Concorporalitatea cu El

Pentru că cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat o dată pentru totdeauna din Fecioară și S-a născut trupește din ea în chip negrăit și mai presus de cuvânt, iar a Se întrupa sau a Se naște trupește din fiecare din noi nu se poate, ce face? Împărtășește spre mâncare Trupul Său preacurat, pe care l-a luat din sângele neprihănit al Preaneprihănitei Maria Născătoarea de Dumnezeu, născându-Se din ea trupește, pe Care mâncându-L fiecare dintre noi cei credincioși, care mâncăm cu vrednicie Trupul Lui, Îl avem în noi întreg pe Dumnezeu cel Întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe însuși Ful lui Dumnezeu și Fiul Fecioarei și Preaneprihănitei Maria, pe Cel ce șade de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl, potrivit cu ceea ce s-a spus de către El însuși: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine și Eu în el” (Ioan 6,56), fără însă a ieși sau a se naște trupește din noi și a se despărți de noi. Căci nu mai este cunoscut după trup, fiind în noi ca un prunc, ci este în trup în chip netrupesc, amestecându-se în chip negrăit cu ființele și firile noastre și îndumnezeindu-ne ca pe unii ce suntem concorporali cu El și trup din trupul Lui și oase din oasele Lui (Ef. 5,29). Acesta este lucrul cel mai mare al negrăitei Sale Economii și al pogorârii Sale mai presus de cuvânt în noi, aceasta este taina cea plină de toată înfricoșarea, pe care am șovăit să o scriu, și de a cărei apropiere am tremurat.

Simeon Noul Teolog

„Către un zeu necunoscut” sau întoarcerea în necunoscut

John Steinbeck - Catre un zeu necunoscutUnul dintre primele romane ale lui John Steinbeck, Către un zeu necunoscut prezintă istoria unui Avraam modern. Joseph Wayne își părăsește familia pentru a se stabili în câmpiile bogate ale Californiei. În acest nou pământ al făgăduinței se stabilește eroul romanului. Însă spre deosebire de Avraamul biblic, Joseph pleacă de la anumite urme de credință creștină pentru a se reapropia de vechile credințe „păgâne”. De fapt el nici nu prea știe ce face.

–          Ba nu-l neg deloc pe Hristos, se răsti Joseph. Fac un lucru simplu, care-mi satisface plăcerea.

Nimeni nu prea găsește explicații pentru ceea ce Joseph face. Desigur că e considerat un idolatru de către fratele său, protestantul Burton, și chiar un preot idolatru, echivalentul modern al lui Hristos, de către preotul catolic Angelo („Sunt destul de preot ca să recunosc un preot”). Însă  acești extremiști, fanatici, nu reușesc să vadă efectivitatea credinței, sau mai degrabă a practicilor lui Joseph, căci nu e vorba de un sistem de credință care s-ar vrea cât de cât logic, ci de practici magice elaborate mai mult sau mai puțin după ureche.

–          Vine cam așa: Diavolul a avut în stăpânire ținutul acesta timp de mii de ani, pe când Hristos numai câțiva. Și, la fel cum se întâmplă cu o țară proaspăt cucerită, vechile obiceiuri dăinuie multă vreme, uneori în taină și uneori cu vagi modificări, pentru a fi în armonie cu regulile noii stăpâniri; așadar, fiul meu, pe aici încă mai dăinuie unele din vechile obiceiuri, chiar și sub stăpânirea lui Hristos. (Antonio)

Părintele Angelo reușește însă mai târziu să „perceapă” că de fapt manifestarea acestor practici nu reprezintă decât o metodă naturală a oamenilor de a relaționa cu natura potrivnică. De aceea atitudinea lui devine mai pașnică: „O să mă rog duminică pentru ei. Și-o să-i dau fiecăruia o mică pedeapsă de ispășit.”

Dar nu rugăciunea catolicului preot Antonio și nici încercările protestantului Burton nu au putut proteja pământul. Doar sacrificiul suprem al lui Joseph a putut salvat pământul de la moarte.

Pe parcursul întregului roman nu se poate trece cu vederea strânsa legătură pe care Steinbeck o creează între fenomenele naturale și practicile magice. Aceasta e izbitoare în scurta prezentare a bătrânului „nebun” ce aducea în fiecare seară un sacrificiu animal soarelui pentru a se bucura de o vreme în permanență prielnică. Iar revelația supremă a lui Joseph Wayne, „noul” Hristos în gândul „eretic” al lui Antonio,  reprezintă apoteoza reîntoarcerii la zeii necunoscuți, dar însetați de sacrificii în esență fatale: „Eu sunt pământul, eu sunt ploaia. În scurt timp din mine va crește iarba.”

 

Când îmi doream să nu mai fiu…

Cred că există pentru fiecare unele momente în care parcă ar vrea să nu mai fie… Fie că a făcut ceva ce stârnește o ploaie de regrete, fie că nu este pe măsura propriilor cerințe sau așteptări, fie că a dezamăgit singura persoană la care ține cu adevărat, fie că e prea slăbit sau bolnav ca să mai poată face un pas înainte… sau pur și simplu este unul dintre acele momente în care ești plictisit de moarte și parcă ai vrea să nu mai fii. Ideea este că există astfel de momente în care omul și-ar dori ne-ființarea.

Totul ar fi fost mai bine dacă nu aș fi…

Și totuși suntem! Existăm. A ieși forțat de propria voie din această viață nu este o soluție, pentru că pur și simplu nu rezolvă problema, schimbă doar mediul. Chiar dacă a fost un timp în care nu existam, nu există timp în care să nu mai existăm. Problema este în ființa noastră…

Existăm ca niște creaturi. Făcut, nu născut, petrecem în ramele unui trup, în granițele unei gândiri, în lupta sentimentelor. Și asta pentru cei mai liberi dintre noi, care chiar nu sunt stăpâniți de „mici” vicii sau impulsuri nestăpânite, care sunt foarte lucizi și totuși capabili de sentimente. Ce să mai spun de restul, majoritatea, cei care nici prea limpede nu gândesc și nici curat nu doresc. În cel mai fericit caz ar putea fi oarecum mulțumitor, dar nu împlinitor. Tot nu aș vrea să fiu…

Sau cel puțin nu aș vrea să mai fiu eu. Aș vrea să fiu altul: aș vrea să fiu perfect, să nu greșesc, să pot face totul, să pot mulțumi totul. Nu aș mai vrea să fiu neputincios, să cad și să sufăr, să obosesc și… s-adorm.

Dar asta nu pot avea atât timp cât sunt eu. Asta nu pot avea nici în trupul ăsta și nici cu sufletul ăsta. Și totuși încerc…

Aș vrea să fiu Tu! Tu singur ești cel care mă împlinește, Tu ești singurul care poate totul, Tu ești singurul care este totul. Nu vreau ceva, ci vreau totul. Nu doresc o parte, ci vreau întregul. Nu mă pot mulțumi altfel. Și nici nu înțeleg cum cineva ar vrea doar o parte, cum de cineva își dorește puțin. Eu vreau totul. Poate sunt egoist sau nebun. Dar nu pot concepe viața fără a avea totul, fără a fi totul.

Săracul, nu știe ce vrea!… ar putea spune careva.

Dar chiar asta vreau. Și nu vrea asta pentru vreun moft, în mod egoist sau din „simplitatea” minții. Ci pur și simplu nu se poate concepe viața fără a avea parte de ea. Iar viața nu se dă în parte.

Și asta se întâmplă la Crăciun: Dumnezeu întreg, viața se „coboară” pe pământ. Totul se dăruiește omului, totul se înveșmântează în carne și sânge. Așa cum spune și colindul cult al lui Vasile Voiculescu: „În coliba întunecoasă?/ Din carne și os lucrată / A intrat Hristos deodată”. Ceea ce e totul și de necuprins se face copil. Deci acum există un precedent: totul se dăruiește omului, totul se face om. Dar Hristos nu e doar unicat, ci și începutul mântuirii pentru toți. Ceea ce Adam a încercat în mod egoist să facă, realizează Hristos în comuniune. Păcatul lui Adam nu a fost că vroia să devină dumnezeu, pentru că Dumnezeu pentru asta la creat, ci pentru că vroia să devină dumnezeu fără Dumnezeu. Dar asta corectează Hristos: El este Dumnezeu în Dumnezeu și cu Dumnezeu. Iar ceea ce este El prin fire, devine creștinul prin participare. Și asta e împărtășirea: chemarea lui Hristos înlăuntrul nostru pentru schimbarea și transfigurarea noastră. Limitat și neputincios, omul se hrănește cu Nelimitatul și Puterea însăși. Slab și schimbător, omul Îl primește pe cel veșnic fiitor. Cel creat din nimic primește Totul pentru a deveni totul. Și asta se întâmplă doar prin participare, prin comuniune!

 

De ce

De ce nu?! ar răspunde probabil personajul interpretat de Matt Damon în filmul „We Bought a Zoo”. Acesta este răspunsul ales de personaj pentru acceptarea propriului trecut și trăirea prezentului ca pe o încercare de aflare a sensului.

Totuși de ce ce?

De ce toate!

Această întrebare pare acum să mai fie folosită doar de copiii care nu se uită la Descovery, și chiar și așa, doar pentru puțin timp. Poate că această întrebare este jignitoare. De cele mai multe ori nu se știe de ce. Puțin au maturitatea intelectuală să spună că nu știu. Doar cei mai mari profesori pot să facă acest lucru, doar cei care chiar știu ceva. Dar de obicei întrebarea care se pune acum nu mai este „de ce?” ci este „cum?” „Cum se face?” este o întrebare la care se răspunde mai ușor, care nu prea te pune în impas. La aceasta este doar o metodă de timp, de așteptare, de observare. De ce e prea complicat…

Si totuși doar această întrebare dă sensul! Doar așa se poate ajunge la esența lucrurilor, la aflarea scopului vieții. Plăcerea, așa cum o știm noi, nu poate fi ținta vieții. La fel, nici puterea nu îl poate satisface în mod complet pe om. În plus, acestea nu pot exista în mod permanent în acest interval de timp numit viață. Sensul vieții e cel care îl satisface pe om. Aceasta dacă omul îl găsește…

Și „de ce?” este cel mai bun mijloc!

Iluzia doctorului Parnassus

The Imaginarium of Doctor Parnassus este un film care cucerește. Așa cum spune și regizorul Terry Gilliam, acest film îți permite o interpretare proprie, îți permite o manifestare a propriei imaginații. Nu degeaba sunt unii care au spus că Dr. Parnassus este însuși Terry Gilliam, cel care te ajută să îți dezvolți propria lume interioară.

Poate pentru unii, The Imaginarium of Doctor Parnassus este un film prea neînțeles. Chiar regizorul spunea că nici el nu prea înțelege totul din el, dar că așa trebuia să fie. El nu are o explicație pentru tot ceea ce există în film, asta poate și pentru că actorul principal, Heath Ledger a murit în timpul filmărilor, iar scenariul s-a modificat pe parcursul întregului proces de creare a filmului. Ceea ce poate fi urmărit nu este ceea ce s-a plănuit, ci ceea ce a ieșit.

Ideea principală a acestui film este aceea că fiecare trebuie să ia decizii. Peste tot sunt decizii de făcut. Ceea ce la început este un joc, poate avea un sfârșit tragic. Deciziile sunt uneori neinspirate, unori sunt ajutate pentru a fi decizii bune, sau pur și simplu sunt luate de oameni imaturi, incapabili să decidă pentru sine.

Se termină cu un final fericit?

Îmi pare rău, nu pot garanta asta.

Sub aparenta împlinire a visului de fetiță al Valentinei, filmul pare să aibă un final fericit. În schimb, singurul câștigător nu este de fapt decât Mr. Nick, întruchiparea diavolului. Inițial, Dr. Parnassus pare să fie întruchiparea lui Dumnezeu, cel care ar oferi bucurie lumii, în contrast cu Mr. Nick, cel care doar satisface poftele oamenilor pentru ca apoi să îi distrugă. De fapt, Parnassus nu este decât un om care a făcut un pact cu diavolul pentru câștigarea nemuririi și, pentru a nu-și pierde iubita fiică ce se „coace” sub ochii lui, aflând căile intime ale maturizării trupești și gustând din fructul plăcerii, este capabil să îl înșele și să-l omoare pe Tony, singura persoană din film care, deși încărcat de propriile păcate (cum de fapt toți erau), vrea totuși și încearcă pocăința. În acest moment, Parnassus nu se transformă decât în Mr. Nick, cel care îi trișează mereu pe oameni pentru ca în final să îi distrugă.

Deși promite o experiență extrasenzorială și extrafirească, filmul nu se mulțumește decât ca în final, pe toți să îi asimileze în societatea consumeristă contemporană, unde toți renunță la idealurile minunate pentru a se complace în activități care se perimează, care nu oferă nici nemurirea și nici fericirea.

Creștinismul – mai degrabă medicină decât religie

Dacă iudaismul și succesorul său, creștinismul, ar fi apărut pentru prima oară în secolul al XX-lea, ar fi fost mai mult ca sigur caracterizate drept științe medicale legate de psihiatrie, și nicidecum drept religii, bucurându-se de o strălucită influență în societatea contemporană, datorită extraordinarelor succese repurtate în domeniul vindecării bolilor personalității umane, care altcum nu ar fi fost decât parțial funcțională.

Pr. Ioannis Romanidis

Publicitate pentru Hristos

Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura. – Filipeni 1,15,18

Cam greu de înțeles aceste cuvinte ale Apostolului Pavel: pe el nu prea îl interesează cine îl veștește pe Hristos! Dacă însuși Hristos nu i-a lăsat pe demoni să îi vestească dumnezeirea (Mc. 1,24-25), cum de marele apostol le permite tuturor păgânilor să vorbească despre Hristos. Diavolul a spus un adevăr și era certat de Hristos, iar apostolul permite celor care îi sunt împotrivă să vorbească despre Hristos. Iar aceștia nu numai că nu prea cunoșteau sau înțelegeau care e treaba cu Hristos și învățătura lui, dar nici nu prea aveau motive să spune adevărul. Și totuși Pavel se bucură… și încă mereu se bucură…

Desigur, se poate preciza că prin „propovăduirea” pe care o făceau necredincioșii și pe care Apostolul o putea contracare se putea preciza mai bine credința, se putea releva adevărata credință în Hristos. Totul se putea clarifica! Minusul ar fi că totuși nu toți vor fi avut posibilitatea să audă explicarea lui Pavel și, poate mai important, nu toți o vor înțelege. Nu că marele Pavel nu ar avea capacitatea să expună simplu lucruri mărețe, dar nu toți vor avea răbdarea sau bunăvoința. Și mai ales că unele lucruri trebuie și simțite sau educate. Este cam greu de acceptat că Sfântul Apostol Pavel nu știa aceste lucruri, și totuși se bucură…

Desigur, poate că aceste rânduri nu ar avea nicio valoare, pentru că s-au întâmplat acum 2000 de ani. Aceste lucruri îl privesc doar pe Apostol, ca cel ce vroia să-L facă cunoscut pe Hristos într-o lume în care nu mai fusese niciodată auzit acest nume.

Astăzi aproape că toată lumea (cel puțin cea care se consideră civilizată) a auzit într-o oarecare măsură de Hristos și Biserică… sau mai bine spus biserici. Desigur că fiecare creștin are o înțelegere mai mult sau mai puțin particulară despre Hristos, alimentată de multitudinea de informații primite de la diferite anvoane, de la oameni în sutană sau care poartă costume cu cravată, sau de pe canapelele diferitelor talk-showuri din studiourile zero, 1, 2, 3… sau ale irealității. De la biserica cea una, cel puțin în sensul unei înțelegi unitare a lui Hristos și a activității lui, s-a ajuns la devizări exterioare, la multitudinea „biserilor” din ziua de azi și, mai mult, la înțelegerea particulară, personală și mai ales „infailibilă” a fiecărei persoane în parte cu privire la Dumnezeu, Hristos, Biserică. Când ai puțin habar, aproape că îți vine să îți pui mâinile în cap despre ceea ce se spune despre „adevărata” intenția lui Hristos, ce i pune în cârcă, despre cine a fost cu adevărat El, despre adevăratul rol al credinței, etc… etc. Oare ce ar fi făcut marele Apostol?! Încă se mai bucură?!

Una dintre calitățile extraordinale ale Bibliei în general este că ea nu se perimează. Și mai ales că aici apostolul întărește, parcă în mod intenționat:  Şi mereu mă voi bucura. S-ar putea totuși că din cauză că nu a trăit timpurile noastre să nu prea știe ce vorbește. În același timp s-ar putea ca totuși să simtă (cel puțin în duh), adică să (pre)vadă ceea ce trăim azi. Și poate că totuși nu intenționat încă se bucură.

Desigur că nimeni nu se bucură de neadevăr. Și poate că toți ar trebui să fim ca Pavel (așa cum ar vrea și el) măcar în înțelegerea și trăirea lui Hristos, în adevărul pe care el l-a trăit.

Marele avantaj de azi este că se vorbește despre Hristos. Sunt oameni care trăiesc într-o apatie totală, care nici măcar o întrebare nu își mai pun. Deci dacă sunt oameni care îi mai trezesc puțin, care îi fac puțin să se pună pe gânduri, este un avantaj. Atunci poate interveni un „Pavel” care să-l lămurească, care să aducă lumină și pace. Desigur, problema pentru unii ar fi: cum să ne alăturăm celor care vorbesc altfel despre Hristos, celor care nu ne respectă „dogmele”, cei care fac altceva decât noi?

Poate că ar trebui observat că cei mai mulți nu au o înțelegere definitivă sau cât de cât clară și cuprinzătoare a lui Hristos. Majoritatea cred ce au văzut la televizor, ce le-a mai spus experiența colegilor libertiniști sau literatura „de specialitate”. Ei nu s-au întâlnit cu un om care chiar Îl cunoaște pe Hristos. De aceea, unui astfel de om nu ar trebui să i se ofere dogme, reguli sau interdicții. De fapt acestea au puțin de-a face cu Hristos. Un astfel de om ar trebui să primească o inimă caldă și o gândire limpede care să-i permită descoperirea singură și sigură a lui Hristos. Un set de dogme, fie ele „ortodoxe”, sau un set de reguli, fie ele „moraliste”, nu-l vor putea cuprinde niciodată pe Hristos. Singurul care îl poate curpinde cu adevărat pe Hristos e omul, și de aceea doar el poate să facă cunoscut celuilalt pe Hristos (așa cum este El) prin el însuși.

În rest, nu e decât TvPrahova sau lupul moralist…