Iluzia doctorului Parnassus

The Imaginarium of Doctor Parnassus este un film care cucerește. Așa cum spune și regizorul Terry Gilliam, acest film îți permite o interpretare proprie, îți permite o manifestare a propriei imaginații. Nu degeaba sunt unii care au spus că Dr. Parnassus este însuși Terry Gilliam, cel care te ajută să îți dezvolți propria lume interioară.

Poate pentru unii, The Imaginarium of Doctor Parnassus este un film prea neînțeles. Chiar regizorul spunea că nici el nu prea înțelege totul din el, dar că așa trebuia să fie. El nu are o explicație pentru tot ceea ce există în film, asta poate și pentru că actorul principal, Heath Ledger a murit în timpul filmărilor, iar scenariul s-a modificat pe parcursul întregului proces de creare a filmului. Ceea ce poate fi urmărit nu este ceea ce s-a plănuit, ci ceea ce a ieșit.

Ideea principală a acestui film este aceea că fiecare trebuie să ia decizii. Peste tot sunt decizii de făcut. Ceea ce la început este un joc, poate avea un sfârșit tragic. Deciziile sunt uneori neinspirate, unori sunt ajutate pentru a fi decizii bune, sau pur și simplu sunt luate de oameni imaturi, incapabili să decidă pentru sine.

Se termină cu un final fericit?

Îmi pare rău, nu pot garanta asta.

Sub aparenta împlinire a visului de fetiță al Valentinei, filmul pare să aibă un final fericit. În schimb, singurul câștigător nu este de fapt decât Mr. Nick, întruchiparea diavolului. Inițial, Dr. Parnassus pare să fie întruchiparea lui Dumnezeu, cel care ar oferi bucurie lumii, în contrast cu Mr. Nick, cel care doar satisface poftele oamenilor pentru ca apoi să îi distrugă. De fapt, Parnassus nu este decât un om care a făcut un pact cu diavolul pentru câștigarea nemuririi și, pentru a nu-și pierde iubita fiică ce se „coace” sub ochii lui, aflând căile intime ale maturizării trupești și gustând din fructul plăcerii, este capabil să îl înșele și să-l omoare pe Tony, singura persoană din film care, deși încărcat de propriile păcate (cum de fapt toți erau), vrea totuși și încearcă pocăința. În acest moment, Parnassus nu se transformă decât în Mr. Nick, cel care îi trișează mereu pe oameni pentru ca în final să îi distrugă.

Deși promite o experiență extrasenzorială și extrafirească, filmul nu se mulțumește decât ca în final, pe toți să îi asimileze în societatea consumeristă contemporană, unde toți renunță la idealurile minunate pentru a se complace în activități care se perimează, care nu oferă nici nemurirea și nici fericirea.

Pustnicii nu neglijau Împărtășirea

Mare și minunată este Taina Sfintei Împărtășanii. Încă și pustnicii și sihaștrii nu râvneau nimic mai mult decât să aibă putința de a se împărtăși cu Sfintele Taine. […] Pentru aceasta este cu totul greșit a crede că pustnicii și sihaștrii nu se împărtășeau cu Sfintele Taine. Dumnezeu, care purta de grijă de hrana lor trupească, nu i-a lipsit nici de hrana cea dătătoare de viață a Trupului și Sângelui Domnului Iisus Hristos.

Nicolae Velimirovici

 

Spiderman 3 şi ideea de rău

Consider că trilogia Spiderman este o bună reprezentare video a vieţii interioare şi sociale a omului, cu mult folos pentru cel ce îl caută.

În Spiderman 3 apare ceva nou, ceva străin, alien, extraterestru, ceva ce nu este de pe pământ, omenesc. Acest lucru, străin şi mic la început, începe să crească şi să se dezvolte pe baza acţiunilor şi sentimentelor negative ale omului. El e nimic prin sine, dar devine mare şi înfricoşător când omul îi oferă teren propice.

Chestia asta străină de om şi de viaţa lui se hrăneşte din frică, din scăderea sentimentului propriei demnităţi, din gânduri şi acţiuni reprobabile, din egoism. La început pot să te foloseşti de ea pentru autoperfecţionare, dar şi autonomizare, ea însă întunecându-l şi acaparându-l pe cel ce i se dedică. Ea seduce prin potenţarea puterilor native ale omului, însă nu spre libertate şi comuniune, ci spre dominare şi însingurare.

Sunt unii care simt pericolul pierderii de sine, a drumului ce coboară prea rapid spre prăpastia dezumanizării. Ei găsesc scăparea în Biserică, în locul capabil de  a izgoni ceea ce nu este natural în fiinţa umană şi de a-i reda libertatea. Omul este o fiinţă limitată dar incoruptibilă şi supremă prin libertatea pe care o are. În acelaşi timp, Biserica nu este un loc magic în care păcatul nu poate intra sau nu se poate manifesta. Atunci când omul intră în Biserică cu fapte, dar mai ales gânduri străine de Dumnezeu, Biserica nu devine decât un prilej de smintire, de cădere în angoasa propriei nimiciri de sine.

Ceea ce la început este mic se dezvoltă şi subjugă întreaga fiinţă umană, îl întunecă, îi orbeşte percepţia reală asupra lucrurilor, schimbându-i în final şi chipul. El devine altceva, se schimbă, devine de nerecunoscut. Răul pune stăpânire pe trup şi suflet, pervertindu-le, întunecându-le. El devine atât de ataşat de om, încât acesta renunţă la tot şi la toate pentru a i se dedica, pentru a se subjuga, pentru a se autonimici. El se distruge împreună cu răul ce e menit să dispară, ce nu există decât alterare şi acceptare. Doar prin propria voinţă răul devine un constituent organic dar distructiv, aşa cum un drog sau o patimă aduce o plăcere minimă urmată de o suferinţă maximă şi continuă.

Nici un personaj din acest film nu este pozitiv sau negativ. Fiecare persoană trece prin stări emoţionale diferite şi diverse, de la amiciţie şi prietenie, la rivalitate, dispreţ sau ură. Şi fiecare dintre ele suferă la un moment dat. suferinţa reală şi profundă pe care o resimte fiecare nu porneşte decât dintr-o axare excesivă pe sine care conduce în final la lipsă de comuniune şi empatie, cu rezultate mutilante fizic şi psihic.

O lume nouă răsare doar prin învingerea răului, doar după renunţarea la ceea ce nu este al tău, la ceea ce e străin de propria fiinţă, de propria persoană. Doar prin trecerea şi îndurarea nopţii de moarte şi luptă împotriva răului şi a întunericului poţi supravieţui, poţi pune începutul unei vieţi noi.

Charlie şi fabrica de ciocolată – o bucată dulce de supralogică

Probabil că sunt multe persoane care simt lipsa unor creaţii cinematografice care să aibă ceva de spus. Acestea au început să devină flori rare, pe cale de dispariţie în lumea care îşi pierde în mod constant şi continuu sensul. Sunt însă unele filme care îşi păstrează mereu prospeţimea ideilor propuse şi aroma înţelegerilor profunde chiar şi la mai multe vizionări.

Charlie şi fabrica de ciocolată, ca şi alte filme regizate de Tim Burton, se încadrează în această categorie. Nu mă voi referi la întregul film, plin de idei şi gânduri profunde, ci am ales episodul care prezentă modul în care se prepară frişca (weeped cream). Acesta este destul de scurt, putând fi uşor trecut cu vederea, ca de altfel multe alte lucruri pe care mintea noastră nu este pregătită/antrenată să le proceseze. Aceasta se întâmplă din cauza faptului că în spatele unei faţade construite din cuvinte uzuale, dar folosite întru-un mod aparent ridicol sau cel puţin naiv, se află sămânţa dulce a unei idei ce hrăneşte mintea.

Textul este acesta (traducerea nu poate păstra sensul original):

– Whipped cream.

– Precisely.

– That doesn’t make sense.

– For your information, little girl… whipped cream isn’t whipped cream at all, unless it’s been whipped with whips. Everybody knows that.

Probabil că nu prea are rost să biciuieşti o vacă pentru a face frişcă. Dacă acest lucru este destul de evident, nu la fel se întâmplă cu alte sofisme care nu întotdeauna sunt la fel de clare. Şi aceasta pentru că pur şi simplu trebuie să gândeşti, nu doar să repeţi ceea ce ai învăţat prin mijloace mai mult sau mai puţin oficiale („oda” televizorului făcută de oompa-loopas puţin mai târziu în film poate fi sugestivă în privinţa modului în care are loc un aspect al educaţiei neconvenţionale).

Revenind, cred că textul propus se referă la acele lucruri de care ne folosim cu deosebită plăcere, fără însă a aprecia sau cunoaşte modul şi locul de provenienţă. Şi aş dori să dau câteva exemple în acest sens.

Mulţi apreciază un preţ bun. Şi cum umblă unii doar pentru a găsi preţul cel mai mic! Nu contează că o persoană, fie ea din China sau Bangladesh, e plătită cu zece dolari pe lună pentru munca depusă. Contează doar că afacerea făcută a fost bună. Sau cu câtă plăcere consumă unii carnea de pui, sfiindu-se însă când ar fi vorba să facă rău unei muşte.

Sunt oameni iubitori de artă, care apreciază monumente impresionante, călătorind peste mari şi tari pentru a le admira, uitând că multe dintre ele au fost construite literalmente pe cadavre.

În acest sens, cred că de multe ori depunem prea mult efort pentru satisfacţii mult prea mici, când lucrurile cu adevărat bune şi frumoase şi durabile se obţin prin mijloace mult mai umane.

The Ghost Writer şi jocul morţii

Politica este un joc în care nimic din ceea ce se vede nu este adevărat şi multe din cele presupuse nu sunt false. Totul ţine de imagine: Să par încrezător. Nu defensiv. Nici îngâmfat. Fără răutate. Fără mânie.

Dincolo de mascarada aflată la cârma statului românesc, unde hop-boc mai apare câte ceva incredibil de tâmpit încât nu mai ştii dacă să râzi sau să plângi, pe scena mondială lucrurile sunt mult mai subtile. Ca să luăm evenimentul prezentat în film, nici până azi nu se cunosc în mod clar motivele pentru care s-au început războaiele din Irak şi Afganistan, deşi ele se desfăşoară în continuare. În spatele unor cuvinte ca „terorism” şi „siguranţă naţională” se ascund decizii cu grave prejudicii la libertatea persoanei şi alte drepturi ale omului.

Filmul Marioneta mi se pare interesant pentru ideea lui centrală: ai grijă de cine asculţi pentru a şti ce să faci. În inocenţa lui, Lang, fostul prim-ministru credea că acţionează în modul cel mai just cu putinţă, deşi toate acţiunile lui erau favorabile SUA. El urma în mod raţional sfaturile primite de la companioana sa de o viaţă, şefă de promoţie la Oxford, cea care s-a dovedit fără greş în afirmarea lui politică, dar fatală în cele din urmă.

Atitudinea pe care o urmăm de obicei în viaţă este aceea de a căuta plăcerea şi de a evita durerea. Tot ce are legătură cu aceasta găsim bun şi frumos şi ne facem sfetnic acele gânduri ce propun acestea. Dar uităm că sfârşitul lor este moartea, că destinaţia finală este iadul.

Descifrarea sensului plăcerii şi a durerii, al scopului vieţii şi al morţii trebuie făcute înainte de a fi prea târziu, înainte de a fi cu totul incapabili de a ne mai crea mijloacele de salvare, instrumentele de navigat pe această mare capricioasă a vieţii. Transfigurarea şi învierea trebuie făcute încă de aici, încă de acum.

Citeşte şi Tony Blair stia că declansarea unui război în Irak este ilegală