumpărare înaintea Tatălui.

Astfel, om care se pune preț pentru viața aproapelui său se face asemenea lui Iuda, care, prin fapta lui a putut da naștere lui Hristos. Doar prin mijlocirea pentru „fratele” său, prin salvarea aproapelui, creștinul va putea să-L nască pe Hristos, va putea să-L întrupeze pe Mântuitorul tuturor.

Postul este asumat în mod liber de creștin

Există numeroase mărturii în favoarea postului. Nu doar că Mântuitorul a postit, că apostolii și urmașii lor au postit, sau că majoritatea religiilor lume au anumite forme de post prevăzute în cadrul lor, dar postul periodic reprezintă un factor benefic pentru sănătate, lucru demonstrat și de studii științifice independente de vreo determinare religioasă.

Postul însă nu trebuie comparat cu moda contemporană pentru ținerea a tot felul de diete. Alimentele care se mănâncă sau nu în post sunt sortate nu doar pe baza unor principii calorice sau nutritive, ci și pentru semnificația lor spirituală. Spre deosebire de o simplă dietă, postul își prelungește foloasele în veșnicie. Rămânând la stadiul de regim alimentar bazat pe fructe și legume, postul nu poate garanta decât cel mult o sănătate mai bună și o viața îndelungată. Acompaniindu-se însă de o intensificare a vieții duhovnicești, postul devine vehicul de viață veșnică.

Biserica recomandă postul, însă modul în care el se face depinde foarte mult de fiecare persoană în parte. Cu ulei sau fără, cu vin sau nu, ajunare sau post negru, toate acestea și altele asemenea țin de puterea fiecăruia, de nevoile fiecăruia. Important însă este postul.

În lumina libertăți aduse de Hristos, postul pare a-și pierde sensul, astfel încât unii creștini nici nu țin cont de acest aspect esențial al vieții creștine. Însă libertatea adusă prin Hristos nu înseamnă lipsa regulilor, căci Însuși Hristos S-a supus multora, ci o înțelegere a lor și o transformare spre mântuire. Creștinul nu trebuie să postească pentru că așa îi cere Biserica, pentru sănătate sau pentru „a slăbi”. Creștinul nu trebuie să postească doar pentru că postul este o premisă elementară în dezvoltarea duhovnicească.

Postul reprezintă renunțarea la ceea ce ai pentru a trăi din ceea ce nu ai. El reprezintă unul dintre cele mai simple mijloace prin care omul își manifestă libertatea sa ontologică. Dacă faci ceva pentru că trebuie, îți lipsește libertatea. Chiar și prin faptul că mănânci, omul este dependent, nu se poate ridica la libertatea pe care i-o dorește Dumnezeu, la libertatea pe care El o are. Însă prin post, omul nu renunță la mâncare pentru a muri și a nu mai fi. Ci creștinul se recunoaște pe sine superior nevoilor sale de creatură, renunță la o parte din mâncare pentru a-și manifesta libertatea față de legile creații, dar în același timp continuă să mănânce pentru a-și manifesta dorința de viață față de Cel de la care provine viața. Astfel, postul creștin se delimitează de îmbuibarea bulimică spre umflarea trupului cu viață efemeră sau de înfometarea anorexică ca lipsire de viață spre moarte.

Postul nu este pentru cel care trebuie, ci pentru cel care vrea, este pentru cel care dorește să-și depășească condiția sa, cel care nu vrea să fie supus naturii sale, ci el să devină stăpânul ei. Postul reprezintă recunoașterea statutului de creatură și limitare care însă e menită pentru desăvârșire și îndumnezeire.

Dumnezeu nu are nevoie de cele ale omului

Zis-am Domnului: “Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuie”. – Psalm 15,2

Zeci de religii și sute sau chiar mii de confesiuni și grupări religioase susțin că dețin adevărul cu privire la Dumnezeu. În această mare de idei și concepții de multe ori furtunoasă este greu pentru o anumită persoană să-L găsească cu adevărat pe Dumnezeu și să-L înțeleagă. Cum Dumnezeu este „sensibil” și discret, El nu se impune. Mai întâi omul trebuie să-și dea seama puțin cu privire la El pentru ca apoi Dumnezeu să i se descopere și să fie înțeles mai bine. Așa cum întâi trebuie să recunoști o  persoană pentru a i te adresa și a intra în comuniune cu ea, aflând mai multe despre ea pe parcurs, tot la fel trebuie ca mai întâi să-L recunoști puțin pe Dumnezeu, să-ți faci o idee despre El, deosebindu-L de mulțimea iluziilor diferitelor zeități sau dumnezei care pot fi plăsmuiți de mintea umană, pentru ca mai apoi să poți intra în comuniune desăvârșită cu El.

 Se observă din versetul de mai sus că psalmistul L-a recunoscut pe Dumnezeu și L-a acceptat pentru faptul că Lui nu îi trebuie bunătățile omului. Cel mai probabil, Regele David nu din egoism a spus aceasta, el nevrând să se despartă de bogățiile sale, ci David Îl căuta cu adevărat pe Dumnezeu. El a știut că cel căruia îi lipsește ceva nu este Dumnezeu. Cel care are nevoie de ceva din partea omului nu poate fi Dumnezeu. Dumnezeul cel adevărat nu-i cere nimic omului. El nu-i cere să fie drept, El nu-i cere rugăciuni. El nu-i cere nici măcar frică sau laudă sau iubire. Dumnezeu nu are nevoie de nimic din toate acestea. El nu depinde de ceva. Dacă dumnezeul tău îți cere ceva, atunci mai gândește-te, poate că el nu este cu adevărat Dumnezeu.

Deși există anumite cerințe în Biserică, ele nu sunt pentru Dumnezeu. Creștinul nu merge la Biserică pentru că îi cere Dumnezeu aceasta. El nu îl ajută pe aproapele pentru că asta i-ar cere Hristos. El nu se roagă sau postește pentru că așa trebuie. Dacă este vreun creștin care simte așa ceva, el mai trebuie să crească. Acestea sunt cerințe pentru un copil, fie el duhovnicesc. În schimb, toate acestea și altele nu sunt decât manifestarea normală și naturală a celui care l-a descoperit pe Dumnezeu, a celui care a început să-L înțeleagă pe Dumnezeu, singurul care nu are nevoie de nimic. Creștinul face ceea ce face nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că el însuși are nevoie de ele; nu pentru că i le cere cineva, ci pentru că ele sunt o expresie naturală a propriei vieți.

Pe drumul dintre a trebui și a fi, cerința este doar pregătirea premergătoare devenirii.

Calea inimii omului

Dar poporul Meu nu mi-a auzit glasul și Israel n-a căutat la Mine. Și i-am lăsat să umble după calea inimii lor și au mers în căile lor. – Psalm 80,11-12

Un argument care se folosește uneori pentru demonstrarea inexistenței lui Dumnezeu este acela care privește problema răului. Dacă există rău în lume și Dumnezeu este Creatorul lumii, atunci Dumnezeu a creat și răul, deci Dumnezeu este fie rău, fie nu există. Astfel, în mod natural, omul, care se vrea bun deși face răul, nu Îl poate concepe pe Dumnezeu decât bun sau pur și simplu nu Îl poate concepe.

În ciuda faptului că există foarte multă durere în lume, necazuri și suferință, nici un om niciodată nu a simțit doar durere și suferință. De cele mai multe ori acestea sunt ciclice, repetându-se la intervale mai mult sau mai puțin regulate, precum anotimpurile anului. Dar așa cum anotimpurile nu sunt bune sau rele în sine, ci fiecare își poartă frumusețea specifică alături de anumite inconveniente, tot așa și binele sau durerea din jur are anumite avantaje, dar și inconveniente.

Israel, poporul lui Dumnezeu, nu a mai „căutat” la Dumnezeu atunci când a început să îi fie bine. Când erau în suferință în robia egipteană, evreii s-au întors și s-au rugat lui Dumnezeu pentru ca apoi, când au ieșit din robie, ei să-și întoarcă din nou fața de la El. Dumnezeu care le-a vrut și le-a dăruit binele este acum renegat, nerecunoscut, ignorat de Israel. Binele Se dăruiește pentru ca apoi omul să își întoarcă fața de la El. Dar în mod inevitabil și toate bunătățile resimțite de poporul întors din robie se vor depărta. Și iarăși se va lăsa peste Israel necazul și durerea, suferința și întristarea.

Dumnezeu se apropie de om atunci când omul se comportă „normal”. Dacă Dumnezeu este Creatorul, atunci El este și norma, El este normalul la care se raportează totul și de aceea tot ceea ce se face ilogic sau anormal îndepărtează de Dumnezeu, Îl distanțează pe om de Dumnezeu, astfel încât omul nu-L mai poate înțelege.

Omul care nu ascultă de Dumnezeu lucrează de fapt împotriva naturii, împotriva lumii și împotriva propriei sale ființe. Dar așa cum atunci când nu vrei să ții cont de legea gravitației și pășești în gol cazi, tot la fel, nerespectarea legii lui Dumnezeu este o cădere în gol, în abis, în întuneric, chiar dacă tu nu vrei să o recunoști, nu vrei să ții cont de ea.

„Calea inimii omului” ca voință opusă voii lui Dumnezeu este drumul spre necaz, neînțelegere, durere, suferință. Astfel, Dumnezeu permite durerea și necazul ca „cercare”, ca pregustare a unei vieți fără El. Atunci când omul Îl ignoră atât de mult pe Dumnezeu și vrea să facă doar păcatul, atunci omul nu mai primește nici o observație din partea lui Dumnezeu, conștiința este amuțită. Atunci omul este liber de Dumnezeu, dar numai pentru a gusta suferința și durerea, numai pentru a trăi în abisul întunecat al vieții fără Dumnezeu. Acesta este pământul străin al fiului risipitor, care înșelat și trădat de plăceri străine nu poate să mănânce nici măcar din cele rezervate porcilor.

Așadar, omul trebuie să fie atent la inima lui, la dorințele sale. Ele pot fi înșelătoare dacă nu au încuviințarea rațiunii, tot așa cum și rațiunea poate fi sterilă fără lucrarea inimii. Numai prin unitatea care se realizează între dorință și trebuință poate omul merge pe calea cea adevărată.

Crede și cercetează

Fericiți cei ce cearcă mărturiile Lui, cu toată inima Îl vor căuta pe Domnul. – Psalm 118,2

Difuzată pe diferite canale de informare, s-a încetățenit ideea cum că Biserica ar promova dictonul „Crede și nu cerceta”, că acesta ar fi scris în Biblie și că el ar fi cerut ca bază a credinței. Mai mult sau mai puțin intenționat, această idee a ajuns la urechea multora, iar unii, nu neapărat neștiutori, au îmbrățișat-o sau chiar promovată, deși ea nu este cuprinsă nicăieri în Sfânta Scriptură, nefiind promovată de Biserica Ortodoxă.

Așa cum se poate observa din citatul de mai sus, de peste 3.000 de ani tradiția iudeo-creștină promovează de fapt căutarea lui Dumnezeu și „cercarea” – cercetarea – mărturiilor Lui. Psalmistul chiar îi fericește pe cei care caută și studiază semnele prezenței lui Dumnezeu, dacă ele există cu adevărat și ce vor să spună ele.

Mărturia despre Dumnezeu trebuie să fie subiect de cercetare pentru fiecare om. Acesta nu trebuie să se ia după ureche atunci când își formează credința lui în Dumnezeu, ci, dacă nu are parte de un învățător bun, el trebuie să caute unul și să se „documenteze” în credință. Această cercetare nu trebuie să fie neapărat științifică, supusă rigorilor academice (lucru ce poate ar fi imposibil pentru toată lumea), dar ideile credinței nu trebuie să fie acceptate dacă sunt ilogice. Credința nu este ilogică, ci cel mult supralogică, greu de înțeles. Sunt unele lucruri greu de înțeles care pot fi înțelese logic de o minte antrenată sau care se luminează pe parcurs. Dar majoritatea dogmelor și a învățăturilor de credință creștină au o explicație rațională, iar cel care se sârguiește puțin le poate înțelege.

După încredințarea în realitatea și justețea mărturiilor despre Dumnezeu, credinciosul nu trebuie să se mai întoarcă la ele. Dacă baza este bună, dacă s-au pus la temelie principiile corecte de credință, acestea nu trebuie răscolite mereu de îndoială. Aceasta vine de multe ori ca ispită dinafară, care nu ajută la construirea spirituală a omului, ci care se fac mediatizate pentru năucirea sau încețoșarea celor mai slabi în credință. După punerea unei temelii trainice, omul trebuie să-și deschidă toată inima pentru căutarea lui Dumnezeu. În acest psalm al desăvârșirii, cel mai lung dealtfel, se observă că acest verset este la început, el vorbind despre începutul nevoinței spre desăvârșire. Una este să știi că dumnezeu există și alta este înțelegerea corectă a realității Lui, raportarea la El, împroprierea gândului Lui în viața de zi cu zi. Aceste lucruri se descoperă treptat, pe măsură ce Dumnezeu devine mai puțin transparent, pe măsură ce El ia chip, pe măsură ce El se întrupează în inima credinciosului.

Podoaba crucii

Din fericire, crucea nu se mai folosește ca obiect de tortură; cel puțin în țările câr de cât „civilizate”. Niciodată Biserica nu a fost de acord cu tortura și nici nu o poate încuviința sub nici o condiție. Având memoria nașterii prin jertfa lui Hristos și a crește pe pământul udat și îngrășat de sângele martirilor, Biserica nu poate încuviința nici o astfel de intervenție asupra ființei umane. Cazuri izolate care s-au întâmplat totuși în Răsărit nu au fost niciodată încuviințate, ele fiind produsul unor minți rătăcite, căzute din lumina adevărului și a trăirii în Hristos.

De aceea, crucea pentru creștin nu este obiect de tortură. Ea însă reprezintă puntea de legătură dintre om și Dumnezeu și dintre om și ceilalți oameni. Ea unește totul în sine, ea aduce aproape pe cele îndepărtate. De aceea, crucea este un chin doar până la desăvârșirea dragostei. Ea înseamnă jertfă atunci când renunțăm cu greu la propria persoană pentru a ne putea dărui celuilalt, când nu vream să ne apropiem cu adevărat de celălalt. Crucea este chin pentru omul îndepărtat de Dumnezeu, este nebunie pentru cel ce nu înțelege comuniunea. Pentru credincios însă, crucea este vehiculul dragostei și al desăvârșirii. De aceea ea este prețuită și purtată de fiecare creștin din momentul botezului, până la coborârea în mormânt.

Crucea se poartă la gât. Ea poate fi confecționată din diferite materiale, de la fibre textile la diferite metale prețioase ca aurul sau argintul. Fiecare poartă crucea pe care o alege și care îi place. Dacă materialul din care este confecționată crucea nu are mare importanță, trebuie menționat faptul că forma ei contează foarte mult. Ea trebuie să fie alcătuită din două brațe care se intersectează perpendicular la mijlocul lor sau spre partea superioară a brațului vertical. Ea poate fi simplă sau împodobită, putând avea brațe suplimentare ca în crucea patriarhală română sau ca în crucea rusească. Acestea sunt cruci care pot fi purtate de credincios. Nu se va purta crucea egipteană sau cea inversată.

Unele obiecte sub semnul crucii, mai mult podoabe, sunt folosite de unele femei sau chiar bărbați ca accesorii. Acestea sunt fie de mărimi nepotrivite, prea mari sau prea voluminoase, având culori stridente sau reflectorizante, fiind alcătuite din diferite splasticuri sau alte elemente chicioase. Astfel de obiecte nu fac cinste unui creștin, care nu vrea să iasă în evidență cu orice preț.

Deși nu trebuie ascunsă, crucea nu va fi purtată cu dinadinsul la vedere. Mai ales o cruce bogată, purtată în mod epatant, poate leza sentimentele unor anumiți oameni din jur, aceștia putând dezvolta chiar repulsie pentru cruce sau creștini în general. Crucea nu se poartă la cercei, la mână sau oriunde altundeva. Ea nu se va purta în mai multe exemplare. În nici un caz, crucea nu se va tatua pe corp. Ea nu este o amuletă și de aceea nu se va considera ca fiind una.

O purtare inadecvată a crucii nu poate fi decât expresia unei neînțelegeri a sensului ei sau poate reprezenta manifestarea unor profunde nereguli duhovnicești. Atunci când este posibil, fiecare poate da anumite sfaturi persoanelor capabile să asculte, putând îndruma spre aflarea adevăratei vieți prin lumina crucii.

Fiecare creștin își va purta crucea mereu la gât. Ea nu este doar o manifestare văzută a credinței, ci și o mărturisire a ei. Subscriindu-se în laturile crucii, credinciosul cuprinde lumea întreagă în iubirea lui Hristos.

Câștigarea înțelepciunii vieții

Și a fost Moise școlit în toată înțelepciunea egiptenilor și puternic era el în cuvintele și-n faptele lui. – Faptele Apostolilor 7,22

Moise a fost un om special și mare. El a fost special de mic pentru că a fost iubit de mama lui. Moise nu era deosebit față de ceilalți copii, dar dragostea mamei lui l-a făcut special. Ea nu l-a dat spre a fi omorât de egipteni, ea nu a vrut să avorteze viitorul acestui om. Ci prin dragostea și grija ei, acest copil care nu avea nimic special prin sine, care era născut dintr-o familie oarecare (cf. Ex. 2,1), a ajuns fiul fiicei faraonului.

Dacă la început Moise a trăit din marea dragostea pe care i-a purtat-o mama lui, mai apoi el și-a câștigat singur prețuirea oamenilor și a lui Dumnezeu. El învață toată „înțelepciunea egiptenilor”, se întărește în științele lumești, cunoaște tot ceea ce era cunoscut la timpul său, devenind nu doar un om învățat, ci și un om cu caracter, un suflet nobil. Iar Dumnezeu nu poate ignora un astfel de om. Știința și caracterul pe care Moise și le-a dobândit l-au determinat pe Dumnezeu să-l aleagă pentru izbăvirea poporului Său. Căutarea lui Dumnezeu l-a găsit pe Moise dezvoltat pentru purtarea acestei misiuni.

Viața lui Moise este model pentru mulți dintre sfinți care au luminat istoria creștinismului. Aceștia au fost oameni care s-au desăvârșit în cunoașterea lumească, care erau prețuiți în comunitățile lor, urmând ca apoi să urmeze calea pustiei sau să se consacre prin hirotonie ca preoți și episcopi capabili și respectați de societatea care i-a recomandat.

Astfel de oameni care erau cei mai buni în domeniul științelor, dar care nu au ignorat și formarea propriului caracter au putut cunoaște mai bine Biserica, L-au înțeles mai bine pe Hristos, acceptându-L și devenind lumini pentru întreaga lume.

Prin astfel de modele, fiecare creștin înțelege faptul că niciodată nu trebuie să disprețuiască știința lumii, ci el trebuie să și-o însușească și să o cunoască pentru a crește mai ușor în planul mântuirii, dar și pentru a deveni mai de folos și pentru a se apropia mai mult de oameni și de Dumnezeu.

Nejustificarea ilogicului

Greșalele cine le va pricepe? – Psalm 18,3

Spre deosebire de „greșeală”, „greșala” nu se referă doar la caracterul involuntar al unei fapte, ci cuprinde și dimensiunea spirituală a căderii reprezentate de păcat. Acesta nu este doar o scăpare, un act involuntar sau nedorit. Păcatul este înainte de toate un lucru ilogic, nenatural. Existența lui nu se poate explica. Se pot găsi explicații sau circumstanțe atenuante pentru producerea lui, dar niciodată o acțiune păcătoasă nu va putea avea un suport logic. Deși toate societățile decadente încearcă justificarea și argumentarea păcatului ca stil de viață normal, aceasta nu se va putea realiza, rezultatul fiind doar progresia spre dezintegrare a societății respective. De aceea, întrebarea psalmistului este una retorică, el însuși având experiența păcatului pe care l-a săvârșit, dar pe care nu și l-a justificat și nu l-a recunoscut ca pe o componentă naturală a vieții sale, ci, dimpotrivă, l-a mărturisit ca pe ceva rău și ilogic, pocăindu-se pentru el.

 Această gândire și atitudine trebuie să o aibă fiecare om. Ca fiecare om care păcătuiește, Adam a încercat justificări după făptuirea păcatului. El a dat vina pe Eva și Eva pe șarpe. Ei intuiau că totul trebuie să aibă un sens, să existe o logică, pentru că așa au fost creați. Ei nu și-au dat seama că prin căutarea unei logici a păcatului se îndepărtează și mai tare de Dumnezeu, de Adevărata Rațiune. De aceea, deși fiecare om săvârșește păcatul, el niciodată nu trebuie să se justifice pentru el. Neîndreptățirea pentru păcat este primul pas spre renaștere. Păcatul trebuie tratat ca atare: o „greșeală” care nu are explicație. Un fapt care deși s-a petrecut, nu este logic și tocmai de aceea nu ar trebui repetat. După căderea în păcat, omul trebuie să îl uite ca pe ceva ilogic, evitând circumstanțele care l-ar putea favoriza. Ruminare lui nu va aduce decât angoasă și instabilitate emoțională. După ce ne împiedicăm și cădem ne ridicăm și mergem mai departe, fără a ne gândi mereu la aceasta, decât în măsura în care putem evita ulterior repetarea acestui fapt. Atitudinea față de păcat este asemănătoare: o cădere ilogică, nemotivată nu trebuie să împiedice mersul înainte, urcarea tot mai sus pe treptele mântuirii.